Cât de patriot era Mihai Eminescu: saluta pe toată lumea cu „Trăiască naţia!“ şi visa la unirea tuturor românilor. Atitudinea antimaghiară a poetului nostru naţional
0Poetul Mihai Eminescu este considerat de majoritatea criticilor un scriitor patriot. Dragostea pentru ţară a poetului a fost reflectată, spun specialiştii, atât în poezie, cât şi în viaţa cotidiană şi mai ales în articolele scrise în ziarul „Timpul“.
”Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie” sau ”La arme” sunt doar două dintre poeziile cu temă evident patriotică compuse de Mihai Eminescu. Pe lângă lirica erotică, pentru specialiştii în literatură Eminescu a fost şi un poet patriot. Patriotismul său nu a fost de paradă, spun biografii. Versurile patriotice îşi au corespondentul în simţămintele cele mai adânci ale poetului.
Patriotismul a fost dintotdeauna un sentiment caracteristic al lui Mihai Eminescu, după cum reiese din biografiile creionate de George Călinescu sau de fostul său coleg de şcoală Theodor Ştefanelli. A riscat tot pentru acest simţământ şi mai ales nu a tăcut niciodată când venea vorba de poporul român.
Şi-a riscat viaţa la ”Timpul”, când însăşi P.P Carp cerea imperios ”Scăpaţi de Eminesc!”, fiindcă poetul ”înfiera” în articole guvernul liberal, pe care îl considera împotriva intereselor naţionale, dar şi liberatea în timpul studenţiei, când a fost arestat, după un discurs înflăcărat. Biografii îl descriu ca pe un patriot ”practicant” în viaţa de zi cu zi fără să-i pese dacă jigneşte sau pe cine jigneşte, atunci când îşi apără poporul. Totodată Eminescu a fost considerat un vizionar al naţiunii, visând la înfăptuirea unirii depline a tuturor ţărilor româneşti.
Cum a devenit patriot Eminescu
Eminescu a trăit la Ipoteşti în mijlocul ţăranilor, le-a cunoscut obiceiurile, tradiţiile, portul. Mătuşile sale din partea mamei, călugăriţe la Agafton, i-ar fi insuflat iubirea de ţară, povestindu-i legende şi fapte ale marilor domnitori atunci când le vizita la mănăstirea Agafton. Biografii poetului spun totuşi că decisivă pentru formarea spirituală a tânărului Mihail Eminovici a fost întâlnirea cu profesorul său la gimnaziul din Cernăuţi, Aaron Pumnul.
Vajnic revoluţionar paşoptist în Transilvania, mutat în Bucovina de Nord, întemeitor al unor ziare naţionaliste, profesorul de gimnaziu i-a insuflat tânărului o dragoste neţărmuită pentru poporul român, i-a conturat ideea de naţiune şi dorinţa formării unui stat naţional puternic. Drept dovadă stă poezie ”Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie”.
A scris-o la doar 17 ani şi apare în 1867 în revista ”Familia”. Practic se consideră că la formarea spiritului patriotic care l-a însufleţit pe Eminescu tot restul vieţii, au contribuit copilăria de la Ipoteşti, povestirile istorice ale mătuşilor de la Agafton şi influenţa profesorului-revoluţionar Aron Pumnul.
Dat în judecată după un discurs înflăcărat
George Călinescu, în opera sa ”Viaţa lui Mihai Eminescu”, ne prezintă un student, Mihail Eminovici, animat de puternice sentimente patriotice. Eminescu avea doar 19 ani, era student la Viena şi era bun prieten cu Ioan Slavici, care îşi satisfăcea stagiul militar ca orice ardelean în armata imperială. Cei doi erau prieteni buni până când să intre patriotismul în discuţie.
”Limba pe care o vorbea Slavici şi simpatia lui pentru Austria produceau iritaţie şi dispreţ în Eminescu”, scria George Călinescu. Slavici era filo-german şi pe deasupra îi plăcea să vorbească graiul vienez, ceea ce pentru patriotul Eminescu era clar inadmisibil. Tot în vremea studenţiei, Eminescu este aproape implicat într-un proces cu autorităţile austriece, după un discurs prea înflăcărat. În cadrul acestui manifest studenţesc publicat în 1870 în gazeta ”Federaţiunea” din Pesta, cere desprinderea Transilvaniei de Ungaria, instigând la revoltă. Întâi îi atacă pe marii nobili maghiari, care oprimau populaţia românească în Transilvania.
”Vina aceste direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele”, scria Eminescu în gazeta din Pesta. Mai mult decât atât îndemna la război civil. ”Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră iniţiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei....”, continua studentul Eminescu. Cum spun şi biografii, când era cuprins de înflăcărare patriotică, poetul nu se mai gândea la consecinţe.
Autorităţile austriece s-au sesizat imediat. ”Nu e de mirare, după asemenea temerităţi, că Eminescu fu citat de procurorul public din Pesta şi ameninţat cu un proces de presă”, scria George Călinescu. Procesul nu mai are loc, iar studentul patriot continuă. Dorinţa sa fiind deşteptarea naţiei. ”Că pe Eminescu îl preocupă în chip sincer problema deşteptării naţiei ne este încă o dovadă proiectul unui ciclu de conferinţe populare, pe care ar fi voit să le ţină în Maramureş, cu următoarele subiecte : 1. Geniu naţional; 2. În favoarea teatrului; 3.Studii asupra pronunţiei; 4. Patria română; 5. Poezie populară”, preciza George Călinescu.
Poetul şi gazetarul patriot
Că Eminescu era un patriot ”activ”, fără simple discursuri de salon, o dovedeşte şi implicarea acestuia, tot în timpul studenţiei, în acel amplu proiect al asociaţiei studenţeşti din Viena, ”România Jună”. Era vorba de o întâlnire uriaşă, pan-românească, la Putna, la mormânul lui Ştefan cel Mare. Eminescu, ca secretar al asociaţiei, se implică activ, strânge bani, străbate ţara şi scrie articole în presa vremii pentru a populariza această întâlnire a românismului.
Patriotismul lui Eminescu se răsfrânge şi în poeziile sale, atât în cele cu un caracter vădit patriotic cât şi în cele cu subiect istoric sau politic, precum ”Scrisoarea a III a”. Ca jurnalist, redactor şef în special la ”Timpul”, Eminescu se arată în permanenţă preocupat de soarta României. În articole cu tentă naţionalistă, Eminescu atacă ideea acordării cetăţeniei şi a tuturor drepturile cetăţeneşti evreilor, fiind considerată, de poet, o măsură anti-românească şi care riscă să înhibe dezvoltarea autohtonilor. Din patriotism, spun unii specialişti, a ales ca orientare politică conservatorismul.
”Pentru acest conservatorism, liberalismul înfăţişa o politică şi revoluţionară, şi demagogică, fiindcă vroia să îmbrace, într-o noapte, România în haine ce nu i se potriveau”, scria Călinescu. Un personaj paşnic, aşa cum îl descriu contemporanii săi, cu mult bun simţ, Eminescu devenea virulent, mai ales în articolele sale din ”Timpul”, când venea vorba de interesela patriei. ”Articolele lui Eminescu, păstrând ordinea de totdeauna a gândirii în stilul impecabil, se distingeau acum printr-o vehemenţă spumegătoare”, adăuga criticul George Călinescu. Patriotismul lui Eminescu este dezvăluit şi în corespondenţa purtată cu Titu Maiorescu.
Poetul se gândeşte în permanenţă la binele ţării sale, după cum şi recunoaşte şi foloseşte deseori termenul de patrie. ”Interesul practic pentru patria noastră ar sta acum în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importarea nechibzuită a unor instituţiuni streine[......]. Nu e locul să mă explic aici mai amănunţit asupra acestui subiect, el însă mi-a ocupat cea mai mare parte din studiile şi din propria mea cugetare”, scria Mihai Eminescu lui Titu Maiorescu. În ciuda presiunilor politice Eminescu nu a renunţat la articolele virulente, când era vorba de interesul naţional.
”Trăiască naţia”
Că patriotismul era o trăsătură constantă a poetului spune şi Theodor Ştefanelli, fostul său coleg la şcoala din Cernăuţi, dar şi de la Viena. Acesta dezvăluie în lucrarea sa ”Amintiri despre Eminescu”, cum îşi saluta poetul cunoscuţii. ”Expresia ce o intrebuinta Eminescu cand saluta pe colegii sai era: «Trăiască naţia!», Iar când era astfel salutat, răspundea cu cuvintele: «Sus cu dânsa!», preciza Ştefanelli. Patriotismul exacerbat al poetului îl făcea să devină sarcastic, cu cei pe care îi considera asupritorii poporului român.
George Călinescu consemnează un astfel de episod, din perioada în care Eminescu îl vizita pe Ştefanelli la Cernăuţi. Poetul se afla la hotelul ”Pajura neagră”, unde lua masa. În hotel se aflau mulţi austrieci care erau îmbrăcaţi în haine de gală. Eminescu, un patriot adevărat, nu-i suferea pe imperialii care stăpâneau teritoriul românesc. Spre deosebire de austrieci, grupul de români, care stăteau ostentativ împreună şi în rândurile cărora se afla Eminescu, erau îmbrăcaţi în ţinută obişnuită.
Când un judecător austriac elegant îmbrăcat în frac i-a chemat pe românii de la masa lui Eminescu, la petrecerea imperială ce avea loc în holul hotelului, poetul a reacţionat. Intenţionat îl confundă pe judecător cu un chelner, ca să-l umilească şi să arate că românii sunt de fapt stăpâni în Bucovina. ”Eminescu începu a-şi muşca mustaţa, semn că era iritat. Deodată vedem că ia paharul său golit de bere şi ridicându-l îndărăt după spate spre faţa avocatului, îi zise fără să se întoarcă la dânsul: ”Kelner! Un pahar de bere”, povestea în ”Viaţa lui Mihai Eminescu”, George Călinescu. Chiar şi în ziua morţii, este consemnat de către bărbierul lui un episod în care Eminescu dorea să-l înveţe ”Desteaptă-te române”.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
