Bizareriile liceanului Mircea Eliade. Cum a ajuns să mănânce pastă de dinţi, săpun, omizi şi larve

Mircea Eliade  ura liceul pe care îl considera drept o închisoare FOTO istorie-pe-scurt.ro

Elevul Mircea Eliade (1907-1986), cel ce avea să devină peste ani un reputat filosof, scriitor şi profesor de istoria religiilor, şi pe care îl vom regăsi ca personaj central în „Romanul adolescentului miop”, a dus o luptă continuă, licean fiind, între tentaţiile specifice vârstei, crizele de melancolie, lipsa timpului provocată de setea niciodată satisfăcută de cultură şi defectele fizice peste care cu greu a trecut.

Încă din primii ani de gimnaziu, autodidact fiind, Eliade refuza cu obstinenţă să studieze materia impusă de programa şcolară şi se abandona cărţilor preferate de el pe care le devora la lumina difuză a unei veioze în celebra sa mansardă din strada Melodiei (lângă piaţa Rosetti) din Bucureşti, acolo unde se mutase împreună cu familia cu puţin înainte de începerea Primului Război Mondial.

Citea ore în şir, până târziu în noapte, cu manualul şcolar lângă el drept alibi în caz că tatăl său ar fi urcat până în mansardă pentru a verifica de ce lumina este aprinsă şi dacă nu cumva fiul său îşi oboseşte ochii cu romane neserioase.

Ce subiect i-a picat lui Mircea Eliade la examenul de bacalaureat la română

 Ura şcoala, pe care o considera drept o închisoare şi diletanţii şi nu credea decât în ceea ce învăţa singur direct de la sursă. S-a simţit eliberat atunci când s-a văzut pe lista cu elevii admişi în urma examenului de bacalaureat pentru care a învăţat pe ultima sută de metri. A reuşit să facă faţă cu brio întrebărilor de la examenul oral tocmai pentru că profesorul de română îi pusese întrebări al căror răspuns nu se regăseau în manualele şcolare.

“Din fericire porofesorul de română mi-a pus o serie de întrebări extreme de grele şi de amănunţite (bunăoară, lexicul bizantin în limba română, analiza Codicelui Voroneţean), dar lucrurile astea le şitam pentru că nu se regăseau în manualele noastre, aşa că i-am răspuns corect”, scrie Eliade în Memorii.

 Convingerea că este un tânăr urât, din cauza miopiei şi a ochelarilor din sârmă cu lentile groase, a coşurilor şi a părului tuns foarte scurt (tunsoare impusă de regulile liceului) l-a determinat pe adolescentul Eliade să prefere singurătatea şi studiul intens.

„Mă aflam acum în plină criză de pubertate, mă descopereram în fiecare dimineaţă mai urât, mai stângaci, descopeream, mai ales la întâlnirile cu fetele de vârsta mea, cât sunt de timid şi de neatrăgător în comparaţie cu unii dintre prietenii mei”, scria Mircea Eliade în primul volum al „Memoriilor” sale.

Aşadar s-a dedicat lecturii, însă de la o zi la alta simţea că timpul nu-i mai ajunge să termine teancul de cărţi pe care le cumpăra constant de la anticari, astfel că a conceput o strategie prin care a reuşit să reducă timpul pentru odihnă la doar patru ore. Acest efort avea să-l epuizeze la un moment dat.

Dormea patru ore pe noapte

“Din clasa a V-a încoace şi până la încheierea studiilor universitare, mă deprisesem să dorm din ce în ce mai puţin, câteodată mulţumindu-mă cu trei-patru ceasuri pe noapte. Am ajuns la acest rezultat după o lungă disciplină. Timp de multe luni, mă culcam cu câteva minute mai târziu decât noaptea precedentă şi puneam deşteptătorul să sune cu un minut mai devreme. Când reuşeam să smulg somnului un ceas, mă opream şi nu mai schimbam minutarele câteva săptămâni. Apoi reluam experienţa, micşorând zilnic raţia de somn cu unul sau doă minute. Nu pot spune că mi-a fost uşor.  (…) Mai târziu când la lecturile şi la ceasurile de scris se adăugaseră şi celelalte excese ale tinereţii, mi se întâmpla uneori să am curioase pierderi de conştiinţă, care mă speriau grozav”, mărturiseşte Eliade în “Memorii”.

Tot aici povesteşte că, după multe nopţi de insomnii ajunsese să se trezească în locuri şi în situaţii fără să fie conştient cum de se afla acolo. De exemplu, scrie Mircea Eliade, s-a întâmplat ca, în clasa a VII-a de liceu, s-a dezbărcat pentru a se aşeza în pat, a pus ceasul să sune pentru ora cinci dimineaţa, dar câteva minute mai târziu s-a trezit îmbrăcat la masa de lucru, citind dintr-o carte “fără să ştiu măcar dacă şi ce citeam”.  Altă dată s-a trezit pe o stradă din Bucureşti fără să ştie cum de ajunsese acolo şi ce anume căuta.

Avea nevoie de acest efort supraomenesc pentru că, în acei ani de liceu, Eliade visa să termine un roman fantastic, de mari dimensiuni (Memoriile unui soldat de plumb) astfel că dedica lecturii şi scrisului aproape 20 de ore zilnic. Această obsesia a sa pentru lipsa de timp avea să-l urmărească inclusiv în preioada studenţiei. Atunci a încercat să reducă orele de somn doar la două, însă nu a reuşit. “M-am mulţumit să-mi continui programul pe care mi-l fixasem în liceu: lucru până la 3-4 dimineaţa şi deşteptarea între 7-8”

Femeia ideală

Aflat la vârsta pubertăţii, adolescentul Eliade încerca să depăşească crizele de melancolie care îl epuizau de multe ori mai mult decât nopţile de studiu intens. Era obsedat de trecerea timpului şi suferea fizic şa gândul că odată cutrecerea vremii, “ceva din noi, esenţial, se risipeşte iremediabil”.

