Măcelurile din Transilvania anului 1848, explicate de un diplomat englez al vremii: "românii au trăit secole de-a rândul în cea mai cumplită robie"
0
Revoluţia din anii 1848 - 1849 a avut urmări dezastruoase în Transilvania, scria Andrew Paton, un celebru diplomat englez care în toamna anului 1849 a călătorit în ţinuturile ei şi a cunoscut pe viu urmările revoltelor: sate pustiite şi oameni măcelăriţi. În articolele publicate în cotidianul The Times, autorul a deplâns soarta românilor, explicând de ce au ajuns într-o astfel de situaţie.
Andrew Archibald Paton (1811 - 1874), un celebru diplomat orientalist englez, a vizitat Transilvania în toamna anului 1849, într-o perioadă în care comunităţile de români, maghiari şi saşi participau la Revoluţia de la 1848 – 1849. Impresiile sale de călătorie, din perioada octombrie 1849 – ianuarie 1850, au fost publicate în “The Times”. Autorul a prezentat urmările revoluţiei, dar şi aspecte din viaţa comunităţilor şi din istoria locală a României.
Autorul englez a călătorit în Banat şi în Transilvania, trecând prin oraşele Timişoara, Arad, Deva, Orăştie, Sibiu, Târgu Mureş, Cluj-Napoca şi Oradea. Primele însemnări despre localnici au avut loc la intrarea în ţară, în Banatul populat de români, sârbi, unguri, bulgari şi germani. Timişoara şi Arad l-au impresionat, însă nu şi casele sârbilor şi ale românilor de rând, cu ogrăzi murdare şi dezordonate.
Sate distruse, conace devastate
Din Banat, călătorul Andrew Archibald Paton a trecut în Transilvania, intrând prin Zam, o aşezare a Hunedoarei stăpânită de baronul Vasile Nopcea, unul dintre cele mai de seamă personaje de la mijlocul secolului XIX. Vasile Nopcea şi-a pierdut funcţia de comite al Hunedoarei, la sfârşitul anului 1848, ca urmare a sprijinului acordat românilor, iar ulterior moşia sa din Zam a fost devastată.
“Aceasta era locuinţa şi satul unui moşier român, un credincios pe nume Nopcea, a cărui casă a fost atacată şi jefuită de secui şi distrugerea a fost desăvârşită chiar de proprii săi ţărani. Să nu-l lăsăm pe cititor să creadă că Zam era un exemplu rar de distrugere. Din momentul intrării mele în Transilvania şi până la sosirea mea în Sibiu, o călătorie de trei zile, fiecare casă izolată, fiecare mic sătuc sau han aflat pe marginea drumului era distrus”, relata Andrew Paton.
În călătoria sa, diplomatul a poposit şi în Orăştie, oraşul saşilor şi al românilor, devastat de asemenea de revolte.
De ce s-au revoltat românii
Autorul explica articolele publicate în The Times cauzele care au dus la luptele sângeroase şi la dezastrele din comunităţile din Transilvania în timpul Revoluţiei de la 1848 – 1849.
“Frământările printre români, ce au dus la această teribilă jaquerie (răscoală), au început cu adunările publice întrunite după Revoluţia franceză din februarie cu scopul de a obţine ridicarea religiei ortodoxe – credinţa autohtonă a Transilvaniei din perioada Imperiului Bizantin – la acelaşi nivel cu celelalte credinţe apărute mai târziu acolo, precum şi de a obţine ridicarea limbrii române la statutul oficial egal cu acela de care se bucură limbile respective ale saşilor, maghiarilor şi secuilor. Credinţa şi convingerea mea fermă este că dacă aceste cereri drepte, raţionale şi îndreptăţite ale românilor ar fi fost satisfăcute cu anticipaţie de către aceia care erau îndrăgostiţi şi mai mult de cuvintele de libertate, filantropie şi reformă decât de punerea lor în practică, sfâşietoarele scene care au pustiit Transilvania nu s-ar fi petrecut niciodată. Gruparea ultramaghiară a desconsiderat cererile îndreptăţite, corecte şi naţionale ale românilor referitoare la religia şi naţionalitatea lor”, scria diplomatul englez în timpul vizitei în Transilvania anului 1849, potrivit autorilor volumului V “Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, editat de Academia Română.
Mărturia englezului, despre cumplita robie din Transilvania
În însemnările sale de călătorie în Transilvania, Andrew Paton deplângea soarta românilor, majoritari în Transilvania şi Banat.
“Marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei sunt români, care au trăit secole de-a rândul în cea mai cumplită robie, cum poate fi judecat după lista de mai jos a lipsei de drepturi, în care au trăit românii până în timpul domniei împăratului Iosif (n.r. Iosif al II-lea, a domnit între anii 1765 - 1790). Astfel, niciunui român nu-i era permis să deţină o funcţie. Nu putea fi înfiinţată nicio şcoală fără permisiunea proprietarului de pământ. Niciun român nu avea voie să poarte cizme sau pantofi, ci doar opinci. Niciun român nu poate purta haine brodate sau cu blană, ci doar din lână aspră. Niciun român nu are voie să poarte pălărie, ci doar căciulă de blană. În oraş nicio fereastră a unui român nu trebuia să privească pe stradă, ci doar în ograda fiecărei case. Niciunui român nu-i era permis să aibă şemineu. Pe scurt, maghiarilor, cu toată dragostea lor de libertate, le plăcea să-I domine pe alţii; românului, în ciuda numărului neamului său din Transilvania, ascuţimii minţii sale şi a muşchilor săi bine proporţionaţi din punct de vedere al structurii, îi lipseşte demnitatea şi energia unui om liber”, scria diplomatul englez, citat de autorii volumului V “Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, editat de Academia Română.
Cum erau descrişi românii
Românul era un sălbatic în stare de subjugare, iar abolirea feudalismului a fost judecată de români ca “un semn al sfârşitului regimului fricii faţă de moşier şi începutul fricii a moşierului faţă de ţăran”, afirma Andrew Archibald Paton.
În schimb, călătorul englez îşi manifesta simpatia faţă de saşi, aliaţi ai comunităţii românilor la mijlocul secolului XIX. “Simpatia mea în Transilvania nu se îndreaptă nici către sălbaticii sângeroşi, nici către fanaticii ultramaghiari care au grăbit convulsia şi care, căutând să înghită naţionalitatea sasă i-au transformat în aliaţi ai unui neam cu care au atât de puţin în comun. Căci este imposibil să-ţi imaginezi un contrast mai mare decât acela dintre hărnicia, cumpătarea, onestitatea şi independenţa de câine a sasului şi ignoranţa, nechibzuinţa şi alternanţa dintre lipsa de curaj şi sălbăticia românului”, îi descria autorul pe locuitorii Transilvaniei.
“Românii sunt oamenii cei mai leneşi şi, dacă li se reproşează lipsa hărniciei şi a cumpătării răspund: “Domnul, care are grijă de vrabia ce nu se duce niciodată la slujbă, cu siguranţă va avea grijă şi de mine, care nu lipsesc nicio duminică de la biserică”. Răbdarea cu care germanul munceşte este depăşită doar de răbdarea cu care românul îşi aşteaptă norocul”, afirma călătorul englez, potrivit autorilor volumului V “Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, editat de Academia Română, cu sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică.
A fost pentru a doua oară când diplomatul britanic a călătorit în Transilvania. Andrew Archibald Paton a vizitat teritoriul românesc şi în 1839 şi şi-a publicat înbsemnările în volumul “Gotul şi hunul”.
Vă recomandăm şi:
Aurul, fierul şi cărbunele au transformat Hunedoara în trecut, într-unul dintre cele mai prospere ţinuturi din Transilvania. În ultimele decenii ale secolului XIX, industria Hunedoarei beneficia de investiţii masive, care au transformat cu totul situaţia economică a regiunii.
Zeci de case din satele hunedorene ale Ţării Moţilor au fost părăsite odată cu terenurile lor, după ce minele de aur s-au închis. O primărie a lansat o campanie inedită, menită să îi convingă pe oameni să se întoarcă în zona depopulată de munte.
Un publicist şi geolog englez a dezvăluit într-un jurnal de călătorie apărut în Londra, în 1862, cât de mare a fost şocul primelor sale întâlniri cu comunităţile de ţigani care locuiau în tabere de corturi pe malul râurilor Mureş şi Strei şi la marginea orăşelelor hunedorene ale secolului XIX.
Ţinutul cetăţilor dacice a fost dintotdeauna un loc al misterelor şi al legendelor. În zona Sarmizegetusei Regia, oamenii au păstrat istorisiri vechi, despre aurul ascuns de strămoşi în munţi, iar descoperirea fiecărei comori a stârnit şi mai mult fantezia localnicilor. Istoricii au consemnat, de asemenea, poveştile vechilor căutători de comori, din secolele trecute.
Valea Jiului şi Petroşani se arătau călătorilor din secolul al XIX-lea ca locuri sălbatice şi bogate în minerale, unde peste decenii aveau să se amestece vechii stăpâni ai ţinutului care se ocupau cu păstoritul şi „barabele“ – străinii veniţi şi stabiliţi apoi în vale pentru a-şi câştiga existenţa în minele de cărbune. David Ansted, un geolog englez care călătorise în anii 1860 în Valea Jiului, anticipa prosperitatea zonei carbonifere.
Se încarcă comentariile...
