Ce greşeli facem când îi pomenim pe cei morţi. Obiceiuri păgâne în tradiţia slujbelor ortodoxe de parastas
0Unul dintre cele mai răspândite obiceiuri în Biserica Ortodoxă este cel al pomenirii morţilor. În perioada Postului Mare, în fiecare zi de sâmbătă se pomenesc morţii, moment în care bisericile sunt pline de persoane venite cu colivă, colac, vin şi lumânări pentru a participa la slujba de parastas.
Cultul morţilor în Biserica Ortodoxă îşi găseşte fundamentul în Noul şi Vechiul Testament, fiind o datorie a creştinului faţă de cei care nu mai sunt printre noi cuprinsă în marea poruncă a iubirii. Moartea fizică a unui om nu înseamnă dispariţia lui totală, trecerea în „nefiinţă”, ci continuarea vieţii sufletului care se desparte de trup.
Parastasul este o rugăciune de mijlocire pentru cei morţi care seamănă cu slujba înmormântării fiind, însă, mai scurtă. Această pomenire se face după Sfânta Liturghie, sau la 3, 9, 40 de zile, 3, 6, 9 luni, sau la 1, 2, 7 ani de la moartea persoanei. De asemenea, Biserica a rânduit şi sâmbetele morţilor, zile speciale pentru pomenirea celor răposaţi.
„Pomenirea timp de 40 de zile de la moarte se numeşte în popor sărindar şi se întemeiază pe credinţa populară (de origine monahală) că în a 40-a zi de la moarte, după ce sufletul mortului a străbătut vămile văzduhului şi a vizitat raiul şi iadul, se înfăţişează la judecata particulară, pentru a i se hotărî soarta provizorie până la judecata din urmă, soartă care se poate uşura, prin mijlocirile şi milosteniile făcute de cei vii în folosul morţilor. La sfârşitul celor 40 de Liturghii se face dezlegarea sărindarelor, însoţită uneori de masă de obşte”, scrie preotul Ioan Mărăcineanu pe site-ul parohiei Sfinţii Români din Bucureşti.
Din aceeaşi sursă bisericească aflăm că darurile care se împart sunt în funcţie de posibilităţile şi dragostea celor care fac pomenirea. Există obiceiul îndătinat să se împartă vase cu mâncare. Rânduielile bisericeşti nu prevăd numere în această privinţă deoarece se poate da cât se poate şi cât se crede de cuviinţă, numărul lor neavând nici o influenţă asupra stării sufleteşti a celui mort (se folosesc, în general, numere cu simbolism trinitar: trei, şase, nouă, douăsprezece sau douăzeci şi patru).
Fiecare moment al pomenirii morţilor are un simbolism bine definit. Astfel, pomenirea la 3 zile după moarte se face în numele Sfintei Treimi şi a Învierii Mântuitorului, pomenirea la 9 zile se face în amintirea cetelor îngereşti, iar cea de la 40 de zile ne aminteşte de Înălţarea Domnului.
La aceste zile de pomenire individuală a celor răposaţi, Biserica a stabilit zile de pomenire generală a morţilor: sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne, numită şi „moşii de iarnă”; sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau „moşii de vară”; „moşii de toamnă”, „Paştele blajinilor” în unele locuri; prima sâmbătă din noiembrie.
Conform sursei citate, credincioşii au şi câteva obiceiuri legate de cultul morţilor care nu-şi găsesc nicio justificare:
- credinţa că cei ce mor în săptămâna luminată (a Paştilor) se duc direct în rai, pentru că „cerurile sunt deschise”
- credinţa că fiecare om are câte o stea în cer, care e tainic legată de viaţa lui
- punerea în sicriu a diferitelor obiecte de care „au nevoie”: piepten, ac, aţă, bani şi alte obiecte
- conducerea pe ultimul drum cu fanfară, jocurile de la priveghere şi orice lucru care schimbă aspectul de sobrietate şi tristeţe
- „oprirea la intersecţii” în oraşe. Oprirea se face în locul unde se adună persoane pentru a-l vedea şi a se ruga pentru cel răposat (loc de muncă, intersecţii, în mediul rural, alte locuri legate de viaţa decedatului)
- aruncarea de pământ peste sicriul aşezat în mormânt, este o moştenire romană
- punerea la fereastră a unei căni cu apă şi unui covrig (se bazează pe credinţa greşită că sufletul după moarte dă târcoale casei şi are nevoie de hrană)
- turnarea unui strop de băutură pe jos, („pentru” potolirea setei celui mort sau pentru „a se cinsti” cu el)
- grija de a da mâncarea caldă (că aburii se „ridică” ca jertfă pentru sufletul mortului)
- grija exagerată ca pachetul cu haine care se dă de pomană să conţină tot ce-i este necesar omului pentru a se îmbrăca
- împărţirea de lumânări aprinse sau pahare cu vin celor ce se împărtăşesc (pentru cei ce au murit fără lumânare sau neîmpărtăşiţi). Lumânarea în mâna celui ce moare prefigurează starea „de lumină” cu care trece dincolo; iar Împărtăşania unirea cu Mântuitorul Iisus Hristos
- împărţirea darurilor în biserică. În biserică trebuie să predomine pacea, liniştea, buna rânduială. Pomana se poate împărţi acasă sau afară din biserică
- interzicerea ştergerii cu prosopul la venirea de la cimitir în ziua înmormântării (împărţirea prosoapelor tocmai pentru acest scop se face)
- „căratul apei” în locurile unde apa este luată de la robinet (din casa personală) nu are sens
- „căratul apei” la cimitir pe timp de iarnă sau la cavouri nu-şi are justificare.
De asemenea, preotul Ioan Mărăcineanu scrie pe site-ul parohiei că există şi obiceiuri păgâne care se pot regăsi în cultul morţilor credincioşilor ortodocşi. „Sunt moştenite din religiile păgâne multe datini, legate de înmormântare sau de pomenire şi care ne au nici o semnificaţie creştină sau teologică intrând în categoria superstiţiilor”. Între acestea menţionăm:
- folosirea expresiei „trecut în nefiinţă”
- legarea banului la degetul răposatului, punerea banilor pe pieptul decedatului sau aruncarea banilor – pentru „a plăti” vămile văzduhului, amintind practica păgână de a plăti pe cel ce trecea sufletul cu corabia peste Stix
- spargerea oalei după scoaterea mortului din casă (spargerea relelor)
- darea de pomană a unei găini negre trecute peste groapa celui răposat
- luarea măsurilor pentru ca mortul să nu se facă (sau când s-a făcut) strigoi (străpungerea inimii)
- obsesia de a alunga câinii şi pisicile din preajma sau dinaintea cortegiului funerar, întrucât în acestea sunt sau se pot ascunde spirite rele
- „comunicarea” cu „spiritele” morţilor
Pe aceeaşi temă: