Povestea „ospitalului“ de sub Cetatea Neamț. Director german, ajutat de un „doftor săcundar“ şi un „hirurg“
0Spitalul „Sfântul Dimitrie“ din Târgu Neamț (Neamț) este unul dintre cele mai vechi aşezăminte medicale din România. Povestea „ospitalului“ a început acum 171 de ani, acesta fiind condus de un director german, ajutat de un doctor secundar şi un chirurg.
Existenţa stabilimentului sanitar din Târgu Neamț (Neamț) se datorează domnului Grigore Alexandru Ghica (1804-1857), cel care s-a remarcat în dezvoltarea principatului prin reforme în agricultură, învăţământ (crearea a numeroase şcoli publice şi a uneia de ingineri specialişti în drumuri), stimularea exporturilor şi importurilor prin scăderea taxelor vamale, exploatarea salinelor, lucrări publice etc.
Alegerea oraşului Târgu Neamţ, urbea de sub Cetatea Neamț, pentru construirea unui spital la acea vreme nu a fost întâmplătoare. Era al doilea stabiliment sanitar din Moldova, altul fiind ridicat cu câțiva ani înainte în capitala provinciei, Iași. În ceea ce privește mica așezare de la malurile Ozanei, ea se dezvolta încontinuu la acel început de secol datorită condiţiilor climatice, pământul era roditor și creştea populaţia.
Iată ce consemna un renumit profesor şi istoric, Vasile Vrânceanu: „Au venit tot mai mulţi transilvăneni, aşezându-se unii în Humuleşti, iar alţii în cartierele Pometea şi Blebea. Între 1813-1822 au venit 20 de familii, totalizând 83 de persoane. Aceşti harnici români transilvăneni au constituit un exemplu pentru localnici, aducând animale de rasă superioară, teascul de făcut sloi, roata de tors, ţesutul mai perfecţionat al sumanilor, al pânzei de in şi altele“.
Poate un alt argument care a contat în luarea deciziei ca o unitate sanitară să fie în localitatea de la malurile Ozanei „cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul“ a fost „experienţa în domeniu“ a călugărilor de la multele lăcaşuri de cult din zona Târgu Neamţ. De ani şi ani, la acestea existau aşa numitele „bolniţe“, unde erau trataţi, cu mijloacele timpului, vieţuitorii acestora şi bolnavi săraci din satele ţinutului.
Lemn şi piatră din zonă, tablă de zinc din Austria
Ţinând cont de resursele materiale ale Mănăstirii Neamţ, unele însemnate de pe urma marilor proprietăţi deţinute, la cererea domnului Ghica şi a unor înalţi clerici, între care şi mitropolitul Moldovei, lăcaşului de cult i s-a încredinţat să construiască spitalul pe cheltuiala sa, plus o spiţerie şi o şcoală.
Iniţial, o idee a fost ca unitatea sanitară să fie realizată chiar la Cetatea Neamţ, pentru a fi readusă în „actualitate“, care era într-o avansată stare de degradare, o ruină, după ce, în secolele trecute, otomanii au impus voievozilor moldoveni distrugerea fortificaţiei. S-a mai adăugat faptul că localnicii contribuiseră şi ei intens la starea de paragină, folosind piatra din ziduri pentru locuinţe şi acareturi.
În cele din urmă, locul ales a fost centrul localităţii, destul de aproape de cetate, zonă în care erau vechi construcţii pe care mănăstirea le-a răscumpărat. Ca materiale de construcţie pentru edificarea spitalului s-au folosit lemn şi piatră, aflate din abundenţă în zonă, plus cărămidă, în timp ce tabla de zinc necesară acoperişurilor a fost comandată din Austria.
Spitalul a fost terminat, cu mari eforturi, în 1852, după cum spune arhimandritul Mihail Daniliuc, stareţul Schitului Vovidenia, cadru didactic, custode al Casei Memoriale Mitropolit Visarion Puiu şi Muzeului Mihail Sadoveanu, un neobosit cercetător al vechilor documente aflate prin arhive, într-un recent documentar:
„Cu eforturi foarte mari, în anul 1846 Mănăstirea Neamţ demarează lucrările edificiului. Planurile măreţei construcţii au fost întocmite de cunoscutul arhitect Ioan Fux, executorul constructor fiind inginerul Alexandru Costinescu (fost elev al lui Gheorghe Asachi la Academia de la Iaşi), care a tocmit din Cernăuţi o echipă pricepută de zidari, condusă de Ion Urban“.
„Şcoala şi sfânta biserică, izvoarele mângâierii şi ale fericirii sufleteşti“
Pe data de 12 octombrie 1850, spitalul era ridicat, având prevăzut şi un paraclis. Apoi, pe 8 martie 1851, Mănăstirea Neamț trimitea domniei o înştiinţare prin care făcea cunoscut că: „Zidăriile sunt săvârşite, mobilaţia dinlăuntru, uneltele gospodăreşti sunt pregătite, doctorii trebuie, toate sunt alcătuiţi şi puţine lipsesc pentru începerea activităţii“.
Dar va mai dura până la deschidere.
Încă de la începutul anului 1850, mănăstirea s-a preocupat de găsirea unui doctor care să deservească unitatea şi a fost semnat un contract cu germanul Georg Fleischlen, doctor în medicină şi chirurgie, în care se prevedea ca „orânduiala să fie după pilda ospitalelor din Europa“. Înţelegerea era valabilă timp de un deceniu, salariul fiind de 10.000 de lei pe an.
Arhimandritul Mihail Daniliuc arată în documentarul său că spitalul trebuia să aibă 40 de paturi, dar Neonil, stareţul Neamţului, a hotărât să poată găzdui peste 100 de bolnavi. Medicul german a format corpul medical, plătit integral de mănăstire, în el figurând 35 de persoane. Mai bine de jumătate erau monahi (14 infirmieri, portar, paracliser şi trei slujitori la paraclisul din incintă).
Sfinţirea spitalului, paraclisului, farmaciei şi a Școlii Domneşti (aceasta din urmă găzduieşte acum muzeul de istorie) a avut loc pe 16 octombrie 1852, când la Târgu Neamţ au fost prezenţi domnul Alexandru Ghica, mitropolitul Moldovei, Sofronie Miclescu, stareţul Neonil, numeroşi boieri din Divan, plus mulţime de norod din oraş şi împrejurimi. După ceremoniile religioase, au urmat cuvântări. Ghica Vodă s-a adresat mulţimii astfel: „Iată, dragii mei, şcoala şi sfânta biserică, izvoarele mângâierii şi ale fericirii sufleteşti; folosiţi-vă de ele şi vă luminaţi“.
Administrare schimbată după secularizarea averilor mănăstireşti
La cele petrecute pe 16 octombrie 1852 la Târgu Neamţ, martor a fost şi Ion Creangă, care a şi scris despre eveniment în „Amintiri din copilărie“: „În ziua când s-a sfinţit paraclisul spitalului şi s-a deschis şcoala domnească de acolo, eu împreună cu alţi băieţi, isonari ai bisericii, stam aproape de Ghica Vodă, care era de faţă la acea serbare, înconjurat de mulţime de lume şi nu ne mai săturam privindu-l“.
Printre participanţi s-au mai aflat şi Mihail Busuioc (viitorul „Domn Trandafir“), învăţătorul lui Mihail Sadoveanu şi celebrul bucovinean născut la Herţa, Gheorghe Asachi, care avea şi el să noteze despre spital: „Căci în locul acestor ruine, ce din zi în zi se pare reintrând în sânul muntelui (n.r. – se referă la ruinele Cetăţii Neamţ), au răsărit un nou edificiu măreţ: ospitalul“.
Unitatea sanitară avea să fie administrată timp de 14 ani de către aşezământul de cult care a construit-o, nefiind sincope în ceea ce priveşte funcţionarea. Dar, după secularizarea averilor mănăstireşti, la 5 martie 1866, Spitalul „Sfântul Dimitrie“ a trecut în subordinea Epitropiei „Sfântul Spiridon“ din Iaşi, împreună cu alte două instituţii similare.
„Azi 5 ale lunii martie 1866 Consiliul de Miniştri luând în băgare de seamă referatul Dlui Ministru dinăuntru sub nr. 1075 trece sub administraţia Epitropiei Sf. Spiridon 1. Spitalul din Târgu Neamţ. 2. Ospiciul alienaţilor din Mănăstirea Neamţ. 3. Ospiciul alienaţilor din Mănăstirea Adam. Semnează Ion Ghica, Dimitrie Ghica, maior D. Sturza şi Mavrogheni“, se arată în istoricul spitalului.
Au fost şi perioade de criză în existenţa unităţii sanitare, fiind transformată în spital militar sau a fost evacuată, în timpul războaielor.
În perioada comunistă, titulatura i-a fost schimbată în Spitalul Orăşenesc Târgu Neamţ, revenindu-se la vechiul nume, cel stabilit în 1852, după anul 1990. Paraclisul a fost închis timp de circa 50 de ani, prima slujbă fiind făcută în octombrie 1992.
Doctorii, responsabili de „purtările de grijă“ ale bolnavilor
Interesantă este şi organizarea spitalului încă de la începuturile sale, fiind întocmit un fel de regulament de ordine interioară cu îndatoriri pentru personal, după cum se arată în cartea „Din trecutul istoric al Spitalului din Târgu Neamţ al Ospiciului de Alienaţi din Mănăstirea Neamţ“, autori fiind medicii Dumitru Constantinescu, Aurelian Grigorescu, Valentin Grigorescu şi Sorin Miron.
Doctorul primar conducea stabilimentul, ajutoare fiindu-i „doftorul săcundar“ şi „hirurgul“, iar o altă categorie de personal era formată din „slugi“.
Spitalul avea 40 de crivaturi (paturi) pentru bolnavii săraci, mireni, atât din „lăcuitorii târgului, cât şi din lăcuitorii săteni din tot cuprinsul ţinutului cari vor fi aşăzaţi în saloanele cele mari“, fiind şi odăi pentru preoţi şi călugări.
Iată ce alte atribuţii avea „directorul medical“: „Tot el este datoriu, în toate zilele, a faci hotărâtele sale viziti la fiştecare din bolnavii spitalului şi a le orândui doftoria ce va socoti de trebuinţă. Vizitele de dimineaţă se vor începe la 6 ciasuri în lunile april, mai, iunie, iulie, avg., şi spt., iar în celelalte luni la 7 şi jumătăţi. Aceli de după amiazi şi la 5 ciasuri în lunile de vară şi la 4 în lunile cele de iarnă“.
Cât priveşte doctorul secundar, el avea locuinţa în unitate, era dator a da ascultare „primariului“, să fie de ajutor acestuia şi să nu îngăduie abateri de la îndatoriri din partea „hirurgului“ şi a celorlalţi „casnici“ şi să le raporteze superiorului, dacă era cazul. Tot el se ocupa de primirea pacienţilor, iar în lipsa „şefului“ îi prelua toate atribuţiile.
„Hirurgul“ trebuia să participe la tot ce însemna actul medical propriu-zis: „La operaţiile mici la care îi va pune primariul sau săcundariul, precum a pune zbranţuri, lipitori, vizicători, a slobozi sânge, a lega rănile şi asistă la toate operaţiile ce să vor faci de către primar sau săcundar“ şi conducea „purtărilor de grijă al bolnavilor şi slugilor de bolnavi“.
Interzise lenevirea și luarea de „atenții“, obligatorii purtarea cu blândețe și îngrijirea
Şi „slugile de bolnavi“, actuala meserie de asistent medical, aveau îndatoriri precise, fiindu-le interzisă lenevirea şi trebuiau a fi totdeauna cu „deplină îngrijire şi luare aminte pentru bolnavii lor, a se purta cu ei cu blândeţe şi a nu scăpa din videri nimică ce le-ar fi acestora de trebuinţă. Ei trebuie să dea la timp doftoria orânduită“.
De asemenea, luarea de mită era strict interzisă: „Ei sunt datori a lua seama ca toţi acei ce vin la spital ca să vadă pe vreun bolnav cunoscut al lor să vii numai la ciasul hotărât, fără a ave voie a aduci bolnavilor sau de mâncare, sau de băut, sau să le deie parali, nici slujitorilor nu li este iertat a aduci cu bani bolnavilor de mâncat, sau de băut, sau altăceva, căci dovedindu-să a făptui aceste vor fi depărtaţi de spital“.
Regulamentul de ordine interioară de acum 170 de ani era foarte meticulos întocmit, fiind prevederi inclusiv pentru redactarea reţetelor medicale. Se menţiona că „răţătili“ să vor scrie sau de „săcundariu“, sau de chirurg, cu „slovă curată şi ceteaţă“. În ele se menţiona numărul patului, al salonului şi numele bolnavului, trebuind contrasemnate de către medicul primar.
Pionierul Dimitrie Ulea
În vremurile de început ale Spitalului „Sfântul Dimitrie“ din Târgu Neamţ s-au evidenţiat prin activitatea lor şi câţiva medici români şcoliţi în străinătate.
Printre ei s-a numărat şi Dimitrie Ulea (1838-1879), absolvent al Facultăţii de Medicină din Paris, despre care, în istoricul unităţii, profesorul Vasile Vrânceanu scria că avea desăvârşite cunoştinţe medicale şi era bun organizator.
„Efectua operaţii îndrăzneţe, avea o dorinţă permanentă de căutare a adevărului ştiinţific. Ca student la Paris a luat parte la Războiul franco-prusac (1870). În 1877 a participat ca medic de campanie la Războiul de Independenţă. După o boală grea şi de durată, la numai 41 de ani, în ziua de 28 mai 1879, doctorul Dimitrie Ulea s-a stins din viaţă“, nota istoricul Vasile Vrânceanu.
Se încarcă comentariile...
