Expoziţie dedicată contraamiralului Horia Macellariu, salvatorul Constanţei. După 23 August 1944, a primit 16 ani de temniţă grea

0
0
Horia Macellariu
Horia Macellariu

În sala dedicată participării Marinei Regale Române la cea de-a doua conflagraţie mondială, vizitatorii Muzeului Naţional al Marinei Române pot admira un punct expoziţional dedicat evenimentelor care s-au derulat după 23 August 1944 la Constanţa, între Comandamentul Naval German şi Forţele Navale Maritime.

Sunt expuse obiecte personale care au aparţinut contraamiralului Horia Macellariu (însemne de grad, epoleţi, ordine şi medalii, precum şi documente originale) considerat salvatorul oraşului Constanţa.

În contextul evenimentelor confuze care s-au succedat după ieşirea României din alianţa cu Germania şi aderarea la Coaliţia Naţiunilor Unite, la Constanţa, ca şi în alte zone ale ţării, una dintre problemele cele mai complicate a fost relaţia cu trupele germane, aflate în retragere. 

La mare, viceamiralul Helmuth Brinkmann avea ordine să se opună tentativelor de alungare a forţelor sale navale şi să captureze flota română. Situaţia tensionată a fost soluţionată prin întâlnirea personală dintre comandantul german şi contraamiralul Macellariu, care a avut loc la bateria „Tirpitz”. 

Decizia amiralului german de a-şi retrage forţele s-a datorat şi relaţiei de respect reciproc, stabilită de-a lungul numeroaselor misiuni în comun, româno-germane, din Marea Neagră. Flota germană dispunea de o artilerie superioară şi, sprijinită eventual şi de bateria „Tirpitz”, ar fi putut provoca distrugeri catastrofale în oraş.

Meritele de salvator al Constanţei nu au fost recunoscute contraamiralului Macellariu de guvernele care s-au succedat în fruntea ţării, după 23 August 1944. Mai mult, a fost acuzat că a permis retragerea navelor germane fără să le atace, ofiţerul fiind anchetat de mai multe comisii, dovedindu-şi cu greu justeţea acţiunilor prin care a evitat pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale însemnate.

Pe lista criminalilor de război 

Împreună cu generalul Constantin Ionaşcu, Horia Macellariu  a avut o contribuţie majoră la plecarea navelor germane după 23 August 1944. După sosirea sovieticilor în ţară, a fost numit comandant al Dobrogei, iar apoi încadrat la Subsecretariatul de Stat al Marinei, comandant al Şcolilor Marinei. După trecerea în rezervă, la 23 aprilie 1945, amiralul începe să fie vânat de Comisia Aliată de Control  din România, fiind trecut pe lista criminalilor de război. I se fac două denunţuri pe baza cărora a fost trimis în ancheta Tribunalului Poporului, care însă nu îi găseşte nicio culpă.

Însă este acuzat din nou pentru că a făcut parte din Mişcarea Naţională de Rezistenţă Anticomunistă creată de generalul Aurel Aldea. Într-o declaraţie dată în 1948, recunoaşte că a contactat ofiţeri de Marină  cu scopul de a „întreţine trează flacăra naţională şi credinţa“. Tot el s-a implicat în organizarea manifestaţiei de la 8 noiembrie 1945 pro-monarhie, desfăşurată de ziua numelui regelui Mihai şi i s-a încredinţat conducerea Mişcării de Rezistenţă din Bucureşti. 

Comuniştii i-au percheziţionat locuinţa din Bucureşti  pe 27 mai 1946 şi, după ce a aflat că membri ai organizaţiei „Sumanele Negre“ au fost arestaţi, se ascunde la familiile foştilor subalterni din Bucureşti. 

La 18 noiembrie 1946 a fost condamnat de Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie la muncă silnică pe viaţă „pentru complotare întru distrugerea unităţii statului“, la 25 de ani de muncă silnică „pentru complicităţi la păstrarea de armament, muniţiuni şi exploziv“, la 10 ani de „detenţiune riguroasă“, cinci ani de degradare civică şi 50.000 de lei cheltuieli de judecată pentru răzvrătire. Amiralul Horia Macellariu a fost dat în urmărire generală. 

În tot acest timp, amiralul a rămas fidel regelui şi pregătea ţara în situaţia unor schimbări internaţionale, întocmind şi lista unui guvern care ar fi preluat conducerea ţării. Umblând pribeag prin Bucureşti, a fost ridicat de pe stradă, în februarie 1948. „Vreo 20 de oameni din mulţimea trecătorilor s-au năpustit asupra mea cu pistoale şi m-au înconjurat. Era ziua în amiaza mare“, a povestit el ulterior. 

Ancheta a durat şapte luni. „Dosarul rezultat este format din declaraţii scrise de mine, dar dictate de anchetatori cuvânt cu cuvânt, sub presiune. Eu nu mai eram eu, conţinutul declaraţiilor nu-mi aparţineau, aşa mi-a venit în cap să arat acest lucru pentru viitorime: am semnat acele documente cu numele meu scris cu litera «M» mare, când adevărata mea iscălitură, cunoscută de toţi şi scrisă pe tot ce semnasem de-a lungul vieţii, era cu litera «m» mică“. A fost eliberat în anul 1964, în urma graţierii tuturor deţinuţilor politic. 

Obiecte Horia Macellariu

„Îi plăcea să se îmbrace nemţeşte“

Despre dramele trăite în detenţie, amiralul Horia Macellariu avea să povestească istoricului doctor Mariana Păvăloiu, care i-a fost aproape . În anul 1980, atunci când l-a întâlnit pentru prima dată, Mariana Păvăloiu era muzeograf. „În vara anului 1980, Muzeul Marinei Române din Constanţa se afla în proces de modernizare. La un moment dat, s-a zvonit că va veni amiralul Horia Macellariu însoţit de veterani militari. Cei care erau muzeu şi-a găsit de lucru cu gândul de a-l evita. Eu auzisem de el în Arhivele Militare de la Bucureşti. Toţi de acolo vorbeau cu mare pasiune de amiral. Când a venit la Constanţa, eu aşteptam  trup şi suflet să-l cunosc“, povesteşte ea. 

Amiralul era însoţit de comandorul Mihai Chiriţă, care făcea partea din promoţia Şcolii Militare 1937. „Am stat de vorbă cu dânsul şi mi-a arătat din curtea muzeului perspectiva portului şi unde erau dispuse navele la momentul 23 August 1944, dar şi la 30 august, când au venit trupele sovietice în ţară. A fost un moment absolut special. Acest moment a declanşat o amiciţie, pentru că nu pot să-i spun prietenie, e prea mult pentru personalitatea amiralului“, spune istoricul Mariana Păvăloiu.

Căutările ei în arhivele militare au continuat, pentru că nu găsea memoriul lui. Întâmplarea a făcut ca în vara anului 1986 să găsească la Direcţia Cadre şi Învăţământ Bucureşti a Ministerului Apărări Naţionale dosarul. „L-am sunat şi i-am citit o jumătate de pagină. Era o caracterizare din 1916. Du ce i-am citit m-a întrebat: «De unde aveţi dumneavoastră asta? Pentru că asta a scris despre mine amiralul Nicolae Negrescu în primul an de campanie». A fost singura dată în cei aproape zece ani când l-am cunoscut când i-am simţit emoţia în glas. El îşi căutase memoriul personal, de cadre, început în anul 1913, de când a intrat la Şcoala de Artilerie, Geniu şi Marină din Bucureşti şi până când a fost înlăturat, în 1945“, retrăieşte amintirile muzeograful de atunci, care şi-a înnobilat viaţa cu prietenia unui asemenea ilustru personaj. 

De atunci, au devenit prieteni, iar muzeograful îl vizita foarte des, la Bucureşti. „A pus o singură condiţie: să fie anunţat că voi merge cu o oră înainte. Nu exista că e vară sau iarnă, dimineaţa sau seara. Îi plăcea să se îmbrace nemţeşte, cum îi plăcea lui să spună. Mă aştepta întotdeauna îmbrăcat în costum şi cucravată. La rever avea tricolorul, o panglică îngustă şi o alta cu steagul Franţei, el fiind cel care a primit Legiunea de onoare“, îşi aminteşte Mariana Păvăloiu.  

Amiralul locuia pe Bulevardul 1864, la nr 56. Era o stradă pietruită, la capătul Militarilor. „După ce a stat atâţia ani de închisoare, el nu mai avea locuinţă, nimic. Fiica sa, Thais Alexandra şi soţul său l-au primit în casa pe care o construiseră cu mâinile lor, la capătul Bucureştiului. Mergeam vara printr-un praf cumplit şi iarna prin gheţuş şi mizerie“. 

Discreţia unui amiral 

Îşi aminteşte că amiralul vorbea cu multă discreţie. „Niciodată nu a acuzat pe nimeni. Niciodată nu a vorbit cu patimă, ireverenţios sau cu ranchiună, chiar la adresa omului care ştia că l-a trădat, un ofiţer de marină. Mi-a spus: «L-am iertat. Nu am uitat, dar astea au fost timpurile». Nu mi-a dat voie niciodată să-l înregistrez. Mulţi îmi spuneau: «Mergi şi înregistrează-l», dar nu am putut să fac asta niciodată. Era un personaj. Mulţi erau curioşi ce povestea sau ar fi vrut să rămână înregistrată vocea lui“.  

El nu s-a dezis prin nimic în tot ceea ce a scris sau povestit. Nici nu şi-a atribuit merite, ci adevărul istoric a fost respectat, chiar dacă era în detenţie. Chiar dacă erau timpurile care erau, el a scris acelaşi lucru pe care l-a făcut. De altfel, povestea vieţii sale poate fi citită şi din cartea sa „În plin uragan“, publicată de fiica sa, post-mortem, în 1995. 

În celulă cu Nicolae Steinhardt

În cei 16 ani de temniţă grea, Horia Macellariu nu a renunţat la idealurile pentru care a luptat. Nichifor Crainic, cel care l-a cunoscut în închisoare, îi spunea „Amiralul cel frumos“, iar Macellariu a legat o prietenie frumoasă şi cu Nicolae Steinhardt, care avea să continue şi după eliberare. Mariana Păvăloiu povesteşte că la Muzeul Academiei a găsit felicitări de Paşte şi o parte dintre corespondenţa dintre Steinhardt şi Macellariu în care acesta îi mulţumeşte că l-a ajutat să găsească mormântul tatălui său.

Nicolae Steinhardt nota în „Jurnalul fericirii“: „Sosind la Gherla în camera în care mă aflu şi eu, amiralul Horia Macellariu exclamă: raiul pe pământ! Vine de la Râmnicu Sărat, unde trăise singur şase ani de zile. Singur în celulă, supus unui regim de înfometare, a mâncat paiele din salteaua destrămată. În celula de alături a murit Ion Mihalache, după ce orbise“.

Horia Macellariu vorbea foarte puţin despre perioada închisorii. La un moment dat, povesteşte istoricul Mariana Pavăloiu, împărţea celula cu generalul Constantin Pantazi, judecat în „lotul Antonescu“: „Îmi povestea că şi-a păstrat memoria şi luciditatea discutând cu el teme de război, pe care le disecau. Tot în închisoare, transmitea versurile compuse de Nichifor Crainic prin Alfabetul Morse din celulă în celulă. «A fost perioada de detenţie cumplită şi lungă, dar m-a păstrat în viaţă credinţa», îi povestea el. Amiralul era împăcat cu toate, dar mai ales faţă de sine. El spunea că şi-a făcut datoria faţă de neam şi ţară. Asta era expresia sa.“ 

„Regele ne-a trădat“

„Noi am avut încredere în rege şi regele ne-a trădat“, ar fi spus amiralul într-o discuţie cu Mariana Păvăloiu. De unde avea această mâhnire? „Mulţi reprezentanţi ai Armatei Romţâne se organizaseră într-o mişcare de rezistenţă, comanda supremă având-o regele Mihai, care acceptase planul lor utopic. În ce consta el? Regele urma să se lase răpit de ei, să fie dus la sediul Vânătorilor de Munte la Predeal şi apoi să fie anunţate forţele anglo-americane să vină să îl elibereze. Macellariu mi-a spus că regelea a predat lista cu militarii implicaţi în acest demers“, dezvăluie Mariana Păvăloiu. Pe lângă drama închisorii, familia lui Macellariu a trăit şi propria tragedie. Fiica sa, Thais, n-a putut fi mamă niciodată. Mariana Păvăloiu povesteşte că Thais a fost bătută de Securitate în perioada cât tatăl său a stat ascuns. La un moment dat, amiralul i-a mărturisit: „dacă ştiam cât suferă Thais, m-aş fi predat“. 

Atunci când a primit acordul să-i trimită tatălui său pachete în închisoare, Thais povestea că frământa pâinea cu lacrimi. „Spunea că plângea atât de mult, că nu mai era nevoie să pună sare în aluat“. Soţia lui, ca să poată să muncească, să fie femeie de serviciu, a dat divorţ. În cei doi ani, cât amiralul a fost căutat de Securitate, a stat ascuns la fostele familii ale ofiţerilor de marină din Bucureşti. „De exemplu, povesteşte Mariana Păvăloiu, a locuit o vreme la familia comandorului Măinescu, care s-a născut în Constanţa, dar care atunci locuia vizavi de Şcoala de Război. Cineva însă i-a turnat şi comandorul a fost condamnat la cinci ani de închisoare. Fiica lui povestea că, după ce au ieşit din închisoare, cei doi au ţinut legătura, dar nu se vorbea niciodată cu răutate, ci cu respect. Erau mândri că l-au putut ascunde pe amiral“.

Alţi foşti colegi l-au ajutat pe amiralul Macellariu cu bani, după ce acesta ieşise din închisoare şi nu avea din ce trăi. „A plecat din ţară comandorul Virgil Dragalina, fiul generalului Ioan Dragalina, în anii ’70. După ce Macellariu a ieşit din detenţie, trăia din ce câştiga fiica lui din meditaţii. Şi comandorul îi trimitea bani. Apoi, Radu Irimescu, fiul fostului amiral Ilie Irimescu, ministrul Aerului şi Marinei, îi trimitea câte 400 de dolari când şi când. Mergeam la ei în vizită şi mă tratau cu ciocolată eleveţiană luată de la shop“, spune Păvăloiu. 

Costineşti, satul iubit de amiral 

Durerea lui a fost că nu a apucat să îşi ridice o casă la Costineşti, pe terenul pe care l-a primit odată cu Ordinul „Mihai Viteazul“. „Când venea de pe mare, îi plăcea foarte mult Costineştiul. Terenul primit era aproape de plajă, în centrul satului. Dar din venitul lui – avea o pensie în anii ‘70 de vreo 2.000 de lei – nu şi-a permis niciodată să construiască o casă de vacanţă. Terenul l-a vândut fiica lui după 1990“. 

Ultima dată, constănţeanca l-a văzut pe amiral în iarna lui 1989. „I-am dat telefon lui Thais să îi spun «La mulţi ani» cu întârziere şi am întrebat ce face amiralul, care nu mai cobora din pat. Mi-a zis: «Acum, moare tata!». S-a prăpădit la două luni după ce a împlinit 95 de ani“. 

În vara anului 1989, Horia Macellariu a fost înmormântat cu funeralii demne de un amiral la Cozia, în cripta familiei. În fiecare an, studenţi de la Academia Navală Mircea cel Bătrân din Constanţa merg la mormântul amiralului de la Cozia. 

În memoria sa, o navă intrată în serviciul Marinei Militare în anul 1996 a primit numele corveta „C.a. Horia Macellariu“. Nava construită în Şantierul Naval Mangalia a primit numele în cadrul unei festivităţi când i s-a înmânat şi s-a înălţat pavilionul de luptă. 

Vă mai recomandăm:

Aşii aviaţiei române persecutaţi crunt de comunişti. Ion Dobran, eroul dat afară din casă şi trimis la strung de bolşevici

Istoria miilor de români care au luptat voluntar pentru Armata Germană în ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial

Povestea ultimului supravieţuitor român al Primului Război Mondial. A murit uitat de stat, în cel mai crunt anonimat

Constanţa


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri