De ce a crescut violenţa domestică în pandemie

Instituirea măsurilor restrictive în timpul pandemiei a adus laolaltă, în multe familii, victime şi agresori. Conf.dr. Oana Băluţă, cadru didactic la Universitatea Bucureşti, activistă pentru drepturile femeilor, susţine că instituţiile europene au avertizat că în situaţii de criză creşte violenţa în familie şi cu toate acestea reprezentanţii statului nu au făcut nimic pentru victimele violenţei domestice

Acasă este un cuvânt care, pentru cei mai mulţi dintre noi, înseamnă siguranţă. Pentru multe femei însă şi nu doar pentru ele, ci şi pentru copiii lor, acasă înseamnă un loc al groazei. Statisticile arată că, în pandemie, în China, numărul cazurilor de violenţă domestică s-a triplat, în Franţa, a crescut cu 30% şi cu 18% în Spania. Potrivit experţilor, şi România a mers în această direcţie, deşi statisticile Poliţiei spun altceva.

„Adevărul“: Faptul că, în pandemie, au fost raportate mai puţine cazuri de violenţă domestică înseamnă că fenomenul s-a diminuat?

Conf.dr. Oana Băluţă: Nu. Deloc. Nici în afara pandemiei să ştiţi, raportarea nu reflectă numărul de cazuri de violenţă care se întâmplă în realitate. Raportarea presupune doar faptul că tu ai mers la Poliţie sau ai sunat la 112. Diferenţa din perioada de pandemie ne spune altceva, respectiv că femeile, în perioada de urgenţă, în clipa în care au fost nevoite să stea cu agresorul în casă, nu au mai putut raporta cazurile la Poliţie, nu au mai putut să comunice în afara spaţiului casei.

A crescut gradul de control şi de supraveghere al victimelor

Desigur. Dar acestea două trebuie luate împreună cu altceva: cu faptul că nu au fost adaptate pârghiile de raportare la contextul de lockdown. În Franţa, au fost aduse schimbări la nivelul politicilor. De exemplu, s-a putut raporta la farmacie. Sau a existat un altfel de sistem de comunicare în exterior. A crescut numărul adăposturilor care puteau să ofere sprijin. Important este ca, într-o perioadă de criză - iar situaţia aceasta de stare de urgenţă a fost o situaţie de criză, nu doar de sănătate – măsurile trebuie să fie adaptate.

În România s-a întâmplat asta?

Nu. Criza în România a arătat că am cules nişte roade otrăvite ale unor politici precare dinainte de această perioadă. A arătat şi lipsă de viziune a autorităţilor şi incapacitate de adaptare. În acelaşi timp însă, am purtat discuţii cu o avocată, care, şi în perioada de stare de urgenţă, a solicitat ordine de protecţie. Instanţele au judecat în continuare ordine de protecţie. M-a bucurat foarte mult să sistemul de justiţie a înţeles că ordinul de protecţie este un instrument care oferă posibilitatea femeii respective de a trăi. Adică, el poate să facă diferenţa dintre viaţă şi moarte. Problema e legată de Poliţie, de raportare. Gândiţi-vă concret: oamenii au putut să iasă din locuinţe pentru motive foarte stricte. Nu poţi ieşi din locuinţă dacă bărbatul respectiv te supraveghează, te controlează, te ameninţă. E limpede că în astfel de situaţii gândeşti strategii alternative. Şi am văzut că cei care lucrează în zona de asistenţă socială au încercat să ofere alternative: un număr de WhatsApp, dar nu ştiu să vă spun dacă a fost o politică instituţională sau pur şi simplu nişte minţi luminate ale câtorva angajaţi de la DGASPC.

Vi se pare că subiectul violenţei domestice este luat în serios în România?

Întrebarea e dificilă. În sensul în care este complexă. Avem, pe de o parte, cum percep oamenii, dar nu ne interesează doar cum percep ei, ci cum percep instituţiile şi angajaţii din instituţiile respective care au un rol în prevenirea şi combaterea violenţei. Legislaţia pe care o avem este bună, decentă, dar ea trebuie îmbunătăţită. Pentru că, nici ordinul de protecţie de care vorbeam mai devreme nu este funcţional până la capăt. Este foarte vulnerabil sistemul de monitorizare. Şi ştim că sunt femei care au ordin de protecţie, dar mor cu el în mână, pentru că Poliţia nu se poate asigura că agresorul respectă distanţa respectivă. Ceea ce înseamnă că ai nevoie de brăţări electronice care să permită supravegherea agresorului. În acelaşi timp, ai nevoie şi de sancţiuni. O vulnerabilitate a sistemului este că nu se lucrează pe prevenţie, pe protecţie şi pe sancţiuni. Paradoxul este că instituţiile europene au avertizat că în situaţii de criză creşte violenţa în familie. Doar că decidenţii par să fie orbi. Cum ar fi fost dacă la butoanele deciziei am fi avut şi femei, nu preponderent bărbaţi care decid în legătură cu viaţa femeilor?

Ce poate face acum o victimă a violenţei domestice?

În primul rând, să înţeleagă şi să iasă din cercul acesta vicios al violenţei. Să ştie că există organizaţii nonguvernamentale la care poate să apeleze şi care o pot ajuta pentru că-i oferă consiliere juridică, psihologică, chiar şi acces la adăpost. Dar, sigur, dacă este într-un oraş mare. De exemplu, în Bucureşti. Şi aici este toată ironia. Să înţeleagă că, din 2012 şi până în 2020, interval în care avem ordin de protecţie, sunt mult mai multe femei care solicită şi îl obţin în instanţă. Sunt pârghii concrete la care ele pot să apeleze pentru a ieşi din situaţia de violenţă. Găsesc informaţii şi pe internet. Nu sunt într-o situaţie imposibil de gestionat. Dar este foarte greu să crezi ce vă spun eu, acum, din liniştea locuinţei mele, în clipa în care eşti o victimă a violenţei şi ai fost manipulată psihologic, astfel încât să nu mai ai încredere în tine. Dar, din nou: există speranţă!