Povestea marinarilor români ajunşi în lagărele germane după 23 August 1944. Ce se organiza în spatele sârmei ghimpate
024 de marinari români, ofiţeri şi cadeţi, aflaţi la pregătire la Şcoala Navală a Marinei Germane, au devenit peste noapte inamici din aliaţi. Ei au fost arestaţi şi închişi în lagărul de prizionieri de la Marlag und Milag Nord, din Westertimke. Câţiva au decedat, dar majoritatea au fost eliberaţi de aliaţi în mai 1945.
Perioada în care ofiţerii români şi elevii trimişi să înveţe la Şcoala Navală a Marinei Germane au fost închişi în lagărele din Germania a fost reconstituită pe baza mărturiilor lor. Unii au scris memorii, alţii au păstrat poze făcute de paznicii de după sârma ghimpată. O parte dintre ele au fost publicate în două numere ale revistei de profil, „Marina Română“, în anul 2001, altele în volumul „Veteranii Marinei“ al autoarei Mariana Păvăloiu.
Evenimentele de la 23 August 1944 i-au surprins pe ofiţerii români în misiune în Marea Baltică.
Reîntorşi la Sassnitz (port din Germania), au fost puşi de germani să aleagă între a continua să lupte alături de ei împotriva aliaţilor sau să fie arestaţi şi duşi în lagăr. Cei 24 de români (ofiţeri şi cadeţi) au răspuns categoric negativ cererii nemţilor de a continua lupta alături de ei. Prin urmare, la 7 septembrie 1944, comandantul şcolii, Kpt.z. S. Bauer, care luptase în Primul Război Mondial pe crucişătorul „Breslau“, ce acţionase pe litoralul românesc, a ordonat dezarmarea ofiţerilor şi trimiterea lor în lagărul de prizonieri de marină.
Astfel, locotenenţii Ionescu-Oituz şi Banciu au ajuns la Marlag und Milag Nord, din Westertimke, special creat pentru marinarii britanici. În anul 1945, aici au fost aduşi paraşutiştii americani şi englezi, capturaţi la Arnhem, Olanda. Ulterior, în lagăr au ajuns şi elevii, iar la sfârşitul lui octombrie, şi locotenentul Nicolae Valasoglu.
Valeriu Ionescu-Oituz, unul dintre locotenenţii români închişi, devenit prizonierul 1.461, a povestit cum era viaţa în lagărul Milag Nord. „Lagărul era împărţit în mai multe compartimente: ofiţeri din Royal Navy, marinari din Royal Navy, marinari civili din marina britanică, marinari hinduşi, internaţi civili englezi. Din septembrie 1944 au ajuns aici şi marinarii români şi bulgari“.
În lagăr, au murit mai mulţi români. Spre exemplu, Ion Musceleanu a fost împuşcat pe loc pentru că a refuzat să execute ordinele, după ce în noiembrie 1944, elevii români au fost transferaţi în lagărul San Bostel de lângă Hamburg şi obligaţi să muncească la fabrica de avioane. Alţi trei elevi au murit în urma unui bombardament de noapte: Nedelescu, Novac şi Căbăşanu. După mulţi ani, Ionescu-Oituz le-a căutat mormintele şi le-a dus câte o floare.
În lagăr, moneda modernă era ţigara americană şi englezească. Comerţul era în floare: un pachet de ceai costa 10 ţigări, cutia de lapte praf – 20 de ţigări, un ceas de mână – 200 de ţigări, iar Valeriu Ionescu-Oituz a primit pe cufărul de voiaj nu mai puţin de 200 de ţigări.
CAMPIONAT DE FOTBAL ÎNTRE ASTON VILLA ŞI LIVERPOOL
Crucea Roşie a înzestrat lagărul în care se aflau şi românii noştri cu echipament sportiv, costume de teatru, filme, cărţi de literatură şi ştiinţă. Fiecare compartiment al lagărului avea biblioteca sa, cel mai mare număr de cărţi fiind la Milag.
După gratii s-a desfăşurat chiar şi un campionat de fotbal iniţiat de englezi, care au format echipe dând numele după formaţiile care jucau în Liga engleză. Când englezii din Ilag au văzut că românii joacă bine fotbal, i-au admis în echipele lor, care purtau numele celor din Liga engleză. Aşa se face că Oituz a jucat în Charlton Athletic, care a suferit o singură înfrângere şi a câştigat campionatul din lagăr, Nimereală şi Gentoiu – la Aston Villa, Vasilescu – la Liverpool, iar Nedelescu – la Fulham.
La 2 mai 1945 au apărut primele tancuri engleze pe autostrada care trecea pe lângă lagăr, românii fiind eliberaţi de olandezul Simon J.M. de Vries. Până la plecarea spre ţară, în parcul din centrul oraşului, Oituz a cunoscut-o pe Leni Schroder, o tânără de 18 ani, cu educaţie aleasă, de care s-a îndrăgostit. Familia tinerei, comercianţi vestiţi în zonă, l-a îndrăgit pe ofiţer şi a fost de acord să o lase să plece în România, însă povestea lor de dragoste a fost scurtă. De teama a ceea ce i s-ar putea întâmpla în ţară, acolo unde „naziştii“ nu erau priviţi cu ochi buni, tânărul locotenent a plecat singur.
Lagărul Marlag Colecţie frankfallaarchive.org
DISCIPLINA DE FIER DIN LAGĂR
Comandorul (r) Nicolae Valasoglu a povestit, la rândul său, experienţa trăită în lagărele celui de-Al Treilea Reich. După ce-au aflat care le este soarta, aceea de prizonieri, după masa de seară, au început să vină nemţii să-şi ia rămas bun de la ei. „Pe culoar m-a oprit un căpitan şi mi-a spus: «Curaj domnule, pentru dumneata războiul s-a terminat». I-am răspuns că prizonieratul în lagăr nu suna deloc încurajator. «Sincer, aş vrea de o mie de ori să fiu în locul dumitale». «De ce, domnule? Sunteţi încă puternic, aveţi arme, aveţi linia Siegfried». S-a aplecat spre urechea mea şi mi-a spus: «Linia Siegfried e un rahat!»
Din cei 150 – 200 de ofiţeri din şcoală, doar un singur căpitan de submarin a venit să-şi ia rămas bun de la români, în condiţiile în care nemţii nu aveau voie să vorbească cu străinii.
În drum spre lagăr, au fost luaţi în primire de nişte români, despre care a aflat că erau foşti membri au Gărzii de Fier, legionari scoşi din închisoare de nemţi, care voiau să îi convingă să intre în Armata Naţională. Ofiţerii şi cadeţii români i-au refuzat categoric.
În lagărul Marlag und Milag Nord se aflase că urmau să sosească ofiţeri români. „La poartă mă aştepta colegul meu de promoţie, locotenentul Banciu, şi un englez, John Rutherford, fost inginer petrolist la Dacia Română“, îşi amintea Nicolae Valasoglu.
În lagăr, îşi aminteşte fostul elev, erau cam 3.000 – 4.000 de prizonieri, numai englezi, şi un singur american, împărţiţi în trei secţii. „Eu am făcut parte din penultimul lot de străini sosiţi în lagăr. După noi au mai venit doar zece bulgari care fuseseră şi ei la alte specializări în Germania“.
Administraţia era făcută de marina germană, spre deosebire de celelalte lagăre unde erau SS-işti, dublată de un amiral sau comandor. În secţia Ilag, unde i-au băgat şi pe ei, erau internaţi civili englezi.
Şi în lagăr, nemţii instauraseră o disciplină de fier. „Era cel mai vechi lagăr de prizonieri din Germania şi trebuie să vă spun că avea toate amenajările complete. Nu stăteam la coadă la robinetele de apă rece. Zilnic, până la ora 8.30-9.00 aveam apă caldă pentru spălatul rufelor. În fiecare sâmbătă, apă caldă pentru duş. Însă, din punct de vedere alimentar, era foarte rău. Primeai doar un fel de fiertură cu sfeclă sau ovăz. Dacă nu ar fi fost pachetele de la Crucea Roşie pe care le primeam săptămânal, în greutate de cinci kilograme, cred că am fi murit cu toţii“, credea fostul prizonier.
La un moment dat, a izbucnit un conflict între englezi şi prizonierii bulgari. Englezii apreciau că bulgarii cochetau cu nemţii. De exemplu, spune el, erau ofiţeri şi stăteau în poziţie de drepţi când vorbeau cu un plutonier german. Englezii s-au sesizat şi i-au atenţionat pe bulgari, care au replicat că ştiu ei ce au de făcut. Şeful secţiei Ilag a hotărât ca bulgarii să nu mai primească pachete de la Crucea Roşie pe motivul întemeiat, într-un fel, că acestea erau trimise de Crucea Roşie britanică, canadiană sau americană pentru prizonierii englezi.
Respectarea acestui principiu făcea însă ca nici prizonierii români să nu mai primească pachete. Aşa că şi românii s-au trezit la 1 decembrie 1944 fără pachete de la Crucea Roşie, stare de lucruri care a durat până după Crăciun.
CADOURI DE CRĂCIUN PENTRU OFICIALITĂŢILE BRITANICE DIN LAGĂR
Românii au vrut să demonstreze că merită astfel de ajutoare şi, cum englezii se pregăteau pentru Crăciun, fiecare cameră urma să primească un brăduţ, inclusiv ei. Şi atunci ce-au făcut prizonierii români? „Am vândut diferite materiale pe care le aveam pe ţigări şi cu nişte fotografii aduse din ţară am făcut albume foarte frumoase pe care le-am oferit, împreună cu câte un pachet de ţigări, fiecărei oficialităţi britanice din lagăr. Între timp, noi făceam repetiţii cu corul pentru serbarea de Crăciun. Erau două camere de români, câte 12 în fiecare, iar camera noastră a format un cor, condus de unul dintre elevi. Englezii se plimbau prin faţa barăcii şi ascultau curioşi repetiţiile pentru că şi ei îşi pregăteau propria serbare. Am făcut serbarea cu toţi invitaţii englezi, care au rămas încântaţi de tot ce au văzut. După asta i-au invitat şi ei la serbarea lor, unde au participat cu tot cu cor. A doua zi, ne-am trezit în cameră cu pachetele de la Crucea Roşie“, spune Nicolae Valasoglu.
SALVAŢI DE HORIA MACELLARIU
După o vreme, elevii au fost luaţi din lagăr şi duşi la Hamburg, să lucreze la uzinele Blohm und Voss, chiar acolo unde s-a construit nava-şcoală Mircea. „Eu cred că i-a luat pentru a-i convinge să se înscrie în Armata de Eliberare, pentru că nemţii credeau că noi, ofiţerii români din lagăr, îi influenţam în această problemă. Elevii au refuzat să muncească spunând că sunt ofiţeri, dar germanii au replicat că ei au fost cei care i-au gradat şi tot ei i-au degradat, prin urmare acum nu sunt decât soldaţi. Atunci a fost împuşcat elevul Ion Musceleanu. Un alt elev, Nimereală, s-a prefăcut bolnav şi a reuşit să se interneze la infirmerie, unde i-a înmânat un memoriu unui medic belgian de la Crucea Roşie, în care a povestit tot ce se întâmpla cu ei. Nu a trecut o săptămână şi au fost readuşi la Marlag und Milag Nord, de unde însă ofiţerii plecaseră, întrucât se apropiase linia frontului şi, pentru a nu fi eliberaţi de englezi, au fost mutaţi într-un alt lagăr din Lubeck, unde erau 15.000 de prizonieri, majoritatea dintre ei polonezi şi francezi“.
Prizonierii români au fost eliberaţi la 2 mai 1945. „O să vă întrebaţi şi dumneavoastră, după cum ne-am întrebat şi noi: de ce ne-am bucurat noi de un astfel de tratament din partea germanilor: la numai 20 de kilometri de lagărul lor era lagărul San Bostel, unde mureau zilnic prizonieri. Părerea mea personală este că acest tratament se datorează înţelegerii dintre amiralul Helmuth von Brinkmann şi amiralul Horia Macellariu, din august 1944, de la Constanţa. Eu cred şi acum că faptul că nu i-am atacat pe nemţi şi i-am lăsat să plece cu navele din Constanţa a influenţat comportamentul ulterior al acestora faţă de românii din lagărele din Germania“.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
