Soarta primului crucișător al României, bastimentul construit în 1888, care avea 14 tunuri în dotare

În anul 1888, Marina Militară Română a beneficiat de primul său crucişător, Elisabeta, cea mai modernă şi puternică navă de luptă din Marea Neagră la începutul secolului al XX-lea.

Crucișătorul Elisabeta

Crucişătorul Elisabeta, nava-amiral a Marinei Regale Române, a fost construită în Şantierul Naval „Armstrong” din New Castle-Anglia, fiind recepţionată în septembrie 1888. După lansarea oficială a navei, care a avut loc vineri, 14/26 septembrie, la 12 octombrie crucişătorul Elisabeta a plecat spre ţară, sosind la Galaţi la 8 noiembrie 1888, scrie comandor dr. Marian Moşneagu în Revista „Marina Română“.

Nava avea lungimea – 72 metri, lăţimea – 10,25 metri, pescajul – 4,20 metri, viteza maximă – 22 Nd, puterea motoarelor – 4700 C.P., deplasamentul – 1320 tone, echipajul – 180 membri.

Puntea era din oţel blindat de 45 mm, plăcile suplimentare realizând grosimea maximă de 88 mm. Nava era armată cu patru tunuri de 150 mm Krupp, protejate de semiturele, patru tunuri de 57 mm cu tragere rapidă Nordenfelt, două tunuri revolver cu cinci ţevi de 37 mm Hotchkiss, două mitraliere cu câte cinci ţevi Nordenfelt şi patru tuburi lanstorpile calibru 381 mm Whitehead, amplasate câte unul în prova şi pupa, respectiv două în borduri. Până în anul 1910 nava a putut să navige şi cu vele, suprafaţa velaturii fiind de 513 metri pătrați.

Instrucție în Marea Neagră și Mediterană

Deşi a fost un veritabil bastiment, nava-amiral a Marinei Regale Române nu a participat efectiv la nici o campanie. Activitatea crucişătorului s-a rezumat la efectuarea campaniilor de instrucţie în Marea Neagră şi Marea Mediterană şi executarea unor misiuni de reprezentare, prin participarea la serbări nautice şi evenimente internaţionale, precum serbările columbiene de la Genova (21-31 august 1892), inaugurarea Canalului Kiel (8 iunie 1895), inaugurarea lucrărilor Comisiei Europene a Dunării (Sulina, 16 aprilie 1894), inaugurarea portului bulgăresc Varna (17 mai 1906) ş.a.

Ca urmare a izbucnirii Primului Război Balcanic, în perioada 31 octombrie 1912-15 iunie 1913 crucişătorul, armat de război, a staţionat la Constantinopol, unde a intrat în compunerea flotei internaţionale, pentru a asigura protecţia conaţionalilor noştri şi a Consulatului român din capitala Turciei.

Dezarmată, la Sulina

În timpul Primului Război Mondial, nava a staţionat dezarmată la Sulina, o parte din piesele sale de artilerie fiind afectate apărării capului de pod de la Turtucaia. Prin Ordinul de zi nr. 282, în 1919 Elisabeta a fost scos din operativitate, în perioada interbelică servind ca navă-şcoală la Galaţi, pentru instruirea promoţiilor de mecanici şi electricieni.

La 3 septembrie 1923, crucişătorul Elisabeta a fost remorcat de cargoul SMR București, escortat de canoniere, în Arsenalul Marinei Galaţi, unde a fost trasnformat în cazarmă. În anul 1930 a fost dezmembrat în acelaşi Arsenal şi predat ca fier vechi Societăţii „Reşiţa”.

În cadrul programul naval de înzestrare promovat în anul 1924 de Inspectoratul General al Marinei, intitulat „Compunerea Marinei noastre Militare”, figurau şi trei crucişătoare uşoare. În „Programul naval al României” din 1929, Comandamentul Marinei Române pleda pentru un grup de două crucişătoare uşoare de 5000-6000 tone. Noul Program naval elaborat în aprilie 1936 prevedea, construirea unui crucişător greu în etapa I (1937-1940) şi a celui de-al doilea crucişător, în etapa a III-a (1943-1946).

Ca urmare a apariţiei Legii asupra organizării naţiunii şi a teritoriului în timp de război, la 4 februarie 1939 a fost finalizat un Program naval minimal, care prevedea şi construirea a două crucişătoare, program abandonat parţial din cauza declanşării celui De-al Doilea Război Mondial. Ca urmare, în 1940 a fost elaborată „Ipoteza 15” a Planului de înzestrare a Marinei, în care se menţinea opţiunea pentru construirea unui crucişător

România „nu era în măsură să depăşească mijloacele navale de care va dispune întotdeauna Rusia Sovietică în Marea Neagră“

În paralel, tacticienii navali români au luat în calcul şi adaptarea capacităţilor de transport ale Marinei Comerciale pentru război, prin transformarea unor nave comerciale ale Serviciului Maritim Român (prima companie maritimă de stat a României, înfiinţată în anul 1895) în crucişătoare auxiliare, care au fost utilizate cu succes în cele două conflagraţii mondiale.

 Luând în considerare faptul că România „nu era în măsură să depăşească, sau cel puţin să egaleze, mijloacele navale de care va dispune întotdeauna Rusia Sovietică în Marea Neagră”, în perioada postbelică s-a menţinut ideea achiziţionării, în cadrul unui Program maxim pentru Marina Militară, realizabil în decurs de 10 ani, a două crucişătoare „a căror artilerie, protecţie şi viteză să fie superioare acelora ale celui mai modern crucişător rusesc”.

Astfel, s-a fixat un număr de două crucişătoare şi opt distrugătoare – eşalonate pe două tranşe – deoarece s-a apreciat că unitatea de larg a Forţelor Maritime Române trebuia să cuprindă un crucişător şi patru distrugătoare, unitate indicată de consideraţiile tactice şi de manevră şi care ar fi permis ca în acelaşi timp o navă se se găsească în repaus pentru punere la punct, reparare de avare etc.

Astfel, în dotarea Armatei Române au mai fost crucișătoarele „România“, „Împăratul Traian“, „Dacia“, „Regele Carol I“, „Principesa Maria“, „Transilvania“ şi „Basarabia“.