Secretele „armatei chiaburilor”. Viaţa soldaţilor români în detaşamentele de muncă din comunism

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Munca în construcţii, în anii 50. FOTO MIH
Munca în construcţii, în anii 50. FOTO MIH

Regimul comunist a trimis sute de mii de români în Detaşamentele de muncă, unităţi militare în care munca istovitoare şi îndoctrinarea politică au fost principalele activităţi la care erau supuşi tinerii cu „origini nesănătoase”.

În urma unui decret din anul 1950, peste 500.000 de tineri, cu vârste între 18 şi 26 de ani, consideraţi  nevrednici să-şi apere ţara cu arma în mână, au fost repartizaţi în detaşamente de muncă şi trimişi să-şi efectueze stagiul militar în minele şi pe şantierele de construcţii din ţară.

Decretul privind înfiinţarea Detaşamentelor de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii (DGSM) din România a vizat românii care nu prezentau încredere pentru regimul comunist şi nu aveau origine socială „sănătoasă”, provenind din familii de deţinuţi politic, de ofiţeri şi subofiţeri care au luptat împotriva URSS, de chiaburi, preoţi, doctori, profesori, cadre universitare, dar şi studenţi care trebuiau oprimaţi. 

Mai târziu, pentru că necesarul de forţă de muncă în domenii ca mineritul, construcţiile şi agricultura nu era acoperit, au trecut prin detaşamentele de muncă şi tineri săraci sau cu convingeri politice „sănătoase”, chiar şi membri ai PCR. Militarii nu aveau arme, iar pregătirea militară era înlocuită cu şedinţele de îndoctrinare politică, la care erau obligaţi să participe. Primeau însă grade, iar la sfârşitul celor doi sau trei ani de serviciu militar obţineau livretul.

Muncă de dimineaţa până seara

Mărturii din anii ´50 păstrate în arhive şi relatări ale unor foşti soldaţi în Detaşamentele de muncă dezvăluiau cum se făcea „milităria” în Detaşamentele de muncă ale României comuniste.

„Deşteptarea era la ora 5 dimineaţa, iar de la 5 la 6 avea loc curăţenia şi luarea cafelei. De la 6 la 7 era politica pe companie. De la 7 la 8 marşul la câmp, pe jos. La ora 8 trebuia să începem lucrul. De la 8 la 12 lucram, iar între 12 şi 13 luam masa. De la 13 la 19 lucram, iar de la 19 marşul de la câmp la cazarmă. De la ora 20 la 21 cana (masa), iar la ora 22 era stingerea, care se comunica prin plantoane. Când dormeam la câmp, programul era următorul: deşteptarea la 5, curăţenie şi luarea cafelei de la 5 la 6, de la 6 la 7 pe instrucţia politică şi împărţirea pe brigăzi de lucru, de la 7 la 12 lucru, de la 12 la 13 masa şi repaos, de la 13 la 15 lucru, de la 15 la 16 ora de edcuaţie politică, de la 16 la 19 iar lucru, de la 19 la 20 masa. Stingerea se făcea de voie, cu întreaga brigadă”, relata un fost militar român, soldat şi membru al UTM, din Batalionul de construcţii Timişoara, din raionul Oraviţa, potrivit unui document din arhivele Radio Europa Liberă, din 1954. 

Soldatul a muncit la construcţiile militare înşiruite de-a lungul frontierelor României cu Iugoslavia, între Brezovia la Oraviţa, construcţii strategice, la care au fost folosiţi doar soldaţi din batalioane de construcţie.

„Programul de lucru la cazemate începea de la ora 8 cel mai târziu, iar când dormeam la câmp de la ora 7. Un pluton de soldaţi (40) aveau normă să sape şi să clădească 9 metri cubi de cazemate: săpat, nivelat, zidit, betonat etc. Sergentul ţinea inventarul materialelor şi uneltelor de lucru: ciment, var, fier, betoniere, lopeţi, cazmale, târnăcoape, roabe, căldări etc. Norma era totdeauna aceeaşi, indiferent dacă ziua ploua sau nu. Lucrul era împărţit pe brigăzi sau pe plutoane şi supravegheat de ofiţerii sau subofiţerii din batalion. Munceam în toate zilele săptămânii, în afara duminicilor”, relata românul.

Muncă şi politică

Regimul comunist acorda o atenţie deosebită îndoctrinării politice.
„Ora de educaţie politică era ţinută în fiecare zi, de la ora 6 la 7, când ne găseam în cazarmă, iar la ea luau parte toţi soldaţii din companie, cât şi subofiţerii. La şedinţă se discutau următoarele: se citeau ziare ca Glasul Armatei (Apărarea Patriei), Scânteia şi diferite reviste. Soldaţii erau puşi să citească şi ni se puneau întrebări, din articolele citite, astfel că fiecare trebuia să fie atent la ce se citeşte, să poată răspunde dacă era întrebat. Când eram la câmp, programul politic era tot de dimineaţa, însă aveam şi după masa de la 15 la 16. Progamul politic avea loc şi duminica şi nu se admitea lipsa de la el, sub niciun fel de explicaţie. Orice abatere se pedepsea cu închisoarea, prima dată trei zile de arest, a doua opt zile, apoi 10 zile de închisoare în oraşul Oraviţa. Cei care depăşeau cele 10 zile erau consideraţi sabotori şi erau luaţi dintre noi”, relata fostul militar, refugiat în Occident din 1954.

Sarcinile UTM-iştilor

De două ori pe săptămână aveau loc şedinţele politice UTM (Uniunea Tineretului Muncitoresc) pe batalion, la care luau parte membrii UTM ai batalionului, relata autorul informării. Fiecare UTM-ist trebuia să îşi ia angajamente, care adesea constau în supravegherea şi convingerea celorlalţi soldaţi să se dedice cauzei comuniste.

„UTM-iştii primeau listele pe care figurau toţi soldaţii consideraţi reacţionari, sabotori etc, iar comandanţii politici îi însărcinau pe membri UTM şi le repartizau câte unu-doi din aceşti soldaţi cu care să ducă muncă de lămurire. Să-i îndrume să vină la şedinţe, să fie atenţi, să citească ziarele şi revistele pe care le avea la dispoziţie batalionul, să se înscrie în UTM, ARLUS sau în alte organizaţii asemănătoare. Fiecare membru UTM îşi lua un angajament care trebuia executat întocmai. Toţi agitatorii de pluton sau grupă erau însărcinaţi atât cu agitaţia cât şi cu controlarea noastră. Ca UTM-ist am fost însărcinat cu anumite lămuriri politice, pe durata unui termen, fie de o zi sau mai multe, sau chiar de o săptămână”, susţinea autorul documentului, din 1954.

Munca pe câmp, la construcţia cazematelor, rămânea principala îndatorire a soldaţilor din Deteşamentul trimis în zona Oraviţei. „Hrana era foarte slabă pentru a face faţă normei care n se impunea. Astfel că, noi, soldaţii care ne aflam în câmp, eram nevoiţi să mâncăm fructe şi zarzavaturi din recoltele ţăranilor”, mai adăuga bărbatul.

Viaţa de mizerie a militarilor

Costică Burciu, fost militar la un Detaşament de Muncă Forţată, a fost încorporat în urmă mai mult de şase decenii, pentru a munci în combinatul siderurgic din Hunedoara. „După 62 de ani de când am fost lăsat la vatră ca soldat, apt ,dar neinstruit, încă mă doare această nedreptate, că unii fii ai ţării să satisfacă stagiul militar la Ministerul Forţelor Armate iar alţi, care,  chipurile nu aveau origine sănătoasă, să efectueze stagiul militarî n detaşamentele de muncă”, spune pensionarul din Brăila.

„În 19 mai 1956 am fost încorporat la Comisariatul Brăila şi am fost trimis să efectuez stagiul militar, împreună cu alţi tineri, la Detaşamentul 4/4 Peştis - Hunedoara. De la comisariat, am fost echipaţi cu echipament specific detaşamentelor de muncă (cămaşă, pantoloni scurţi din doc gri, rubaşcă tot din doc gri, ciorapi, bocanci şi chipiu gri). Ajunşi la destinaţie, am fost cazaţi în barăci pe malul Cernei, barăci compuse din două dormitoare mari de circa 30 - 40 de paturi suprapuse, despărţite între ele de două spălatoare. Detaşamentul era compus din mai multe secţii, fiecare secţie având un comandant de secţie, iar detaşamentul un Comandat de Detaşament.

Deşteptarea se dădea la orele 5.30. Programul consta apoi în spălare, echipare, adunare în faţa barăcii, La apelul de la ora 6.00 ne deplasăm în marş la cantina detaşamentului, unde serveam masa de dimineaţă, care consta în felul 1 – ciorba şi felul 2 - o mâncare diversă. După servitul mesei, primeam un sfert pe paine (circa 350 - 400 grame) şi ceva pe acest sfert de pâine (marmelada, brânză, o bucăţică de slănină). Această porţie era masa de prânz pe şantier la locul de muncă. După terminarea programului de muncă, la orele 16, ne întorceam la detaşament, unde după un mic program administrativ mergeam la cantina detaşamentului, să servim masa de seară”, îşi aminteşte Costică Burciu.

Primele luni a muncit la săparea fundaţiei Laminorului Blooming. După această perioadă de acomodare, soldaţii au fost selectaţi pe meserii şi repartizaţi să lucreze pe lângă muncitorii civili de pe şantierul combinatului, la transportul materialor, turnarea betoanelor, la diferite instalaţii. Cei care se remarcau în muncă erau trimişi câteva zile pe an în concedii de odihnă.

Soldaţii aproape tot timpul flămânzi

Un alt document păstrat în arhivele RFE aminteşte cum erau organizate detaşamentele de muncă în construcţii, împânzite în întreaga ţară, în anii ´50.

„În toate fabricile de cărămizi, la fel ca şi în alte uzine de construcţii din fiecare oraş, se folosesc la muncă unităţi militare de muncă organizate de Direcţiunea Generală a Serviciilor Muncii – DGSM. Aceste unităţi militare sau detaşamente sunt compuse din tineri care îşi îndeplinesc serviciul militar, dar au origini de „kulak” (chiabur) sau din rândul intelectualior, persoane care nu sunt considerate de încredere de către regimul comunist. Ei poartă uniforme gri-albastre şi au aceleaşi grade ca şi ceilalţi ostaşi. Programul de lucru este de 10 – 12 ore pe zi – în aprilie 1952 toate fabricile de cărămizi din România aveau programul de lucru de 10 ore pe zi, pentru a creşte producţia, şi deşi toţi aceşti tineri sunt plătiţi la fel ca şi ceilalţi muncitori civili, ei nu pot retrage remuneraţia, pentru că ea este colectată de un oficiu administrativ al unităţii şi nu individual. Fiecare unitate este compusă din 240 – 250 de oameni. Membrii acestor unităţi primesc pentru o muncă de 8 ore pe zi mese care însumează 3.200 de calorii zilnic, iar pentru o activitate de 10 ore pe zi, 3.500 de calorii, însă pentru anumite munci grele nu este de ajuns nici 5.000 de calorii. Fiecare unitate are propria sa bucătărie, iar numărul caloriilor este atent verificat de administraţie”, arăta documentul din 1952, păstrat în arhivele RFE.

Soldaţii trebuiau să muncească aproape întotdeauna purtând uniformele lor. Unii dintre ei, pe lângă munca în fabrici, primeau şi pregătire militară, dar mai ales instruire teoretică-politică. „Randamentul acestor soldaţi nu este tocmai bun, din moment ce sunt întotdeauna flămânzi şi de aceea nu pot şi nu vor să muncească”, arătau autorii raportului.

Detaşamentele destinate „chiaburilor” au funcţionat până în 1961.


Vă recomandăm să citiţi şi:

Patimile româncelor aruncate în temniţa neagră de la Mislea. „Femeile ieşeau de acolo ca nişte cadavre vii“

Cum erau împiedicaţi românii să fugă din ţară în comunism. Cele mai dure măsuri dispuse la graniţa cu Iugoslavia

Transportul public în oraşele României comuniste: „La staţiile de tramvai se dau lupte corp la corp“

Secretele temutelor trupe ale Securităţii în România comunistă. Ostaşii de elită care inspirau teroare românilor

Hunedoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite