Răscoala de la 1907, revolta „robilor albi ai brazdei negre“. De ce s-a spart buboiul „chestiunii ţărăneşti“ la Flămânzi

Secolul al XIX-lea a marcat în spaţiul românesc, între altele, şi problema sau „chestiunea ţărănească“. Efectul întârziat al acesteia a fost răscoala de la 1907, izbucnită la începutul secolului al XX-lea, după câteva încercări de rezolvare a stării vieţii ţăranilor încă din anul 1848 şi de întocmire a legii rurale, în vremea lui Al. I. Cuza.

Oraşul Flămânzi, din judeţul Botoşani, este locul unde în urmă cu 108 ani, mai exact pe data de 21 februarie 1907, izbucnea ultima mare răscoală ţărănească din Europa. Foarte săraci şi asupriţi de boieri, ţăranii au atacat cu furci şi topoare conacele arendaşilor de pământuri, această mişcare răspândindu-se repede şi în alte zone din Moldova, Muntenia sau Oltenia, unde s-au dat lupte violente, răscoala ţăranilor fiind înăbuşită în sânge de guvernanţii de atunci. Statisticile arată că au murit peste 11.000 de ţărani, iar alţi 10.000 au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de ocnă.

Cum s-a ajuns la răscoală

Împroprietărirea ţăranilor cu pământ, la 1864, nu a rezolvat „chestiunea ţărănească”, fenomen care a continuat să se manifeste şi după ce legea respectivă a fost pusă în aplicare, iar ţăranii îndrituiţi şi-au văzut împlinit visul cu ochii. Împroprietărirea viza un număr relativ restrâns de ţărani, peste 500.000, care puteau, ulterior, să-şi înstrăineze proprietăţile, în condiţiile respectării aceleiaşi legi.

Prin urmare, „chestiunea ţărănească” a continuat să se manifeste în societatea secolului al XIX-lea, dovadă fiind răscoala din anul 1888 şi cele care i-au urmat. Problema agrară îşi va arăta latura tragică pe care o căpătase, încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

Răscoala din 1888 prefaţa, într-un anume sens, răscoala din 1907, ultima fiind amplă şi cu efecte sensibil mai profunde la nivelul vieţii românilor din acele timpuri.

„La 1888, răscoala a avut şi conotaţii politice. Fiind anul alegerilor parlamentare, li se promiseseră multe ţăranilor care, şi atunci, mai mult ca în alte timpuri, poate, se lăsau manipulaţi uşor de ieftina demagogie a celor dornici să acceadă la un scaun de parlamentar. Promisiunea viza aceeaşi problemă a împroprietăririi cu pământ. Nu e mai puţin adevărat că, „Opoziţia unită” a acelor ani, lupta pentru înlăturarea liberalilor de la putere, mişcările ţărăneşti coincizând cu eforturile politice ale celor care doreau puterea politică. A contribuit la declanşarea răscoalei şi zvonul că guvernul în funcţie ar fi dat dispoziţii legate de împroprietărirea ţăranilor şi că, totodată, primarii, la cererea moşierilor, nu le-ar fi dat curs. Evenimentele de la 1888 au dus, în final, la uciderea şi rănirea a peste o mie de ţărani, alţi 3.000 fiind arestaţi, mulţi luând ani grei de închisoare”, precizează prof. dr. Florinel Agafiţei, istoric.

Problema agrară continuă să existe şi după această răbufnire socială, rămânând chestiunea principală a societăţii româneşti şi demonstrând că legea din vremea lui Cuza fusese o soluţie de moment.

Anul 1888 a reprezentat un moment de cotitură ce-a arătat că progresul social solicită soluţii radicale, legate de domeniul vieţii ţăranilor, implicit de cel al agriculturii româneşti.

Două decenii de mişcări ţărăneşti până la 1907

„Ar fi greşit să se creadă că în intervalul 1888-1907 nu au mai existat mişcări ţărăneşti. Acestea au continuat şi după înfrângerea ţăranilor, în 1888: astfel, ele sunt prezente în  anul1892, urmare a legii din 1889, ce prevedea  vânzarea de pământ către ţărani din domeniile statului. Anii 1893 şi 1894 consemnează, la rândul lor, alte noi răscoale, cauzate de câteva măsuri legislative luate de guvernul conservator: legea jandarmeriei rurale, a clerului mirean şi a seminariilor şi a maximului taxelor comunale, aceasta din urmă fiind şi cea mai nepopulară, căci impunea obligaţii suplimentare asupra ţăranilor care-şi vindeau mărfurile la oraş. Mişcările ţărăneşti vor continua în anii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Astfel, în 1900, 60 de sate se ridică împotriva unei noi legi ce impunea mărirea de impozite privind băuturile spirtoase. În Râmnicu Sărat, Gorj, Olt, Buzău, Putna ţăranii îşi manifestă noua nemulţumire. Mişcările din anii 1904-1906 prevestesc răscoala din 1907, Moldova, Muntenia şi Oltenia fiind, din nou, în centrul unor asemenea manifestări rurale”, ne precizează istoricul Agafiţei.

