FOTO Cât de incomod este să călătoreşti cu trenul în România: mizerie, „oferte speciale“, nepăsare şi multă incompetenţă
0O călătorie cu trenul pe o rută de lungime medie – să zicem Bucureşti Nord-Galaţi – relevă toate „păcatele” Societăţii Naţionale de Căi Ferate din România. De fapt, nimic nu funcţionează cum trebuie, după un tipar administrativ care, de câteva decenii, face viaţa românilor un adevărat calvar.
Orice s-ar zice, călătoria cu trenul pare în continuare tentantă. Dacă faci, înainte de alege între maşină şi tren, un calcul care să ţină cont de managementul integrat al timpului, al stresului şi al banilor, vei descoperi că trenul pare a fi cea mai bună soluţie: nu ai grija condusului, poţi să citeşti/lucrezi/dormi în timpul călătoriei şi, evident, te costă mai puţin. Asta în teorie.
În practică, însă, toate calculele şi proiecţiile manageriale nu fac nici măcar două parale, căci la faţa locului, în tren adică, de izbeşti violent de realitatea românească, care îţi face viaţa un chin şi te face să regreţi că nu ai plecat la drum cu maşina personală. Deşi pare o concluzie subiectivă, „de trend”, lucrurile chiar stau foarte prost la CFR după cum puteţi descoperi în reportajul de faţă, bazat pe patru călătorii între Bucureşti Nord şi Galaţi (două dus-întors).
Nu vă lăsaţi ispitiţi de „oferta specială” a CFR!
În fiecare după-amiază, de la Bucureşti Nord la Galaţi circulă patru trenuri, dintre care trei sunt ale SNCFR, iar unul al companiei private Transferoviar. Primul tren (IR 1575) pleacă la ora 13,10, e al CFR-ului şi s-a dovedit a fi o experienţă cât de cât plăcută: aerul condiţionat funcţionează, e curăţel, cele patru ore şi opt minute anunţate de Mersul Trenurilor au fost depăşite doar cu trei minute la destinaţie, aşa că a meritat cei 66,3 lei plătiţi pentru un loc la clasa a II-a.
Al doilea (IR 1577), însă, este o cu totul altă poveste, deşi este tot o cursă a companiei naţionale de căi ferate. Teoretic, acest tren, cu plecare din Bucureşti Nord la ora 15,30 are şi el rang de interregio (pe sistemul vechi ar fi accelerat sau rapid), ca şi precedentul, deci ar trebui să ofere aceleaşi condiţii. Însă nu le oferă nici măcar la jumătate.
Secretul nereuşitei s-ar putea ascunde, evident, şi în spatele preţului unui bilet la clasa a II-a, care costă doar 35,6 lei, deci mult mai puţin faţă de trenul de dinainte, însă pe site-ul propriu CFR dă asigurări că avem de-a face cu o promoţie cu totul şi cu totul specială: „tren interregio cu bilete la preţ de tren regio”. Tentant. Dar şi foarte riscant.
În realitate lucrurile arată rău. Foarte rău. De fapt, cursa IR 1577 este o mare păcăleală, căci până şi durata călătoriei – patru ore şi 45 de minute pentru 259 de kilometri, adică doar 55 de km/oră (tocmai citisem, în ziarul pe care-l cumpărasem din gară, că trenurile din Japonia au o medie orară de 250 de kilometri...) – arată că aveam de-a face cu ceva ce pe vremuri se numea „tren personal”. Acum îi zice „regio”. Aşa şi arată trenul. Şi mai ales aşa miroase.
Universuri paralele care se ating nepermis: WC-ul şi spaţiul pentru pasageri FOTO Costel Crângan
În paranteză fie spus, IR 1577 pare să fost introdus de CFR doar pentru a face concurenţă neloială trenului particular IR 15071, care pleacă cu 10 minute mai devreme, dar ajunge cu 40 de minute înainte concurentului său. Iar preţul este comparabil: 35,6 lei versus 38,5 lei.
Trenule, maşină mică!
Orice călător se aşteaptă ca în tren, spre deosebire de autoturism, să aibă mai mult spaţiu la dispoziţie şi ceva facilităţi ce ţin de civilizaţie. Nu este cazul însă să aveţi astfel de aşteptări de la IR 1577. Nu de alta, dar totul este la modul „bou vagon”. Asta dacă nu cumva ai ghinionul să nimereşti la un vagon etajat, cum se foloseau pe vremuri pentru transportul navetiştilor pe rute scurte, unde lucrurile sunt şi mai rele.
De altfel, amenajarea vagoanelor este făcută parcă în dispreţ faţă de călători: aerul condiţionat funcţionează doar secvenţial, geamurile nu au perdele (motiv pentru care te bate soarele-n cap ca-n Sahara), coşurile de gunoi sunt cât nişte tabachere, iar curăţenia este cel puţin discutabilă. Pe jos sunt resturi de coji de seminţe (ştiu, nu le-a pus CFR-ul acolo, ci călătorii), iar scaunele sunt foarte jegoase.
Dincolo aspectul de „rată comunală” al dispunerii scaunelor, este de spus că spaţiul pus la dispoziţia fiecărui călător este minuscul. Practic, dacă stau faţă în faţă doi oameni de peste un metru şi şaptezeci înălţime, nu au loc de genunchii celulalt. Iar dacă ai ghinionul să nimereşti pe un loc la geam este şi mai grav: vagonul are în partea jos un soi de bordură din tablă (probabil pe acolo trec ceva instalaţii) care ocupă jumătate din lăţimea scaunului.
Mai exact, nu ai loc decât de un picior, deci pe celălalt fie îl urci pe bordura înaltă de 30 de centimetri (ceea ce nu-i tocmai „artistic” dacă eşti doamnă şi porţi fustă, sau eşti de orice sex dar articulaţiile nu prea te mai ascultă), fie „negociezi” cu vecinul dinspre culoar să-şi dea picioare un pic mai încolo, ca să poţi „să exişti” şi tu. Oricum ar fi, dacă aveţi peste 1,85 metri sau aţi depăşit suta de kilograme nu vă recomandăm IR 1577. S-ar putea să vă dăuneze grav sănătăţii.
Loc în tren pentru oameni cu numai un picior FOTO Costel Crângan
Despre jeg şi alte secreţii umane
În IR 1577 crăpi de cald. Ai deschide şi tu un geam, ca omul, dar nu se poate. Geamurile nu se deschid, iar explicaţia vine de la controlorul de bilete: „Avem aer condiţionat!”. Serios? Păi, unde-i? Ne arată nişte grile aflate sub ferestre, pe unde adie aproape imperceptibil un curent.
De aproape pare rece, însă ventilaţia este atât de slabă încât răcirea se face doar la o distanţă de maximum 20 de centimetri. Nu compensează nici 10% din soarele nemilos care îţi apasă pe creier. Căci, cum spunem, vagoanele nu au perdele. „Se fură, aşa că nu s-au mai pus!”, ne explică doct „naşul”. Bine măcar că geamurile sunt foarte murdare. Mai atenuează vipia.
Oameni transpiră. Rău. După vreo două ceasuri, zemurile încep să miroasă. Nu-i nimic. E „pistol cu apă” faţă de cum miroase toaleta. O adulmeci de la cinci metri, iar creierul se opune să mergi mai departe. Însă când vii de acolo ţi se pare că în vagon miroase a flori de primăvară.
De la atâta năduşeală nici nu-i de mirare că scaunele sunt acoperite de jeg. Partea cu material textil (apropo, capitonajul are cam un centimetru grosime, cam ca-n autobuzele urbane, aşa că pentru fundurile mai sensibile o călătorie de câteva ore ar putea să fie nu tocmai încurajatoare) absoarbe cumva „şocul”. Însă porţiunile din plastic arată rău, culoarea albastră a acestora piezându-se sub un strat gros de mizerie. Bate spre bleumarin şi chiar spre negru.
Pe braţele scaunelor este cel mai pur şi simplu jeg FOTO Costel Crângan
De undeva (Dumnezeu ştie de unde!) apar vânzătorii de nimicuri şi cerşetorii. Îl întreb pe unul dacă merită să plătească bilet pentru mica lui „afacere”. Râde. Şi evită să-mi spună dacă e pur şi simplu rentabil sau dacă e rentabil pentru că n-are bilet. Tocmai am ratat analiza managerială a unui business de succes.
Nu toate locurile sunt ocupate. Cam la jumătate. Ciudat este că în unele zone ale vagonului toate cele patru scaune grupate câte două faţă în faţă sunt ocupate, iar în alte zone sunt libere toate. Unii se mută în zona liberă, după ce articulaţiile le-o iau razna.
Brusc eliberaţi din strânsoarea spaţiului insuficient, devin mai relaxaţi. Îşi urcă picioarele încălţate pe scaunul liber din faţă. Parcă i-aş zice vreo două în acest sens unui bărbat de vreo 60 de ani. Însă mă tem de ceea ce s-ar întâmpla dacă-şi scoate adidaşii transpiraţi. Mai bine tac.
Gara fără linie 1, pentru că s-a construit greşit peronul
În orice film care include şi o gară, plecarea şi sosirea trenurilor e o adevărată artă, cu peronul înţesat de oameni, cu feţe, cu emoţii, cu de toate. Nu şi în gara de la Galaţi. Aici linia 1, de la peronul principal, nu este folosită. Trenurile care fac legătura cu Bucureştiul (ca de altfel marea majoritate a trenurilor, cu excepţia celor private, care folosesc un peron îndepărtat şi paraginit, ca acum o sută de ani) sunt trase la linia a doua.
Drept urmare, ca să ajungi la tren sau să ajungi la gară (depinde dacă vii sau pleci), trebuie să urci şi să cobori printr-o pasarela imensă, supradimensionată parcă a încuraja mişcarea. Îndrăznesc şi întreb un impiegat, aşa, într-o doară, de ce nu trag niciodată trenurile la linia 1. Îmi zice că „din raţiuni de siguranţă feroviară”. Aproape că-mi vine să-l cred. Apoi îmi aduc aminte de o filmare de acum câteva luni, din care se vede că peronul a fost construit aiurea: e prea înalt, aşa că pentru a urca în tren trebuie să... cobori vreo 30 de centimetri. Lucru românesc!
Urcarea în tren a devenit coborâre FOTO captură video
În una dintre călătorii am zis să încerc noi senzaţii şi să cobor la gara secundară a oraşului: Barboşi (unde trenul opreşte cu vreo jumătate de oră înainte de a ajunge la punctul terminus). Proastă decizie. Clădirea gării Barboşi este, probabil, una dintre cele mai prost îngrijite din România. Zici că stă să cadă în orice clipă peste tine.
Peisajul este dezolant. Coşurile de gunoi nu mai există, dar cineva a pus în loc o oală. Da. O oală emailată veche şi ciobită. Peronul este spart, ruinat. Clădirea este scorojită, cu geamurile sparte şi cu tâmplăria atârnând. Ceasurile de pe fronton, defecte, au îngheţat la o oră dintr-un univers paralel. Până şi panoul cu plecări şi sosiri pare o glumă proastă: e scris de mână pe o bucată de carton. Cam ca pe la inventarea trenului de persoane, acum aproape două secole.
Sala de aşteptare miroase a urină. Nu poţi zăbovi acolo. Însă nici afară nu-i mai bine. De la WC-ul gării duheşte cumplit. Nu doar că pute, ci e şi pe jumătate demolat. De fapt, este un coşmar, nu o toaletă. Oamenii o ocolesc strâmbând din nas, întrebându-se, cât se poate de retoric, de ce CFR nu e în stare să gestioneze infrastructura şi de ce pierde anual o groază de bani (publici) în vreme ce concurenţa privată face profit. Dar chiar, oare de ce?
Se încarcă comentariile...
