Românul de 91 de ani care a rezistat uraniului. „Am rămas 20 de ani în mina secretă a sovieticilor” VIDEO
0Unii dintre foștii muncitori din cele mai temute mine ale anilor '50, minele de uraniu din România controlate atunci de sovietici, au ajuns la vârste considerabile, de 80 - 90 de ani. Foștii mineri ai uraniului sunt priviți cu uimire de localnici.
Peste 10.000 de oameni trăiau în anii ’50 la Ciudanovița, un fost orășel muncitoresc organizat de sovietici în Munții Banatului, în vecinătatea minelor de uraniu Ciudanovița și Lișava.
Sovieticii au deschis primele mine de uraniu din România
Despre existența zăcămintelor de uraniu din Munții Banatului autoritățile aveau informații încă dinaintea războiului, când specialiștii germani și români au prospectat zona.
În primii ani după război, explorările din zona Oraviței și Aninei, conduse de ingineri și geologi sovietici, au cuprins un perimetru de peste 500 de kilometri pătrați.
Zăcăminte valoroase de uraniu au fost descoperite la Ciudanovița și Lișava, iar minele de uraniu au fost deschise în 1953 de Sovrom - Kvartit (Sovrom Uraniu), sub autoritatea sovietică, și au funcționat intens până în 1960, când au trecut în administrarea statului român.
Colonia Ciudanovița se afla la poalele Dealului Golgota (video), lângă satele Ciudanovița și Jitin și la câțiva kilometri de calea ferată Oravița – Anina, construită la mijlocul secolului al XIX-lea.
La începutul anilor ’50, în locul sălbatic de la poalele dealului cu nume biblic, au fost ridicate în ritm alert primele barăci pentru noii veniți, cele mai multe înghesuite lângă sectoarele noilor mine.
Toate lucrările erau făcute în grabă, într-o zonă izolată între munți, încercuită cu garduri din sârmă ghimpată și interzisă sub amenințarea „balalaicilor” – armele de tip Kalașnicov - purtate de soldații sovietici care păzeau accesul în lagărul din valea Jitinului.
Pe dealul Golgota, a fost înființată o închisoare care cuprindea mai multe barăci solide, unde avea să locuiască forța de muncă primară din minele de uraniu. Aici au fost aduse câteva sute de deținuți politic și „hoți” – cum erau numiți de localnici deținuții de drept comun.
În alte barăci au fost trimiși „chiaburii” și „dușmanii poporului”, adică românii pedepsiți pentru nesupunere față de regimul comunist, condamnați la muncă grea chiar și pentru că nu-și predau cotele la timp ori pentru presupuse acte de sabotaj.
Alte șiruri de barăci de pe Dealul Golgota au fost destinate soldaţilor de la „diribau”(n.r.: numele unei firme de construcţii româno-germană, existentă în anii -’40: Deutschland Rumanien Bauern – Derubau), care lucrau la construirea localităţii.
Colonia Ciudanovița era locul detașamentor de muncă, formate din românii care nu prezentau încredere pentru regimul comunist şi nu aveau origine socială „sănătoasă” – fii de deţinuţi politic, de ofiţeri şi subofiţeri care au luptat împotriva URSS, de chiaburi, dar și preoţi, doctori, profesori, cadre universitare și studenţi care trebuiau oprimaţi.
Orașul secret al uraniului din Munții Banatului
Tot atunci, în valea Jitinului, au prins contur primele blocuri ale Șantierului, proiectate după modelul sovietic, regăsit în numeroase centru muncitorești din România acelor timpuri.
Blocurile din colonia Ciudanovița au fost destinate muncitorilor români „liberi”, dar în primul rând personalului administrativ, sovietic, al noilor mine de uraniu.
Aici aveau să fie mutați de la mijlocul anilor ’50, unii dintre foștii locatari ai barăcilor: muncitori transferați de la alte mine din România, mineri atrași de veniturile uriașe pe care le puteau obține muncind în fronturile din adâncuri și chiar și săteni din Ciudanovița și Jitin.
Un spital, o casă de cultură cu cinematograf, școli, restaurante, bufete, alimentare, aprozare și magazine și un teren de fotbal pe care juca „Steaua Ciudanovița” completau înfățișarea șantierului muncitoresc cu peste 20 de blocuri înșiruite de-a lungul drumului pavat cu piatră cubică, pe care treceau camioanele cu minereu de uraniu, basculantele și autobuzele cu mineri.
Colonia Ciudanovița avea circa 10.000 de locuitori, la plecarea sovieticilor din 1960, iar alte mii de oameni s-au stabilit în zona din împrejurimile lui, pentru a lucra în minele de uraniu sau în minele de cărbune de la Anina ori în minele metalice de la Oravița.
La Ciudanovița, Natra și Lișava au fost conturate noi zăcăminte de uraniu la mijlocul anilor ’60, iar mineralul nu a mai fost trimis peste graniță. Salariile mari cu care erau ademeniți minerii și faptul că unii se puteau pensiona după 15 ani de la lucru în subteran au ademenit mulți români în zonă, însă treptat numărul localnicilor a scăzut.
