Cum vedeau călătorii străini Dunărea de Jos în Evul Mediu: un loc murdar şi ciudat în care cei mai mari pungaşi sunt puşi dregători
0
Cele mai „picante” dintre toate sunt relatările aristocratului francez Louis Emmanuel D’Antraigues (1753-1812), conte, regalist fanatic şi personaj implicat în numeroase comploturi, motiv pentru care a petrecut mulţi ani în exil prin Europa, prilej cu care a poposit, la 1779, la Galaţi şi Brăila.
Chiar dacă istoria ne lasă să vedem, îndeobşte, mai ales momentele ei idilice şi eroice (nu se mândreşte nimeni cu înfrângeri şi eşecuri, la urma urmelor), există în documentele păstrate de-a lungul veacurilor numeroase relatări care arată o faţă diferită, uneori grotescă, a teritoriului locuit de români.
Într-o excelenta cercetare istorică realizată de profesorii gălăţeni Ştefan Stanciu şi Marian Stroia („Oraşul Galaţi în relatările călătorilor străini, de la începuturile sale până la 1848” – Editura „Biblioteca Bucureştilor”, 2004) descoperim câteva astfel de aspecte care arată cum vedeau străinii organizarea statală şi obştească la Dunărea de Jos.
După cum veţi avea ocazia să citiţi în materialul de faţă, dincolo de relatările seci legate de populaţie şi îndeletnicirile acestei, despre laudele la adresa belşugului şi ospitalităţii, descoperim şi latura întunecată: mizerie, corupţie şi promiscuitate.
Aristocratul francez care a rămas şocat de ceea ce a văzut
Una dintre cele mai acide relatări despre traiul românilor dunăreni în Evul Mediu aparţine aristocratului francez Louis Emmanuel D’Antraigues (1753-1812), conte, regalist fanatic şi personaj implicat în numeroase comploturi, motiv pentru care a petrecut mulţi ani în exil.
În vara anului 1779, D’Antraigues a vizitat Ţările Române şi, pe 3 iunie a poposit la Galaţi, prilej cu care a scris o epistolă mai mult decât sugestivă către un prieten din Franţa.
„Galaţii este un oraş mare aşezat pe un dâmb la malul Dunării. În ultimul război, ruşii l-au ars în întregime, dar locuitorii l-au reconstruit. Casele sunt însă ca nişte bordeie. Cea în care locuim e singura puţin mai cumsecade şi încă e foarte urâtă”, consemnează contele francez.
Şi activitatea din portul Galaţi este criticată de virulent, călătorul apreciind că deşi traficul de mărfuri este însemnat, pe construcţia navală lucrurile merg foarte prost: „construcţia lor este foarte rea, de calitate proastă”.
Mai mult decât atât, bisericile ortodoxe au avut darul de a-l şoca pe Louis Emmanuel D’Antraigues, cu că toate că acestea păreau să fie în acea vreme singurele clădiri înalte şi trainice ale oraşului (asta poate şi pentru că ruşii, care obişnuiau să tot prade şi să ardă Galaţiul, se temeau să incendieze şi bisericile).
„Am intrat în cea mai veche dintre ele, dar am găsit-o destul de murdară şi întunecoasă. Pereţii sunt acoperiţi cu picturi foarte ciudate. Pe unul din ei era închipuit iadul şi se văd acolo draci făcând fel de fel de lucruri: unul din ei şade pe un păcătos, altul se urcă în spinarea altuia, al treilea îşi face nevoile într-un craniu”, scrie francezul.
Evident, observaţiei contelui D’Antraigues nu putea scăpa administrarea ţării, despre care se spun cuvinte cumplite dar, pe alocuri, actuale şi în zilele noastre. Merită toată atenţia noastră, aşadar.
„Un voievod tiran domneşte în această ţară. Oraşul este condus de un grec, ales de domn şi care poartă numele de porto-calamo (pârcălab -n.n.), ceea ce înseamnă locul cel dintâi. De obicei, această sarcină se dă celui mai mare pungaş de la Curtea Domnească”. Louis Emmanuel D’Antraigues Aristocrat francez
Ar mai fi de adăugat că la 1779 Moldova se afla sub stăpânirea fanariotului Constantin Moruzi, un domnitor intrigant şi subversiv aflat în slujba turcilor. De altfel, înainte de domnie, Moruzi a fost dragoman al Porţii, în care calitate a contribuit la uciderea lui Grigore al III-lea Ghica în octombrie 1777, pentru a-i lua locul.
Cât priveşte funcţia de pârcălab de Galaţi, sursele istorice nu sunt foarte clare, cel mai frecvent nume pomenit fiind cel de Beldiman.
Cincizeci de ani mai târziu lucrurile nu se schimbaseră prea mult
O jumătate de secol mai târziu (la 1836), englezul Edmund Specer avea să găsească un oraş Galaţi la fel de modest ca şi cel pe care-l descoperise Louis Emmanuel D’Antraigues.
„În tot oraşul nu există niciun han şi nici vreun local de distracţie, cu excepţia unei singure cafenele. Cât despre paturi, acestea sunt considerate obiste de mobilier complet inutile, locul lor fiind luate de nişte divane acoperite cu piei sau o saltea cu paie. Locuitorii erau la fel de puţin preocupaţi de propria înfîţişare pe cât erau şi de confort, apa şi săpunul fiind atât de străine persoanei lor pe cât era pieptenele părului lor năclăit. Iar haina din piele de oaie era îmbrăcămintea universală a ţăranilor”, scrie Edmund Spencer în lucrarea „Travels in Circassia”, apărută la Londra în 1839.
Tot în 1836, un alt englez, James Bailie Fraser, descrie oraşul în timpul călătoriei sale ca diplomat şi însoţitor al prinţilor persani Meerza, ce mergeau de la Londra la Constantinopol. „Un ocean de mizerie, noroi şi dezgust”, avea să rezume descrierea oraşului britanicul care, ce-i drept, a avut ghinionul să ajungă la Galaţi într-o foarte ploioasă zi de noiembrie, care făcuse ravagii pe uliţele nepietruite ale aşezării.
Se încarcă comentariile...
