Dorel Săndesc, doctor: „Medicina e cea mai dură şi mizerabilă meserie“

Dorel Săndesc, şeful Clinicii de Anestezie şi Terapie Intensivă (ATI) de la Spitalul Judeţean Timişoara, luptă în fiecare zi cu moartea. Doctorul spune că medicii tineri trebuie să plece în străinătate pentru a putea învăţa în sisteme „normale“, dar că în România pot fi mult mai utili decât peste hotare.

„Adevărul": Ce cazuri sunt tratate la ATI? Mergem la cardiolog când ne doare inima, la gastroenterologie când avem probleme cu stomacul. La ATI când ajungem?

Întrebarea îmi aduce aminte de momentul în care am ales specialitatea aceasta. Tatăl meu era un pic derutat. Mă întreba ce le spune el prietenilor, cu ce mă voi ocupa eu? Noi nu avem un singur organ sau sistem de care ne ocupăm. Anestezia şi Terapia Intensivă reprezintă o specialitate cu totul aparte. În terapie intensivă se tratează cele mai grave cazuri din spital, pacienţi aflaţi în pericol de moarte. Poţi să ai cazuri cardiologice, de nefrologie sau de medicină internă. Avem multe cazuri de chirurgie, de intoxicaţii severe, arsuri, primim de multe ori şi cazuri de ­boli infecţioase. Aproape că nu există specialitate din care să nu primim cazuri. Aceasta e caracteristica terapiei intensive: tratează cazurile grave din toate specialităţile. Pentru mine, acesta a fost unul dintre motivele pentru care am ales terapia intensivă.

Când aţi ales specialitatea ATI?

Eram medic la ţară. În vremea aceea era obligatoriu să ai un stagiu la sat şi cred că era destul de util. Pe mine m-a ajutat foarte mult să fac primii paşi şi să mă simt doctor, să câştig încredere în mine. Când mă pregăteam să dau examenul de intrare în specialitate îmi părea rău că o să renunţ la atâtea pentru o singură specialitate. Şi mi-a apărut, dintr-odată, această variantă, ATI, care este o medicină generală la un nivel superior. Este una dintre cele mai tehnologizate specializări, pentru că ai nevoie de foarte multă aparatură ca să menţii în viaţă aceşti pacienţi grav bolnavi.

Ce le spuneţi studenţilor dumneavoastră în prima oră de curs?

Când încep cursul cu studenţii mei, le spun întotdeauna: „Bine aţi venit în cea mai dură, cea mai stresantă, cea mai mizerabilă specialitate, din cea mai dură, cea mai stresantă şi mizerabilă meserie din câte există. Pentru că asta este medicina. Şi dacă mămicile voastre v-au trimis la medicină cu o imagine idealistă în care voi, îmbrăcaţi în alb imaculat, livraţi în jur viaţă, sănătate, cu zâmbetul pe buze, trebuie să vă spun că realitatea este cu totul alta. Sunteţi pe o linie a frontului în care vă luptaţi cu moartea". Aici, în terapie intensivă, miza este să salvezi omul de la moarte, iar mediul în care te lupţi e mult mai periculos decât mediul în ­care-şi desfăşoară activitatea minerii. Mediul nostru de viaţă este reprezentat de secreţiile umane, în forma lor patologică de cele mai multe ori. În sânge ne zbatem, în secreţii respiratorii, în transpiraţii, în urină. Şi toate saturate de un stres incredibil. Stresul e ceva inevitabil în această specialitate, pentru că moartea este o rubrică permanentă.

Ce imagine aveaţi despre medicină când aţi ales cariera de doctor?

De salvator, şi cred că de aceea am ales ATI. Mi s-a părut că ATI este zona de excelenţă în care să salvezi oameni, să salvezi vieţi. Stresul, dificultăţile, provocarea sunt motive de a nu face ATI, pentru unii. Iar pentru alţii, tot atâtea de a face. Sunt oameni atraşi de dorinţa de a face ceva concret, de a avea rezultate clare, evidente, iar la noi rezultatele sunt majore: scapă sau nu scapă.

Sunteţi înconjurat de cazuri foarte grave. Ce impact au acestea asupra dumneavoastră?

Specialitatea noastră e specialitatea cu cel mai mare grad de tentative de suicid, depresii, consulturi psihiatrice şi toxicomanii de tot felul. Există un impact teribil când faci această meserie. Depinde foarte mult de structura ta. Pe de altă parte, aici îţi dai seama cât eşti de norocos tu, ca individ. Îţi dai seama că, de fapt, majoritatea pacienţilor noştri sunt exact ca noi. Pacienţii suntem noi, oameni care n-au nicio vină c-au ajuns acolo. Doar ghinionul a făcut ca acea puşcă nevăzută a destinului, silenţioasă, să-i nimerească pe ei. Stăm într-un rând, aliniaţi în faţa destinului, şi constatăm că unul dintre noi a picat. Şi este el, şi nu suntem noi.

Cine salvează pacienţii? Medicul, Dumnezeu, aşa le-a fost destinul?
 
Cred în prezenţa divinităţii şi cred în faptul că tot ceea ce facem este cu ajutorul divinităţii. Este şi un teritoriu al minunilor, pentru că de multe ori scapă pacienţi care, conform calculelor matematice, scorurilor de gravitate, tratatelor de medicină, ar avea şanse minime. Cred că ar fi o probă de orgoliu nemăsurat să-ţi asumi exclusiv meritul acestei evoluţii fericite. Cred că divinitatea intervine cumva şi prin legile ei face ca evoluţia să fie bună. Aici vezi că de multe ori oamenii devin buni, devin simpli în faţa marelui necaz. Oameni care sunt văzuţi plini de ei, orgolioşi, redevin aici ceea ce suntem: nişte oameni simpli, vulnerabili. Se spune că tragediile prin care trecem sunt încercări, sunt şanse de transformare şi chiar am văzut oameni care, după ce au fost pacienţi în pericol de moarte la reanimare, s-au transformat mult.

Moartea, o etapă dintr-un proces

Dorel Săndesc a făcut stagii de specializare în Marea Britanie, Franţa şi SUA

Sunteţi medic la „vama" dintre viaţă şi moarte. Ce este moartea?

Când eşti în prezenţa unor asemenea cazuri, la limita dintre viaţă şi moarte, îţi pui foarte multe întrebări. Conceptul de moarte devine mai complex. Te întrebi ce e moartea: când toate celulele sunt moarte sau doar când s-a atins punctul fără de întoarcere, când, din cauza faptului că a murit creierul sau inima, pacientul nu va mai putea reveni la viaţă? Moartea nu este un moment exact când toate celulele au murit, ci este un punct într-o evoluţie, un punct de la care nu mai există întoarcere. Moartea nu este un moment, ci un proces. Înţelegând-o ca un proces, ţi se deschide fereastra spre a înţelege că ea nu este un punct final. Înţelegând moartea în acest sens în care noi o înţelegem aici, în terapie intensivă, deschidem fereastra spre posibilitatea continuării procesului şi după moarte, moartea fiind doar o etapă.

Ce vă spun pacienţii care s-au întors de „dincolo"?

Sunt multe întrebări legate de posibilitatea de a te întoarce la viaţă după ce ai trecut de acel punct de „no return". Uneori discutăm cu aceşti pacienţi, încercând să vedem dacă au avut vreo imagine despre ce e „dincolo". Există aceste relatări despre care putem spune doar că există. Sunt pacienţi care spun c-au trecut un râu, au trecut într-o zonă frumoasă, au întâlnit prieteni demult trecuţi dincolo. Aceste experienţe există, au fost relatate. Foarte interesant e că se uită rapid. Ceea ce-mi spune pacientul după resuscitare, dimineaţa, uită până seara în proporţie de aproape 90%. E greu de spus dacă asta înseamnă o experienţă reală sau ultimele trăiri ale creierului. 

"Sunt pacienţi care spun c-au trecut un râu, au trecut într-o zonă frumoasă, au întâlnit prieteni de mult trecuţi dincolo."

„Aş pleca pe un deal, cu un geamantan cu cărţi"

Aţi avut printre pacienţi oameni celebri, aveţi prieteni cu nume cunoscute în România. Cum s-au legat aceste prietenii?

Vrând, nevrând, necazurile nu ocolesc nici celebrităţile, nici artiştii. În faţa necazurilor suntem egali. Fiindcă aici, în această secţie care este capătul de linie pentru o întreagă zonă a ţării, se întâmplă să vină şi personalităţi, care aici sunt, de fapt, bolnavi obişnuiţi. Cunoşti oameni deosebiţi şi sigur că se formează unele relaţii sau prietenii deosebite. Cred că am o valenţă pentu artişti, ceva din structura mea mă face foarte compatibil cu ei. Am fost fan Iris şi i-am invitat pe membrii trupei la un congres, când mi-am dat seama cât de curioşi sunt faţă de domeniul nostru. Am o legătură deosebită cu Gheorghe Zamfir, am avut plăcerea să mă împrietenesc cu Răzvan Mazilu, cu marea Maia Morgenstern.

Ce faceţi în timpul liber?

Nu înţeleg oamenii care spun că se plictisesc. Unul dintre visele mele este cel în care urc cu un geamantan vechi, plin de cărţi, pe un deal, unde mă aşteaptă o casă sau o stână. În vacanţe risc să ajung asocial, pentru că-mi folosesc timpul să citesc. Îmi plac călătoriile. Cred că Dumnezeu a făcut lumea să ne bucurăm de ea. Îmi plac prietenii, îi consider un element esenţial al existenţei noastre. Îmi place să fac mişcare.

Ce-aţi face dacă aţi fi astăzi medic rezident?

Când vii la ATI, copilăria s-a terminat. Nu poţi deveni medic bun dacă nu te dedici, iar asta se poate face renunţând. Cele mai multe gărzi le-am făcut la ATI când acestea nu erau plătite. Le-am făcut ca să învăţ. Dacă nu faci asta de la început, din primii ani, în tine va creşte neîncrederea şi această neîncredere va fi greu de stârpit. E obligatoriu să înveţi din mai multe experienţe, să te adapi de la mai multe izvoare. Orice maestru ai avea, oricât de bun, dacă înveţi numai de la el, vei deveni epigon. Eu nu sunt fericit că foarte mulţi medici părăsesc ţara, dar încurajez experienţele în străinătate. Ideal ar fi ca majoritatea să se întoarcă, dar este obligatoriu să plece.

Care este cel mai mare pericol pentru un medic?

Să descopere prea târziu că a ales greşit această cale şi să nu aibă putere să se readapteze. E periculos pentru el, îl supune unei vieţi de câine şi e periculos şi pentru pacient.

Aţi învăţat în străinătate. Aţi şi lucrat acolo?

În perioada aceea, România nu făcea parte din UE şi nu aveam drept de muncă, dar am aplicat la multe burse. Abordam medici care veneau la congresele noastre, le spuneam că vreau să învăţ şi foarte mulţi erau deschişi. Am obţinut drept de muncă şi am lucrat în Franţa ca medic anestezist.

De ce v-aţi întors în România?

Cred că depinde de momentul când pleci. Pe creier e proiectat tot corpul nostru, se numeşte homunculus motor. Fiecare zonă e proiectată, iar proporţia depinde de importanţa fiecărui segment, de exemplu, mâinile au o proiecţie mai mare ca picioarele. Mircea Cărtărescu spune că şi în sufletul omului există un homunculus în care proiectăm tot ceea ce am trăit. Astfel se poate întâmpla ca lungi perioade de timp să nu reprezinte nimic acolo, că nu ai trăit nimic, dar o clipă să reprezinte mult mai mult. Dacă pleci tânăr din ţara ta, acea proiecţie pe suflet încă nu e formată. La un moment dat însă, ai atâtea trăiri legate de ţara ta, că ţi s-a format acolo anatomia completă a sufletului, iar dacă pleci, te simţi amputat. Când m-am întors în România mi-am dorit să fac ceva, am realizat că aici poţi să fii mult mai util ca-n străinătate. Le şi spuneam francezilor: „În România aş putea avea şansa să contribui la schimbare, iar asta mi se pare mult mai motivant."

În activitatea de prelevare se lucrează pe bază de voluntariat. De ce se întâmplă acest lucru?

Mult timp n-am reuşit să finalizăm această activitate. În principal pentru că nu obţineam acordul familiilor. Am avut doi ani fără niciun caz, apoi un caz-două pe an. Nu ne-am aşteptat la această explozie la care suntem martori. Anul trecut am avut 15 prelevări, anul acesta, 14, şi nu e nici iunie. Această activitate solicită personal, iar noi oricum avem deficit. Singura soluţie acceptabilă a fost să facem un grup de entuziaşti care au vrut să participe la asta. Avantajele sunt multiple: nu afectăm îngrijirile şi, lucrând în aceeaşi echipă, experienţa contează foarte mult. Cinci dintre medicii tineri specialişti care erau şomeri şi veneau aici cu contract de voluntariat s-au remarcat şi am avut şansa să putem debloca astfel cinci posturi, iar acum ei sunt medici titulari.

"Am o legătură deosebită cu Gheorghe Zamfir, am avut plăcerea să mă împrietenesc cu Răzvan Mazilu, cu marea Maia Morgenstern."

Carte de vizită

- Preşedintele Societăţii Române de Anestezie şi Terapie Intensivă.
- Şeful Clinicii ATI - Spitalul Clinic Judeţean Timişoara.
- Şeful Disciplinei ATI - Universitatea de Medicină şi Farmacie „V. Babeş" Timişoara.
- Absolvent al Facultăţii de Medicină Generală a Institutului de Medicină şi Farmacie Cluj-Napoca, între anii 1979 şi 1985; Diplomă de doctor-medic, specializarea medicină generală, eliberată în 1985.

Stagii de perfecţionare:

Derriford General University Hospital, Plymouth, Anglia, 9.09 - 27.09.1996, Honorary Clinical Attachment.

Medic stagiar, Spitalul Universitar Edouard Herriot, Lyon, Franţa, oct.1997 - iulie 1998.

Intern în ATI, Centrul Hospitalier Universitar Bourg-en-Bresse, Franta, 02.01.1997 - 30.04.1998

Intern în ATI, Centrul Hospitalier Universitar Bourg-en-Bresse, Franţa, 02.05.1998 - 31.10.1998

Supraspecializare în Anestezie - Reanimare chirurgicală (Attestation de Formation Specialisee Approfondie), Universitatea Claude Bernard Lyon I, Academia din Lyon, Franta, anul universitar 1997-1998

Stagiu în ATI, Spitalul Academic Utrecht, Olanda, martie-aprilie 1995.

Stagiu la Baylor University Medical Center, Southwest Organ Bank, Dallas, SUA, octombrie - noiembrie 2000.