„În urmă cu patru decenii, erau încă vreo 4.000 de oameni în colonie. Mai multe familii împărțeau câte un apartament cu trei camere”, își amintește Vali Bulgaru (72 de ani), un localnic din zona Moldovei, „adoptat” de orașul – șantier.
După 1990, minele au intrat într-un declin profund, în ciuda planurilor ambițioase anunțate imediat după Revoluția din 1989 de șefii companiei miniere EM Banat Oravița cu privire la extinderea exploatării.
„E nevoie de energie în țară. Iar viitorul energiei se bizuie pe centralele nucleare. Ne trebuie uraniu, de aceea ne adâncim tot mai mult. Avem viituri mari de apă, și din subteran, și de la suprafață. Mergem greu. Ritmul de avansare e mult mai mic. Apar mereu defecțiuni la pompe, câte trei-patru zile tragem numai la apă. Firește, zăcămintele nu mai au aceeași mineralizație. Sunt mai sărace. Ce a fost mai bun ne-au luat alții. Dar chiar la un conținut util ceva mai mic, exploatarea e necesară. Iar perspectiva ei, după ceea ce știm în momentul de față despre zăcământ, numără încă cel puțin 25 de ani de aici înainte”, arăta în 1990 inginerul Voicu Duma, directorul de atunci al întreprinderii miniere Banatul Oravița.
Colonia Ciudanovița, părăsită
Minele de uraniu au mai funcționat câțiva ani, timp în care cele mai multe dintre galerii și puțuri au fost închise treptat.
Exploatarea ajunsese la aproape 1.000 de metri adâncime, iar galeriile la o întindere totală de câteva zeci de kilometri. În anii ’90, cei mai mulți dintre foștii salariați din mina de uraniu Ciudanovița au părăsit colonia. Minele au fost închise definitiv în 1 ianuarie 1998, iar colonia a devenit tot mai pustie.
„Mulți dintre cei plecați au dat ortul popii, în câțiva ani după ce au părăsit Ciudanovița”, spune Gheorghe Muntean (75 de ani) un fost miner, localnic din satul Ciudanovița din Caraș Severin.
Cei rămași au putut locui aproape gratuit în blocurile ridicate în vremea sovieticilor, plătind chirii modice companiei miniere.
„Blocurile sunt și acum ale societății miniere din Oravița. Sunt ieșite din garanție și nu le-au mai renovat. Dacă am avut pensii bune am putut să aducem îmbunătățiri locuințelor. Unele clădiri au fost părăsite complet, astfel că s-au ruinat repede și au fost demolate. Și spitalul din Ciudanovița a fost demolat”, spune Serafin Doban „Pepino”, fost miner și artist local. Bărbatul și-a împodobit scara blocului și locuința cu numeroase tablouri și sculpturi pe care le-a realizat în timpul liber.
În satul Ciudanovița din Caraș Severin, multe case solide de piatră, ridicate în anii ’50, dar poate și mai vechi, au rămas și ele pustii, după plecarea familiilor de mineri.
Altele sunt locuite de vârstnici ori sunt păstrate pentru vacanțele celor plecați din România. Întreaga comună, cu satele Ciudanovița și Jitin și fostul orășel mineresc, mai numără în total vreo 400 de suflete.
„Și totuși, unii foști mineri rămași aici au acum 80 – 90 de ani”, adaugă Gheorghe Muntean. Iar vorbele sale sunt confirmate în șantierul din Ciudanovița de alți veterani ai minei de uraniu.
Localitățile Ciudanovița și Jitin se află la câțiva kilometri de „șantier”. Din satul Ciudanovița din Caraș Severin, un drum nemodernizat se strecoară printre stâncile care mărginesc, în șicană, valea pârâului Ciudanovița și, după ce traversează o zonă sălbatică și neprimitoare, duce la primele blocuri din colonie.
În trecut, erau vreo 20 de clădiri de locuit, cu două etaje, construite de sovietici, însă după plecarea în număr mare a foștilor mineri, unele au fost demolate.
Veteranul din colonia Ciudanovița
În spatele blocurilor, localnicii au păstrat vechile magazii și cotețe din lemn, așa cum le-au lăsat sovieticii, iar pe dealurile au amenajat mici grădini și stupi. În fața blocurilor, peste drumul de piatră se întind de-a lungul pârâului micile grădini ale sătenilor. În anii ’50, la venirea sovieticilor, locul era complet sălbatic, spune Cristea Haralambie, un fost miner în vârstă de 91 de ani.
„M-am născut în 1933 și am venit la Ciudanovița în 1957, fiind trimis aici de la minele de cărbune din Comănești, județul Bacău. La intrarea în Ciudanovița am fost întâmpinat de soldații sovietici, aflați la barieră”, își amintește Cristea Haralambie (video).
Vârstnicul spune că a lucrat peste 20 de ani la mina de uraniu, atât în subteran, în front, dar și la suprafață. După pensionare a rămas paznic la mină, a crescut animale și a avut în grijă o grădină de legume. Mulți localnici au făcut același lucru, iar unii au rezistat și ei radiațiilor, rămânând activi până la 70 – 80 de ani.
„La început, când nu aveai contact cu uraniul, mai puteai pleca de aici. Dar cu timpul, mulți s-au obișnuit, chiar dacă radiațiile și munca grea în mină au făcut ca unii dintre mineri să sufere diferite afecțiuni. Au fost afectați unii și de impotență, astfel că nu s-au mai putut căsători”, spune vârstnicul.
Cristea Haralambie locuiește de aproape 70 de ani în colonia din Ciudanovița și se menține într-o stare de sănătate bună. În ultimii ani, spune el, doar îmbolnăvirea de Covid l-a trimis în spital.
„Nici nu am mai plecat de aici, decât pentru puțin timp, în județul Argeș, de unde era soția. Acolo am locuit aproape de o fabrică de chimicale, dar nu mi-a permis corpul să rămân. Nu îmi plăcea aerul și am simțit că trebuie să mă întorc. Organismul meu a fost mai rezistent, de am ajuns la vârsta aceasta”, spune Cristea Haralambie.
Românii, cu hei-rupul
Alți localnici povestesc, la rândul lor, că nu radiațiile au fost marea problemă a minerilor, ci condițiile de lucru.
„Din cauza prafului, nu s-au văzut minerul cu ortacul aflați la distanță de doi metri unul de altul, în mină. În vremea sovieticilor, adesea se perfora stânca la uscat. Unora nu le păsa pentru că salariile erau uriașe. În câteva luni, își puteau lua boi din salarii. Dar silicoza i-a „bulit”. Le-a îmbrăcat plămânii în praf și i-a cimentat. Abia mai târziu, după plecarea sovieticilor, regulile de lucru au fost mai stricte, iar cei care le respectau erau amendați de șefii minei”, spune fostul miner Pepino.
Alți localnici se plâng și ei de imaginea negativă creată în ultimii ani fostului orășel muncitoresc Ciudanovița.
„Nivelul radiațiilor este mult mai mic, față de ce s-a spus, chiar și în zona fostelor halde și a vechilor intrări în subteran. Apa este bună de băut. Este controlată. Este izvor și la vale”, spune Vali Bulgaru, ajuns la 72 de ani.
Minele de uraniu din România
Primele mine de uraniu din România au fost deschise la începutul anilor ´50, în munţii Apuseni, în ţinutul Maramureşului şi în Banatul Montan.
Înainte de război, unele câmpuri miniere erau deja cunoscute, fiind cercetate intens de ingineri români și germani. Sovieticii au preluat planurile de cercetare și au extins prospecțiunile, iar în locurile în care au conturat zăcăminte valoroase au început exploatările intense.
„Românii au fost cu hei-rupul, ia sovieticii au lucrat în general ca personal administrativ și de conducere a activității minelor. Ei dădeau ordinele și luau minereul, vezi doamne, ca datorie după război”, spune Pepino.
În primul deceniu de existenţă, zăcămintele şi uzinele din jurul lor s-au aflat sub controlul strict al sovieticilor, prin Societatea româno-sovietică „Sovrom Kvartit“ (Sovromura), iar minereul extras era sigilat şi trimis, sub pază armată, în Uniunea Sovietică, neexistând în aceste zone alte facilităţi de procesare şi rafinare a metalului.
Sovromurile au fost companii româno-sovietice înfiinţate după 1945, în urma unui acord economic semnat între statul român şi Uniunea Sovietică. În anii 1950, o dată cu înfiinţarea Societăţii româno-sovietice „Sovrom Kvartit“, România se angaja să exploateze zăcămintele de uraniu, pentru furniza materialul necesar sprijinirii programului nuclear militar sovietic.
În anii ’50, zeci de mii de români au lucrat la extragerea minereului preţios, mulţi dintre ei fiind deţinuţi politici sau membri ai unor detaşamente de muncă forţată.
La început, muncitorii locuiau în colonii coordonate de trupe sovietice izolate de satele din împrejurimi. Astfel au apărut, în inima munţilor, aşezări minereşti ca Ştei şi Băiţa Plai (video) – în Apuseni, sau Ciudanoviţa – în Banatul Montan, care în doar câţiva ani s-au transformat în oraşe cu mii de oameni, marea majoritate lucrători în exploatările de uraniu.
Cele mai multe mine și-au continuat activitatea și după plecarea sovieticilor. Autorităţile comuniste au ţinut secrete activităţile din exploatările de uraniu, iar relatările despre viaţa localnicilor din „orăşelele uraniului” au lipsit din presa regimului comunist.
Până la sfârşitul anilor ´90, cele mai multe dintre minele de uraniu de pe teritoriul României au fost închise.
Aşezările din jurul lor au intrat într-un declin, iar comunităţile au rămas cu problemele de mediu cauzate de numeroasele halde de steril cu radioactivitate crescută şi cu amintirile.
Se încarcă comentariile...
