Ziua de 4 martie 1977, în memoria unui participant la acţiunile de salvare: „Era apocaliptic, ceva de nedescris, ceva ce lasă coşmaruri toată viaţa“

Data de 4 martie 1977 a rămas în memoria românilor ca una dintre cele mai tragice, un moment care încă le dă fiori reci celor care au trăit pe pielea lor evenimentul. Deşi în Baia Mare nu a fost resimţit la fel de violent ca în sud, oamenii îşi amintesc spaima prin care au trecut. Un maramureşean care a participat la misiuni de salvare în Bucureşti a redat totul într-o carte.

La 4 martie 1977, România era lovită de cel mai grav dezastru natural, din secolul al XX-lea. Cu epicentru în Munţii Vrancei, cele mai însemnate pagube au fost în zona de sud a ţării, Bucureştiul fiind cel mai puternic lovit. Chiar dacă pagubele din Baia Mare nu au fost comparabile cu cele din Bucureşi, băimărenii îşi mai aduc aminte de momentele de groază trăite atunci.

Maria, o băimăreancă de aproape 70 de ani, era atunci internată la Spitalul Judeţean din Baia Mare, la secţia Ginecologie, unde uşa secţiei era dublată de o uşă din gratii, închise cu un lacăt. În cazul unui cutremur, acest lucru ar putea face diferenţa între viaţă şi moarte. „Am simţit că vine peretele spre noi, s-a zguduit toată clădirea. Aveam senzaţia că se înclină tot spitalul”, începe ea să povestească. „Evident că ne-am speriat toate şi am ieşit în hol, însă acolo uşa din gratii era închisă cu un lacăt. O viitoare asistentă care făcea practică, mamă a doi copii, s-a panicat, striga mereu «copilaşii mei, copilaşii mei». Ea a luat un scaun şi a spart sticla din uşă, dar între timp, cineva a venit cu cheia de la lacăt şi a deschis. Toată lumea fugea pe scări, afară”, rememorează ea.

Zeci de avorturi spontane

Femeia, pe atunci în vârstă de 27 de ani, se afla internată la spital, la etajul VI, unde era Ginecologia, în urma unui avort spontan. Însă multe femei erau acolo pentru menţinerea sarcinii. Din ce-şi aminteşte băimăreanca, foarte multe dintre cele cu risc de avort au pierdut sarcina în acea noapte. „Nu ştiu să vă spun câte au fost, dar medicul a făcut toată noaptea chiuretaje. M-a trimis să-i aduc cafea de la etajul II şi toată noaptea a făcut chiuretaje. Foarte multe dintre cele care aveau risc iminent de avort au pierdut sarcina din cauza traumei, a spaimei”, povesteşte ea.

Panica a determinat reacţii din cele mai dramatice, viitoarelor mame. „Îmi amintesc de o femeie însărcinată care a plecat atunci, noaptea, într-o cămaşă de noapte subţire şi în şlapi, până la Meda (un cartier din apropiere, n.r.), unde locuia verişoara ei. Mai târziu s-a întors la spital şi ne-a povestit că s–a trezit în faţa blocului verişoarei ei şi şi-a dat seama că ea locuieşte la etajul X şi că ar fi mai în siguranţă la spital decât acolo. În mod surprinzător ea nu a pierdut sarcina”, mai spune Maria.

Pe de altă parte, legăturile telefonice interurbane au fost întererupte, iar unul din medici, disperat că nu ştia nimic de cei doi copii ai lui aflaţi la studii în Iaşi, o ruga insistent să îl ajute. „Soţul meu lucra în poliţie şi credea că ar putea avea o altă posibilitate să ia legătura cu Iaşiul, să afle ceva de copiii lui. Dar legăturile erau întrerupte în totalitate”, mai spune ea.

Maramureşean, participant la misiunile de salvare

O altă istorisire vine din partea unui maramureşen, Iacob Oniga, care a participat la acţiunile de salvare în urma cutremurului, aflându-se la acea dată la Şcoala Militară de Ofiţeri de la Băneasa. El a redat toată povestea în cartea „Câştigă fără să ucizi”, apărută în 2014 la Editura Eurotip. În relatarea lui, autorul arată că au fost informaţi că Bucureştiul era sub ruine. Au fost, de asemenea, informaţi că vor participa la misiuni dificile, pentru păstrarea ordinii publice în zonele afectate.

„Clasa noastră a fost repartizată să desfăşoare misiunile precizate la Blocul O.D. 16 din Cartierul Militari, un bloc cu zece etaje, de fapt la ce mai rămăsese din acea construcţie. (…) Cu greu am ajuns la locul misiunii noastre. (…) Fiecare ştia din şcoală ce are de făcut, dar la faţa locului totul era altfel. Din toate ordinele primite se omisese ceva. Nu ni se vorbise de sentimentele oamenilor, trăirile acestora pentru cei pierduţi sau în suferinţă şi modul posibil în care aceştia se vor manifesta. Poate era firesc să nu ne fi spus, dar nu din răutate, ci din necunoaştere. Nimeni, cred, nu putea anticipa dezastrul de la faţa locului şi reacţiile oamenilor. După ce am îndepărtat o parte a populaţiei de lângă grămada de moloz, am încercuit zona. Rămăseseră lângă dărâmături doar cei care-şi plângeau morţii, aflaţi la vedere (…).

Cam prin jurul prânzului a început activitatea de căutare a celor dispăruţi sub dărâmături şi de salvare a celor care mai trăiau sub mormanele de moloz. Era apocaliptic, ceva de nedescris, ceva ce lasă coşmaruri toată viaţa. Un amestec de betoane, cărămidă, fiare contorsionate, mâini şi picioare desprinse prin sfârtecare de către corp, trupuri fără cap, haine smulse de pe cei fără suflare. Lumea de dincolo de cordonul nostru încerca disperată să ajungă la cei găsiţi sub dărâmături. Unii nu mai puteau fi identificaţi decât după haine. Fiecare rudă în viaţă a celor dispăruţi, atunci când se găsea un trup neînsufleţit, încerca să ajungă cât mai aproape de locul dezastrului. Plângeau încontinuu, iar în momentul în care se striga că s-a mai găsit un cadavru, plânsul se transforma într-un urlet al disperării, al neputinţei în faţa unui dezastru care a distrus mii de vieţi omenşti în doar câteva zeci de secunde.

Asemenea scene se repetau de zeci de ori într-o zi. Cadavrele erau duse într-o parte mai liberă a zonei. Urmau operaţiunile de identificare cu ajutorul rudelor rămase în viaţă, după care erau transportaţi cu salvările în locuri necunoscute nouă. Echipele de descarcerare lucrau de zor. Totul era contratimp. Orice secundă conta pentru a fi salvată o viaţă. Au fost găsite şi persoane vii sub dărâmături. Fiecare îşi spunea povestea sa”, scrie autorul în cele câteva pagini alocate acestui trist şi tragic eveniment din România.

„Ne-am împietrit şi noi. Nu puteam suferi la fiecare cadavru descoperit, sau la văzul unor trupuri fără cap, şi care, unele, în loc, aveau o cărămidă sau o bucată de fier. Nu le mai ştiu numărul celor care au fost salvaţi sau numărul cadavrelor identificate sau nu. Cert este că zile şi nopţi stăteam de veghe la acel fost bloc, construit defectuos între alte două, fără a fi ancorat conform normelor în construcţii”, mai descrie autorul.

Cutremurul din 1977 a fost al patrulea în topul seismelor din ultimii 200 de ani şi a dus la moartea a 1.578 de persoane, din care 1.424 doar în Bucureşti. Peste 11.000 de oameni au fost răniţi, 33 de clădiri s-au prăbuşit. Atunci şi-au pierdut viaţa actorul Toma Caragiu, cântăreaţa Doina Badea, regizorul Alexandru Bocăneţ şi mulţi alţii.

Mai puteţi citi:

Şase suspecţi după percheziţiile de la Spitalul Judeţean din Baia Mare