„Doamna cu coasa“ şi românii. Cele 35 de semne şi superstiţii care prevestesc moartea în tradiţia populară
0
Manifestările populare tradiţionale legate de "marea trecere" sunt extrem de bogate la români şi printre cele mai bine păstrate obiceiuri.
Unul dintre cercetătorii autohtoni cei mai de seamă ai obiceiurilor populare româneşti legate de marea trecere, Simion Florea Marian, scria în 1892, în lucrarea Înmormântarea la români: "Mortea raru când se arată oamenilor pe neaşteptate şi pe nesciute ca să le curme firulu vieţiim, ci ea, după credinţa şi spusa Româniloru, tot-deauna dă de scire mai de nainte prin diferite semne atâtu neamurilor celoru mai de aproape, câtu şi celui ce are să moră, că în scurtu timp va veni la dânsulu ca să-i ieie sufletulu, şi abia după aceea se arată şi ea singură".
Constatarea din studiul etnografic complex, realizat la sfârşitul secolului al XIX-lea, este paradoxală, dar reală. În ciuda faptului că, dogmatic, poporul român crede că nu este bine să-ţi "iscodeşti" moartea, folclorul autohton abundă de procedee de divinaţie, a căror scop este aflarea momentului când "Doamna cu Coasă" urmează să-şi facă apariţia.
Lucrarea lui Simion Florea Marian detaliază apoi semnele care prevestesc moartea, în credinţa populară, documentate îndelung în toate regiunile ţării. Sintetizate, aceastea sunt:
1. Visatul de arături sau morminte proaspăt săpate.
2. Cântarea cocoşească a găinilor.
3. Nu se stinge lumânarea în noaptea de Crăciun, căci va muri cineva apropiat.
4. Când boul îngenunchează la carul de nuntă.
5. Când cade bradul miresei este semn de moarte.
6. Când apar noiţe negre pe unghii.
7. Când cei doi viitori soţi îşi dau mâna în faţa altarului din biserică, acela dintre ei care are palma mai rece, va muri primul.
8. Dacă femeia trece peste un mormânt, riscă să-i moară fătul.
9. În casa în care zace cineva de boală grea, dacă se bat şi se muşcă mâţele, bolnavul va muri negreşit.
10. Când cucul cântă lângă casă şi este un bolnav în ea, acela va muri.
11.Când ginerele nu râde la nuntă, este semn de moarte.
12. Să nu mergi cu spatele, că-ţi mor părinţii.
13. Să nu dai cu mătura prin pat, că-ţi moare un copil.
14. Cine găseşte bani îngropaţi, acela va muri repede.
15. Bărbaţii nu trebuie să cânte sau să recite bocetele spuse de babe la înmormântare, căci îşi cheamă singuri moartea.
16. Când un om este bolnav tare, se pun mai multe rămurele de Lemnul Domnului să mocnească la foc într-o oală cu apă neîncepută. Dacă până a doua zi, apa este roşie, bolnavul va muri, dacă este albă, omul se va însănătoşi.
17. Dacă în timpul unui ospăţ de botez, cuiva îi pică din mână cuţitul care se înfige în podea, copilul proaspăt botezat va muri de moarte violentă.
18. După ce mirii s-au cununat, dacă unul din ei pierde ceva pe drumul spre casă, acela nu va trăi mult.
19. Dacă cineva s-a îmbolnăvit greu şi s-a întors singur cu faţa la perete, acela îşi simte sfârşitul aproape, dacă însă s-a întors cu faţa în casă, atunci se va însănătoşi.
20. Când un bolnav se împărtăşeşte şi anafora cade deasupra vinului în linguriţă, bolnavul se va face sănătos, iar de cade la fund, omul va muri.
21. Nu trebuie să se bocească pe timpul nopţii.
22. Haiducii, tâlharii, soldaţii şi toţi bărbaţii care poartă arme, dacă visează că li săa rupt sabia sau cuţitul şi li s-a sfărâmat ciomagul şi baltagul, este semn că în scurtă vreme o să moară în luptă.
23. Cântecul cucuvelei pe casă, gard, cumpăna fântânei din apropierea unei case în care zace un bolnav, este semn sigur de moarte.
24. Nu se scoate din pământ mătrăguna găsită în grădina vreunei gospodării, căci moare fata sau gospodina casei aceleia.
25. Când cade icoana sau oglinda dintr-o casă şi se sparg, e semn că va muri cineva din acea casă.
26. Dacă lumânarea de cununie se rupe în timpul nunţii, unul dintre miri va muri curând.
27. Mireasă cu mireasă nu trebuie să se întâlnească la cununie, căci una dintre ele va muri negreşit.
28. Când se stârneşte câteodată din senin, furtună, vânt sau viscol, este semn că a fost ucis om nevinvat.
29. Se crede că cine visează că a căzut în prăpastie, acela va muri în curând.
30. Se crede că copiii care se nasc sâmbăta, mor mai curând decât ceilalţi prunci.
31. În casa în care a murit cineva, nu se mătură până la înmormântare, căci este rău să mai moară cineva din casă.
32. Când ginerele nu se rade la nuntă, e semn că va muri curând.
33. Când un copil doarme cu fundul în sus, cobeşte a moarte.
34. Se crede că acela care a auzit vitele vorbind sau a văzut cerul deschizându-se, nu va trăi mult.
35. Să nu se scalde nimeni acolo unde se întâlnesc două ape, căci e rău de moarte.
Cortegiu funarar surprins în 1930 de fotograful regal Adolph Chevallier la Broşteni, judeţul Suceava
"Dincolo de această semnificaţie, despărţirea de cel decedat este un prilej dedurere şi jale atât pentru familie cât şi pentru colectivitate. Prin urmare,manifestările însoţitoare reprezintă expresia nestăvilită a durerii pricinuite demoartea – adeseori neaşteptată – a unei persoane apropiate, dragi", scrie cercetătorul Ovidiu Bârlea, în lucrarea Folclorul românesc, 1981.
Mai mult decât oricare dintre celelalte obiceiuri legate de momentele importante ale trecerii omului prin viaţă (naştere, nuntă), cele legate de moarte au păstrat credinţe şi practici străvechi, precreştine, cărora li s-au adăugat, cu timpul, şi altele mai noi, impuse de biserică.
Iniţial, la geto-daci, la fel ca la toate populaţiile străvechi indo-europene, moartea împrumuta probabil multe dintre atributele Zeiţei Mamă, astfel se explică parţial de ce dacii nu se temeau de moarte, şi erau chiar veseli în acele momente, convinşi fiind că prin graţia Marii Zeiţe treceau în alte lumi, se arată într-o sinteză publicată de descoperă.ro. Moartea este văzuită astfel ca o zeiţă care îndeplineşte voia lui Dumnezeu şi împlineşte asfel regulile divine ale existenţei. Aşa a ajuns să fie uneori numită Zâna Bătrână, Sfânta Moarte, şi chiar are unele paralele cu Maica Precista şi Sfânta Vineri.
Ulterior, în după creştinarea populaţiei autohtone daco-române, imaginea neolitică a morţii, care până atunci fusese o zeiţă a regenerării lumii, vindecătoare de boli (avem încă multe descântece şi blesteme în care este invocată moartea pentru ca ea să ucidă bolile şi necazurile) şi aducătoare de odihnă, a devenit nu doar la români, dar la toate popoarele indo-europene, o reprezentare mitică cumplită şi înfiorătoare: urâtă, înveşmântată în negru, cu oasele la vedere şi cu coasa în spate.
De aici - celebrele bocete româneşti, care însă se deosebesc radical de cântecul funebru. În cazul bocetului, se folosesc exprimări violente, gesturi şi acte care par neînţelese: smulgerea (sau raderea) părului, culegerea lacrimilor într-o năframă pusă apoi lângă mort, dar mai cu seamă zgârierea până la sânge.
Cântecele funebre sau rituale, cunoscute în popor drept Cântecele Zorilor sau Cântecele Dalbului de Pribeag, sunt pline de sfaturi pentru sufletul decedatului.
Cântec funebru din din zona Banatului:
“Zori, dragă-mi surori
Ce mi-aţi zăbovit
De nu mi-aţi zorit
Într-astă dimineaţă?
…
- Noi nu am zorit,
Că noi am privit
Pân s-o despărţit
Fiu de către maică
Şi de către taică
Aşa cum se desparte
Zi de către noapte.”
“ Cocoşarii cântară
Toţi se deşteaptă
Numai dumneata
Că mi-ai adormit
Somn nepomenit
…
Ieri de dimineaţă
Mi s-a pus o ceaţă
Ceaţă la fereastră
Şi-o corboaică neagră
Pe sus învolând
Din aripi plesnind,
Pe mine m-a plesnit.”
"Conform datinilor ce au rol de cutume, cântecele rituale funebre suntexecutate întotdeauna numai în grup, de obicei în număr impar, doar de cătrefemei bune cunoscătoare a repertoriului – oarecum semiprofesioniste. Deasemenea ele trebuie să fie cântăreţe experimentate deoarece cântecele funebrenecesită o cântare la intensitate maximă pleno-gutture „ca să răzbată pânădeparte peste sat, eventual până la auzul stihiilor diriguitoare”, se mai arată în lucrarea Folclorul românesc, 1981.
Se încarcă comentariile...
