Minele care au salvat Ținutul Pădurenilor. „Noroc cu pensiile de miner, altfel era greu de trăit” VIDEO
0Satele din Ținutul Pădurenilor sunt din ce în ce mai depopulate, iar populația lor este tot mai îmbătrânită. În lipsa investițiilor menite să le asigure dezvoltarea, comunitățile supraviețuiesc de pe urma „epocii mineritului”.
La începutul anilor ’70, aproape 20.000 de oameni trăiau în satele și cătunele din Ținutul Pădurenilor. Populația așezărilor din Munții Poiana Ruscă se afla în declin, în urma migrației localnicilor spre orașele muncitorești, care atrăgeau forța de muncă.
Mine de fier și cupru
Însă în aceiași ani, când mineritul și siderurgia își atinseseră potențialul maxim în ce privește numărul de salariați și investițiile plănuite de statul român, fiecare dintre comunele hunedorene din Ținutul Pădurenilor avea propria sa industrie: mine de fier, de cupru și de minereuri complexe și cariere de piatră, de marmură, de talc și dolomită.
Până la mijlocul anilor 2000, cele mai multe dintre exploatările miniere din munții Hunedoarei au fost închise.
Unele dintre ele se dovediseră nerentabile încă din anii ’80, iar autoritățile au renunțat de atunci la ele.
Odată cu declinul industrial și cu fenomenul migrației de la sat la oraș, așezările pădurenilor s-au depopulat, iar în prezent, cele 40 de sate și cătune din Ținutul Pădurenilor numără împreună mai puțin de 5.000 de locuitori.
Investițiile publice în dezvoltarea localităților de munte din Hunedoara au fost, în ultimii ani, spun localnicii, insuficiente pentru a impulsiona dezvoltarea comunităților. În schimb, unii dintre pădureni se consideră „norocoși” că au apucat epoca mineritului.
Mina uitată de la Bătrâna
Comuna Bătrâna, cea mai izolată dintre așezările din Ținutul Pădurenilor, aflată la capătul a aproape 30 de kilometri de drum forestier, mai are vreo 80 de locuitori.
Cei mai mulți sunt vârstnici, care au trăit aproape întreaga viață în satele Bătrânei, aflate la aproape 1000 de metri altitudine în Munții Poiana Ruscă.
Oamenii lucrau pământul, creșteau animale și se ocupau cu muncile forestiere, însă unii dintre ei au muncit și în minele de cupru de la Muncel și în mina din vecinătatea satului.
„A fost mină și la Bătrâna. O galerie de vreo 700 de metri, de explorare, la care am muncit începând din anul 1977, când s-a deschis. Erau minereuri feroase, dar nu știu ce anume scoteam. Am auzit odată un probator, venit de la mina Muncelu, care, arătând către vagonetul pe care l-am scos, i-a spus inginerului: domnule, eu așa rocă nu am mai întâlnit”, își amintește Dumitru (83 de ani), un fost miner de la Bătrâna.
Bărbatul a lucrat câțiva ani la mina din Bătrâna, împreună cu alți săteni, și se consideră norocos că are o pensie de pe urma muncii sale.
„Noroc cu pensiile după minerit, altfel era greu de trăit aici. Dacă rămâneam doar la munca pământului și la creșterea animalelor, ce mai făceam astăzi?”, se întreabă localnicul.
Alți săteni au renunțat mai repede la lucrul riscant în minele din Munții Poiana Ruscă, dacă au avut ocazia să muncească la pădure.
„Am lucrat doar vreo șapte luni în mina de la Muncelu. Nu mi-a plăcut, pentru că era greu. Am lucrat la pădure, unde eram liber, nu trebuia să fiu atât de punctual ca la mină”, spune Valer Dobra, un pensionar din Fața Roșie, un cătun al comunei Bătrâna unde mai locuiesc 10 – 12 oameni.
Colonia de la Muncelu Mic
La Muncelu Mic, o localitate din Munții Poiana Ruscă aflată la circa 20 de kilometri de Deva, zăcămintele de cupru, zinc, plumb, aur şi argint din zona Muncelu Mic, o localitate din Munții Poiana Ruscă aflată la circa 20 de kilometri de Deva.
Exploatarea a ajuns la aproape 1.000 de salariați în anii ´80, iar pentru noii veniți în zonă, regimul comunist a înființat o „colonie” muncitorească, formată din câteva clădiri de locuit, în jurul cărora au fost ridicate o cantină, o popicărie, un dispensar, un cinematograf, o şcoală şi câteva magazine.
În aceeași zonă a Ținutului Pădurenilor, peste dealuri, funcționau minele de la Boia Bârzii și Vadu Dobrii, dar și alte exploatări mai mici la Cerbăl, Alun, Lelese.
Minele de la Muncelu Mic au fost închise în anii ´90, iar aşezările de pe crestele munţilor s-au depopulat.
Cele mai multe dintre clădirile coloniei au fost lăsate să se ruineze. În prezent, câteva ruine mai amintesc de mina care îşi întâmpina angajaţii cu lozinca „Trăiască Partidul Comunist Român”, zugrăvită pe clădirile acesteia, iar localnicii, mai puţin de 100, se ocupă în principal cu creșterea animalelor și cu munca în gospodării.