Anul 1907 a înregistrat repetarea, pe un plan superior, a răscoalei de la 1888 fiind, de fapt, continuarea tuturor celor anterioare, expresia absolută a revoltei „robilor albi, ai brazdei negre”, faţă de un sistem nedrept.

N. Iorga scria articole incendiare, în stilul său propriu, la adresa guvernanţilor, articole ale căror titluri spun totul despre starea ţăranilor din vechiul regat. Dăm un singur exemplu, de asemenea material: „Ascundeţi ţăranii” – redactat în anul 1906.

C.Stere, la rândul său, arăta: „Când un popor întreg se mişcă, mişcarea aceasta trebuie să aibă o cauză tot aşa de mare şi tot aşa de adâncă precum mişcarea însăşi”, (vezi C.Stere, „Foamete adâncă şi chestia agrară”). Şi tot el adăuga: „A explica acest mare efect printr-o ridicolă cauză ca instigatorii este o copilărie”.

În Muntenia şi Oltenia, luptele dintre ţărani şi trupele militare aduse împotriva lor, pentru represiune, au fost mai intense decât în Moldova, locul de unde s-a pornit şi răspândit focul răscoalei. La Băileşti (Dolj), de exemplu, baricadele întocmite de ţărani sunt distruse cu tunurile.

Jerfa de sânge a tăranului român

Răscoala de la 1907 a fost cea mai mare mişcare ţărănească din Europa acelor vremuri. Ecoul ei s-a resimţit în opinia internaţională, care a condamnat represiunea extrem de dură împotriva ţăranilor. Efectele acesteia au fost imediate, căci au grăbit procesul legislativ românesc, necesar ameliorării stării vieţii de la sate.

Legea pentru învoielile agricole, cea pentru mărginirea dreptului de a deţine moşii în arendă, pentru înfiinţarea Casei Rurale, fac parte dintr-o legislaţie menită schimbării stării lucrurilor de până la 1907.

„Răscoala de la 1907 a reprezentat jertfa de sânge a ţăranului român care a reuşit să impună un nou ciclu în dezvoltarea vieţii sale, în mod special, a societăţii româneşti, în general. Frământările sociale de la sate vor continua până în preajma primului război mondial, în virtutea impulsului marii răscoale, dar şi a unor măsuri legislative ulterioare, ce-au nemulţumit sătenii, aşa cum au fost, de exemplu, modificarea legii jandarmeriei şi cea a circumscripţiilor administrative”, mai spune profesorul Agafiţei.

Politica ulterioară anului 1907 va arăta, totuşi, deschiderea spre schimbare, spre revizuirea Constituţiei şi către necesitatea exproprierilor moşiilor, de la cele parţiale, la cele de anvergură, pentru a se ajunge, în 1921, la exproprierea amplă, a unui număr de aproximativ 6 milioane hectare.

Mai puteţi citi:

Răscoalele de la 1907, cronica „ororilor inutile”(I)

Revoltele de la 1907 nu au izbucnit spontan, ci pe fondul unor tulburări anterioare, care le-au anunţat şi care, prin acumularea progresivă a factorilor agravanţi, au constituit decorul revărsării nemulţumirilor.  În acest sens, semnificative sunt frământările şi mişcările ţărăneşti din judetul Vâlcea, în perioada 1878-1900, sintetizate într-un studiu semnat de D. Andronie.

Răscoalele de la 1907, cronica „ororilor inutile: 11.000 de morţi (II)

”Adeverul” a fost cel care, pe de o parte a lansat această cifră a victimelor represiunii şi a explicat publicului cauzele ambiguităţii ei: furtul din arhive

Documente inedite. Cum putea fi evitată Răscoala de la 1907, cu o semnătură: „La primăvară, ţăranii îşi vor lua pământul înapoi. Arendaşii sunt de vină”

Documente inedite scoase la iveală în ultimii 20 de ani de istoricii botoşăneni demonstrează că Răscoala de la 1907, ultima revoltă ţărănească de amploare din Europa, ar fi putut fi prevenită, cu o singură semnătură. Totodată, unul dintre marii boieri din Botoşani a prevestit dezastrul ce avea să cuprindă toată ţara.