 Ca orice tânăr de vârsta lui îşi dorea o apropiere de o fată care să-l înţeleagă, iar femeia ideală pentru liceeanul de atunci trebuia să aibă calităţi cu mult peste medie: “un mare talent musical, o cultură enciclopedică, o prodigioasă cunoaştere a literaturilor stranii şi a ştiinţelor oculte”, dar şi cu un aspect de artistă de cinematograf. În ciuda pretenţiilor sale, nu rare au fost escapadele sale în mahalalele Bucureştiului, în crârciumile de cartier sau la Crucea de Piatră, celebru bordel.

Toată această luptă cu sine şi cu timpul se termina în vacanţa de vară, atunci când, împreună cu colegii săi  cercetaşi mergea în tabere fie la mare, fie pe trasee montane. Eliade transpunea apoi fiecare experienţă din lumea reală în nuvelele şi romanele sale.

“Noaptea aceea nu o s-o uit niciodată”

O aventură pe munte, în timpul căreia a fost nevoit de vremea rea să se refugieze într-o cabană părăsită unde a petrecut întreaga noapte alături de un mort sau o nesăbuită călătorie pe mare, într-o barcă, într-o noapte cu furtună sunt unele dintre întâmplările care i-au inspirat lui Mircea Eliade nuvela “Eva” respectiv, schiţa “Răsărit pe mare”.

Împreună cu colegii săi cercetaşi, Eliade îşi cumpără cu 20.000 de lei o barcă pe care o foloseşte în aventura tinereţii lui, din care n-a lipsit mult să nu mai scape cu viaţă.

“Şi îndată ce am ajuns la mare s-a pornit vântul. (…) Barca s-a aplecat uşor pe o parte, parcă încovoiată sub greutatea catargului, apoi s-a smucit brusc şi a pornit spre Rusia. Am tot încercat s-o îndreptăm spre sud, dar vântul era atât de puternic şi noi încă nepricepuţi în mânuirea pânzelor, încât abia de-abia am reuşit s-o îndreptăm spre sud-est. Înainta acum, în diagonală, spre Caucaz. (…) Curând nu s-a mai zărit ţărmul (…) Apoi a început vijelia. (…) Noaptea aceea nu o s-o uit niciodată. Ud până la piele, culcat în fundul bărcii, scoţând ca prin vis apa cu o gamelă şi zvârlind-o peste bord, vedeam uneori înaintând spre noi din întuneric o matahală uriaşă, înaltă cât casa. (…) Îmi spuneam: de data asta nu mai scăpăm şi închideam ochii! (…) Când după o săptămână am ajuns la Constanţa, am aflat că în acea noapte de furtună se scufundaseră multe bărci de pescari. Noi scăpaserăm pentru că ne lăsaserăm duşi de barcă”, povesteşte Mircea Eliade.

Aventura pe mare a avut urmări atât pentru tânărul Eliade cât şi pentru colegii săi. Mult timp aceştia au refuzat să mai înoate, iar Mircea Eliade a căpătat o fobie de tunete şi trăsnete care avea, mai târziu, să-l facă să iasă afară chiar şi din sala de spectacole de teama furtunii din “Regele Lear”.

Mortul din cabană

La fel de dramatică a fost o excrusie pe munte la care liceeanul Eliade a participat împreună cu colegii săi de şcoală. Drumeţia pe munte a fost organizată în vacanţa de Paşti, pe traseul de la Sinaia spre cabana de la Schitul Ialomicioara. Pe drum vremea s-a schimbat brusc şi a început să ningă viscolit. Fără un echipament adecvat, Mircea Eliade şi colegii săi au fost nevoiţi să se ascundă într-o cabană pe care o foloseau pădurarii. Au făcut focul, au preparat un ceai cu rom şi au adormit. Peste noapte s-au pomenit în cabană cu pădurarii care tocmai ce recuperaseră de pe munte un turist mort. Pentru că nu-l puteau căra cu ei până la bază, au lăsat cadavrul  în cabană şi au plecat să anunţe autorităţile. “L-au aşezat, învăluit într-o manta, chiar lângă uşă.  Nu cred că vreunul dintre noi a mai dormit în noaptea aceea”, scrie Mircea Eliade.

De fapt toate aceste aventuri de adolescenţă nu erau decât un preambul al vieţii tumultuoase ce avea să vină pentru cel ce nu se mulţumea cu informaţii preluate de la diletanţi, aşa cum îi numea, şi nu credea decât în datele obţinute direct de la sursă. Cu siguranţă este unul dintre motivele care l-au purtat pe Mircea Eliade, după terminarea studiilor unviersitare, în India, atras de filozofia şi misterul acelor locuri.

Educaţia voinţei

Şi tot în liceu, în urma studiilor, a căpătat convingerea că omul poate să facă absolute orice cu condiţia să-şi dorească acel lucru şi să ştie să-şi controleze voinţa.

“De mult mă învăţasem să-mi domin dezgustul, izbutind să mănânc, pe rând, pastă de dinţi, săpun, cărăbuşi, muşte, omizi. Când vedeam că pot mastica şi înghiţi o insectă sau o larvă fără să mai simt repulsia normală în stomac sau în gâtlej, treceam la un exerciţiu şi mai îndrăzneţ. Îmi spuneam că o asemenea stăpânire de sine deschide drumul către libertatea absolută”, explica Eliade.

 Educaţia voinţei, lupta contra somnului şi contra comportamentelor normale reprezentau de fapt primii paşi către yoga, domeniu de care Mircea Eliade a fost atras la maturitate şi l-a studiat intens.