„Am lucrat în mină până la închiderea ei, din 1996, și am rămas aici, chiar dacă mă puteam întoarce în Moldova. Alții au plecat unde au văzut cu ochii, imediat după închiderea exploatării. Munții din jurul satului au rămas împânziți de guri de mină, dar pădurea a cuprins totul, de la drumuri, la rămășițele minelor, astfel încât e greu să vă imaginați ce forfotă era aici, acum trei decenii”, spune Vasile, un fost miner, acum crescător de capre, din Muncelu mic.
Marile mine de fier de la Ghelari
În anii ’60, minele de fier din Munții Poiana Ruscă se aflau în plină expansiune și furnizau o parte din minereul necesar combinatului siderurgic.
Cele mai mari exploatări funcționau la Teliuc, în vecinătatea municipiului Hunedoara, și la Ghelari, comuna din Ținutul Pădurenilor aflată la circa 20 de kilometri de Hunedoara.
Zăcămintele de fier din ţinutul Hunedoarei au fost exploatate încă din Antichitate, iar cea mai mare mină de fier din România secolului XX a funcţionat la Ghelari.
Minele de fier din Ghelari au fost închise, treptat, de la mijlocul anilor ´90, iar ultimii angajați le-au părăsit în 2005. Aceeași soartă au avut-o și exploatările din comuna învecinată, Teliucu Inferior și cele din Vadu Dobrii, Muncel, Boia Bârzii – în Munții Poiana Ruscă.
„Mulţi dintre foştii muncitori, veniţi în anii de comunism la Ghelari, din toate colţurile ţării, şi-au luat familiile şi au plecat spre locurile natale, în Moldova, Dobrogea”, povestea unul dintre localnici. În Ghelari au rămas mai multe blocuri părăsite, iar în cele locuite condițiile nu s-au îmbunătățit față de cele oferite de regimul comunist „coloniștilor” cazați în cartierele de blocuri ridicate pe dealurile Ghelariului.
Mai multe familii din satul Vadu Dobrii, aflat la peste 1.100 de metri altitudine în Munții Poiana Ruscă, au trăit și ele de pe urma mineritului. Mina de fier aflată la marginea localităţii a fost închisă definitiv la sfârşitul anilor ´80.
Reţeaua de funiculare care lega Vadu Dobrii de Hunedoara, Govâjdia şi Ghelari, întinsă pe aproape 70 de kilometri, a dispărut şi ea, iar satul din munţi este şi el pe cale de dispariţie. Aici mai locuiesc 10 – 12 oameni.
Satul Alun, prosper de pe urma carierei de marmură
În urmă cu un secol, satul Alun (comuna Bunila) avea peste 100 de case, iar mulţi dintre localnici munceau în cariera de marmură înfiinţată în vremea Imperiului Austro-Ungar.
Oamenii au folosit marmură la construcţia caselor, a bisericilor din zonă şi chiar a drumului care cobora din Alun spre Govâjdia.
„Prin anii ’60, localnicii au cerut iniţial ca întreg drumul până la Ghelari să fie amenajat din marmură, dar s-a renunţat la ideea din cauza pantei prea abrupte, care uza roţile camioanelor. Astfel a rămas doar o porţiune din drum“, povestea Petru.
De la Alun au fost extrase blocuri de piatră folosite la construcţia Casei Poporului şi tot din Alun îşi au originea coloanele de marmură ce împodobeau vila familiei Ceauşescu din cartierul Primăverii. Cariera a intrat în conservare imediat după 1989. În sat au rămas mai puţin de 10 oameni.
Pensiile de miner, ajutorul localnicilor
Localnicii din Lelese munceau și ei la minele și carierele din Ținutul Pădurenilor. Cea mai mare dintre cariere funcționa la Crăciuneasa. Cariera de talc şi dolomită, aflată la circa 20 de kilometri de Hunedoara, pe valea Govâjdiei, a fost înfiinţată în anul 1913, fiind prima astfel de carieră exploatată în România.
Cariera a funcţionat timp de aproape un secol, până la mijlocul anilor 2000, iar minerale extrase de aici au fost folosite în special ca materii prime în combinatul siderurgic din Hunedoara.
În jurul exploatării, s-a dezvoltat un complex industrial întins pe zeci de hectare, legat de Hunedoara printr-o cale ferată minieră. Cei care au muncit în industria din zonă se bucură de venituri mai mari, față de restul localnicilor.
„Au fost perioade mai bune când în zonă funcționau minele de la Ghelari, Lelese, carierele de la Alun și Crăciuneasa. Unii localnici au pensii destul de bune, însă populația este îmbătrânită. Cei tineri se luptă cu agricultura și zootehnia, dar le este greu, pentru că nu e forță de muncă, iar prețurile sunt mici la vânzare. Nu sunt oameni cu bani, care să poată să dezvolte ferme aici, deși pământul este fertil”, spune Sorin Pătrău, un localnic din Lelese, o comună cu mai puțin de 400 de locuitori.
Și localnicii din satele comunei Cerbăl lucrau în minerit.
„Mergeam la mina de talc de la Lelese, iar alți localnicii munceau la mina de fier de la Vadu Dobrii”, povestește un sătean din Poiana Răchițelii, una dintre cele mai izolate așezări din Ținutul Pădurenilor.
Se încarcă comentariile...
