Aventura asiatică a unui profesor din Alba Iulia în ţara în care româna este considerată „limbă exotică“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ovidiu Ivancu (36 de ani), din Alba Iulia, a predat în perioada 2009-2013 limba şi literatura română la Universitatea Delhi din New Delhi, India. Experienţa celor patru ani a rezumat-o într-un jurnal.

Tânărul profesor Ovidiu Ivancu avea 32 de ani când a plecat în aventura lui în India, să le predea limba română studenţilor de la Universitatea Delhi, din New Delhi. Până atunci, nu a crezut niciodată că va ajunge pe un tărâm atât de îndepărtat. După ce a obţinut viza, în octombrie 2009, şi a ajuns la News Delhi, nu a înţeles aproape nimic din ceea ce se întâmpla în India. Zona metropolitană Delhi numără circa 25 de milioane de locuitori, potrivit celor mai recente date.

„Este o mare diferenţă între a cunoaşte India citind despre ea şi a fi acolo. Tot ceea ce am citit nu mi-a oferit posibilitatea să mă familiarizez cu ceea ce este acolo. Este o lume pe alocuri foarte agresivă, o lume a contrastelor, fenomenală. Prima mea senzaţie a fost una de haos absolut. Părea că totul stă să se prăbuşească şi că nimic nu este la locul său. După ceva vreme, am ajuns să înţeleg anumite reguli. Privită de la distanţă, India pare a fi o imensă planetă nefuncţională“, a spus Ovidiu Ivancu, acum profesor la Grupul Şcolar Industrial din Sebeş, judeţul Alba.

Mărturiseşte că i-a fost teamă la început, dar pentru el era mult importantă curiozitatea. „Mai mult decât orice, eu mă tem de rutină. În momentul în care se instalează rutina, foarte puţine lucruri mai pot fi făcute. Ideea că merg acolo să predau în sistemul universitar îmi oferea un oarece confort, în primul rând un confort material, şi am pus în balanţă toate argumentele şi am decis să plec“, a spus Ovidiu Ivancu.

image

Româna, o limbă „exotică“

Cei mai mulţi dintre studenţii lui Ovidiu Ivancu de la Universitatea Delhi învăţau deja o altă limbă latină.

„Pe piaţa muncii, fiind o concurenţă foarte mare, pentru ei era important să ştie o limbă latină majoră şi să aibă şi cunoştinţe de limba română. Sunt foarte multe companii multinaţionale care şi-au delocalizat afacerile şi au nevoie de specialişti care să ştie cât mai multe limbi pe care ei le numesc «exotice»“, a explicat profesorul.

Stând patru ani în India, a dus o promoţie de studenţi de la început până la sfârşit. Limba română se predă în trei ani diferiţi, la trei niveluri de studiu. La sfârşitul fiecărui an, se dă un examen, se obţine o diplomă şi apoi, dacă studentul doreşte să continue, va continua. Dacă nu, se poate retrage şi rămâne cu diploma respectivă.
„Am avut un student care cunoştea două sau trei limbi latine foarte bine, ştia şi rusă şi pentru el era foarte uşor să înveţe. Era un student musulman care vorbea româna la un nivel satisfăcător“, a spus Ovidiu Ivancu.

Haosul, ca regulă de supravieţuire

La universitate, lucrurile erau clare pentru profesorul Ivancu, însă viaţa de zi cu zi în India avea o mare doză de impredictibilitate. Dacă era perioada musonului, lucrurile erau şi mai complicate.

„Ca regulă generală, în India niciodată nu ştiam la ce oră mă voi întoarce acasă. Puteai să stai în trafic ore în şir, să nu găseşti un taxi cu care să te poţi întoarce. Te poţi trezi că ajungi în faţa universităţii şi este un protest al studenţilor care te împiedică să intri la ore“, a povestit profesorul.

Multă vreme a crezut că raportarea la timp în India este o chestiune filozofică. „Acum, cred mai degrabă într-o dimenisune pragmatică a problemei. Traficul în New Delhi este infernal. Este imposibil să estimezi cât îţi ia să ajungi dintr-un punct în altul al oraşului. Şi atunci, lumea aceasta trebuie să funcţioneze într-un astfel de haos şi a dezvoltat o oarecare toleranţă la a întârzia“, a mai precizat Ovidiu Ivancu.

image

Liniştea din satul himalayan

Profesorul spune că şi-a pregătit într-un fel întoarcerea în România. A petrecut ultimele două săptămâni din aventura indiană într-un sat din Himalaya, unde a scris şi finalul jurnalului „Vremea musonului: patru ani în India“, pe care l-a publicat când s-a întors acasă.
„Era un sat cu străduţe foarte înguste. Dacă trecea o vacă, animal sfânt în India, trebuia să te dai la o parte, pentru că nu aveai loc. Un sat în care se consuma din abundenţă haşiş, motiv pentru care atmosfera era foarte liniştită, calmă. Seara, satul prindea viaţă. Exista o seară de film, exista o seară de poker, balet, dans. Era foarte bizar, plin de turişti, dar nu turişti care vin cu camera foto la gât, ci o altă tipologie. De pe terasa casei unde stăteam se vedea Himalaya. O privelişte superbă care te ajuta să îţi pui ordine în gânduri“, a mai spus profesorul.

image

Întoarcerea brutală

Întoarcerea acasă a fost într-un fel brutală. „Nu m-am întors acelaşi om care a plecat în 2009 în India. Schimbarea esenţială este că acum îmi pasă de mult mai puţine lucruri de care îmi păsa înainte. Nu mai reacţionez la orice chestiune care se întâmplă în existenţa cotidiană în România“, a afirmat Ivancu.
În India, România este o ţară aproape total necunoscută. „România în India este Europa. Din Europa foarte puţine ţări există, la nivelul percepţiei publice. În afară de câteva state mari nu există nimic. Pentru ei nu există decât Marea Britanie, Franţa sau Germania din Europa. În New Delhi locuiesc mai mulţi oameni decât în întreaga Românie“, a completat Ivancu. Despre jurnal a spus că nu s-a gândit niciodată că va scrie aşa ceva, dar în momentul în care a ajuns acolo s-a simţit ca şi cum ar fi aterizat pe o altă planetă şi atunci a simţit nevoia să îşi pună pe hârtie gândurile.

Cum a ajuns la New Delhi

Şansa lui Ovidiu Ivancu (foto) de a pleca în India a apărut la începutul anului 2009, când a fost publicat pe site-ul Institutului Limbii Române un post de lector de limba română la Universitatea din New Delhi, din India. Tânărul profesor a aplicat şi a aşteptat aproape un an pentru a primi, în final, viza pentru India. A avut de trecut o dublă selecţie. Dosarele au fost trimise pentru evaluare la Ministerul Educaţiei din România, după care partenerul străin şi-a dat acordul. „Sunt peste 30 de locuri în lume unde se predă limba română şi în fiecare loc se pun anumite condiţii“, a explicat dascălul. În India, una dintre condiţii a fost cunoaşterea limbii engleze.

Ovidiu Ivancu a decis să plece din mai multe motive. Unul era faptul că, în 2009, deja se vorbea despre criză în România. „Nu vedeam perspectivele mele, ca profesor în sistemul preuniversitar românesc, ca unele foarte strălucite. În plus, era destul de frustrant să asist la transformarea profesorului într-un birocrat. Al doilea motiv a fost că întodeauna am fost curios ce se întâmplă în spaţiile în care oamenii nu se comportă aşa cum ne comportăm noi. Are Salman Rushdie o propoziţie care care mă fascinează şi acum: «Devenim frontierele pe care le traversăm»“, a explicat Ovidiu Ivancu.

image

A călătorit şi în alte cinci ţări asiatice

Ovidiu Ivancu consideră că sistemul universitar din India nu este deloc atât de birocratizat ca sistemul preuniversitar din România. În timpul liber a citit foarte mult, a scris şi a călătorit. Astfel a rezultat şi cartea „Vremea musonului: patru ani în India“, care cuprinde întâmplări adevărate din aventura indiană. A reuşit să călătorească în Singapore, Malaysia, Japonia, Hong Kong (China) şi în Thailanda. Câştiga lunar circa 500 de euro de la universitatea indiană şi avea cazarea asigurată. Partea română îi mai plătea o indemnizaţie.

„India nu este foarte scumpă. Practic, salariul îmi ajungea pentru a supravieţui acolo şi pentru a călători, iar indemnizaţia putea fi economisită“, a completat Ovidiu.

Soţia acestuia face acelaşi lucru, predă limba şi literatura română la o universitate din Polonia.

image

Frânturi de jurnal în India

„Iată-mă pierdut în imensitatea unui oraş cu peste douăzeci de milioane de locuitori. De pe geamul maşinii, văd mizeria străzii, oameni care dorm pe trotuare, copii care abia se trezesc şi aleargă printre gunoaie, vaci sfinte şi câini nu chiar aşa de sfinţi (deşi paşnici!), împărţind armonios spaţiul unui oraş sufocant. Sunt convins că suntem la periferie şi aştept să înceapă... oraşul. După mai bine de o oră, peisajul rămâne neschimbat. În trafic, toată lumea claxonează, aproape orice maşină are zgârieturi şi semne serioase de tamponare, camioanele Tata care circulă în această oră a dimineţii sunt mormane de fiare ruginite, fără uşi şi geamuri. În cele din urmă trebuie să admit că acesta este... oraşul.“

„La universitate, sunt câteva săptămâni agitate. S., un fost student la Germană, acum ajuns profesor, a dispărut din camera de cămin în care era cazat. Trupul lui a apărut la două luni după, spânzurat într-unul dintre copacii din preajma campusului universitar din nord. Colegii săi susţin că avea urme de violenţă pe corp, poliţia merge pe varianta sinuciderii, însă ancheta trenează destul de mult. De la T., prieten cu S., aflu că studentul ar fi avut o legătură amoroasă cu o fată dintr-o altă castă, superioară. Unii se gândesc la o crimă de onoare, alţii, pur şi simplu, la o crimă. Cert este că Liga Studenţilor organizează marşuri de amploare. Unul dintre liderii ei intră în greva foamei. Îl întâlnesc întâmplător în curtea universităţii. Îmi spune că nu mai mâncase de câteva zile. Vocea şi întregul corp îi tremură, are în ochi lucirea uşor pierdută a unui mistic. E incoerent şi revoltat. Nu ştiu dacă îşi imaginează în aceste momente cât anume din gestul său e imitaţia celor făcute de Gandhi. Figura acestui părinte fondator, prezent pe absolut toate bancnotele indiene, este adânc înrădăcinată în mentalul colectiv indian. Colegii mei, profesorii, nu prea vorbesc despre asta. Nu ştiu dacă reticenţa lor e legată de faptul că sunt străin.“

„Iarna parcă nu se mai termină anul acesta... Statistic vorbind, nu e o iarnă grea şi nici măcar una îndelungată. Însă, ce importanţă poate avea statistica atunci când vorbim despre vieţile noastre personale! Imediat după întoarcerea din Jaipur, ceea ce pare la început o banală răceală mă obligă să stau mai mult în pat vreo trei-patru zile. După şase zile, răceala se dovedeşte departe de a fi una banală. În timpul nopţii, am experienţe dintre cele mai stranii, confundând visele cu realitatea, stare care se prelungeşte şi peste zi. Întregul apartament se mişcă în jurul meu, patul devine mobil şi, cumva, trece în stare lichidă, creându-mi senzaţia de înec. Aproape că mi-e teamă să adorm. Fac duşuri dese, cu apă fierbinte. Îmi sprijin mâinile pe zidul din faţa mea, în cabina de duş, închid ochii şi senzaţia de vertij devine mai suportabilă. Există, totuşi, un avantaj. În starea în care mă aflu, nu mai simt muşcăturile ţânţarilor. În cele din urmă, antibioticele îşi fac efectul“.

Mai puteţi citi:

FOTO DOCUMENT Strigătul de protest de la Alba Iulia din urmă cu un secol. 20.000 de români s-au opus deznaţionalizării prin Biserică

FOTO DOCUMENT Din vremurile în care oraşul Ocna Mureş conta pe harta balneară a României. Băile Sărate atrăgeau anual mii de turişti

Alba Iulia



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite