FOTO Oraşul de altădată cu crâşme la tot pasul şi cu „ispitele“ de la colţul străzii. „Cotoiul bălan“, refugiul chefliilor de mahala

Restaurantul Berbec din Ploieşti, unde venea să întreţină atmosfera chiar Maria Tănase

Dacă spre sfârşitul secolului al XIX-lea Ploieştiul era o comunitate unde economia se reducea aproape exclusiv la comerţ şi vechi meserii, imediat după primul Război Mondial, localitatea cunoaşte o dezvoltare fulminantă, care a atras după sine ispitele unei vieţi de cheflii.

Petrolul şi industria pentru exploatarea zăcămintelor a transformat Ploieştiul într-un magnet care atrăgea tinerii dornici să-şi găsească un rost în viaţă.

Perioada interbelică a reprezentat pentru Ploieşti o a doua naştere. Drept dovadă, putem face comparaţie între recensământul din anii 1860, când pe aceste meleaguri îşi găsiseră refugiu puţin peste 20.000 de persoane, pentru ca în anii '30 numărul lor să se tripleze. La recensământul din anul 1933, ploieştenii erau în număr de 77.000 de persoane, însă doar jumătate dintre aceştia (54 la sută) erau oameni ai locului, restul fuseseră atraşi de mirajul locurilor de muncă din fabricile şi rafinăriile din Ploieşti.

Industria petrolului era în plină dezvoltare, iar în acei ani puţine erau localităţile, din vechiul Regat cel puţin, care puteau absorbi o forţă de muncă la nivelul pe care îl putea face Ploieştiul. Creşterea populaţiei a venit, totodată, şi cu creşterea nivelului de trai, astfel că aici s-a produs un fenomen rar întâlnit în restul ţării imediat după primul Război Mondial. A apărut o pătură socială de mijloc, muncitorimea şcolită, care s-a impus în mahalalele oraşului cu tot cu nevoile sale.

Ispitele de la colţul străzii

Istoricii remarcă faptul că în perioada interbelică Ploieşti nu era un pol cultural, aşa cum erai Iaşi sau Bucureşti, ci un oraş industrial al muncitorilor care lucrau în fabrici şi rafinării. Cei mai mulţi erau întreţinători de familii, dar o parte din veniturile lor erau cheltuite pe micile ispite de la colţul străzi.

În anii 30, în Ploieşti, erau 220 de prostituate care lucrau candestin şi alte câteva zeci care-şi vindeau trupul pe bani oficial 

Potrivit istoricului Mihail Sevastos, autorul celei mai importante monografii despre Ploieşti, în anii care au urmat primului Război Mondial se remarcă o creştere spectaculoasă a numărului de cârciumi din oraş. Dacă în anul 1933, în Ploieşti erau 324 de cârciumi, anul următor au mai apărut încă 30, iar numărul lor a crescut constant. Pur şi simplu, în Ploieşti, în acei ani găseai cam o cârciumă şi jumătate la suta de locuitori, dacă este să ne raportăm doar la bărbaţii prezenţi în documentele recensământului din 1933.

Mihail Sevastos explică numărul mare de cârciumi din Ploieşti prin faptul că localitatea se afla în imediata apropiere a zonei viticole - Dealu Mare, Valea Călugărească -  iar vinul era băutura de bază în mahalalele Ploieştilor. Evident, unde era veselie şi oameni în putere cu dare de mână, tentaţiile au trecut şi dincolo de pahare, cu tot cu consecinţele de rigoare.

Astfel, în anul 1930, în Ploieşti practicau oficial cea mai veche meserie din lume 77 de tinere, cărora li se adăugau peste două sute de femei prinse în acel an oferindu-şi trupul pe bani, dar în mod clandestin. Aşa se explică de ce cazurile de sifilis au crescut alarmant în perioada interbelică, având în vedere că igiena nu era una dintre calităţile mahalalelor ploieştene.

”...vedem că sifilisul provoacă ravagii care, dacă nu vor fi stăvilite, pot avea urmări fatale asupra dezvoltării naturale a populaţiei. Prostituţia a fost îndeaproape urmărită de către organele sanitare. La începutul anului 1935 un număr de 77 femei au practicat prostituţia în mod public. La acestea s-au adăugat 220 de femei care au fost găsite în cursul anului prostituându-se. (...) Cu ocazia vizitelor medicale ce se fac prostituatelor, 49 au fost găsite bolnave. Dintre acestea 33 au avut sifilis şi 2 blenoragie...”, se menţionează în Monografia Ploieştiului, scrisă de Mihail Sevastos.

„Cotoiul bălan“ şi „Şase urechi“

O parte dintre aceste cârciumi de mahala au rezistat chiar şi în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, inclusiv în perioada comunismului. Hanuri celebre precum ”Pisica albă”, cunoscută printre bătrânii ploieştiului şi sub numele de ”Cotoiul bălan”, a rămas în picioare până de curând. Clădirea se afla în imediata apropiere a sediului Inspectoratului Judeţean de Poliţie Prahova, dar în prezent zona este transformată într-o parcare. Martorii perioadei în care ”Pisica albă” era încă funcţională povestesc că marile chefuri se dădeau la subsolul clădirii, unde era amenajată un soi de cramă, spun unii, alţii îşi amintesc doar de un beci insalubru, unde se putea bea în linişte departe de gura soţiei, dar şi de ochii Miliţiei.

Vechiul han din Ploieşti, ”Pisica Albă”, fotografie din anii 60 FOTO Societatea culturală Atom, colecţia Carol Nicolae Debie

Alte cârciumi, dispărute acum, dar celebre în Ploieşti la începutul secolului XX şi chiar în perioada comunismului, au fost ”La trei iepuri” , situată undeva la marginea centrului vechi al oraşului, spun unii în zona fostului cinematorgraf Victoria, pe fosta Cale a Câmpinii. Localul a rămas în amintirea unora şi cu denumirea de ”La şase urechi”.  O altă zonă plină de cârciumi, unele mai puţin frecventabile, se află în zona din spatele pieţei centrale. În memoria Ploieştilor au rămas ”La sticla neagră” şi ”La zbârlitu’” , localuri publice aflate în zona Halelor Centrale, construcţie monumentală ridicată în anii '30, din dorinţa administraţiei de atunci de a igieniza pieţele oraşului, atunci o adunătură de tarabe insalubre unde colcăiau şobolanii.

Peste toate aceste restaurante de mahala trona probabil cea mai impunătoare cârciumă din Ploieşti, care funcţionează şi în prezent. ”La Berbec”, aflată în zona centrală a oraşului, rezervată elitei ploieştene care petrecea în serile de vară alături de marile nume ale muzicii de atunci, nelipsită fiind Maria Tănase.