Secretele Mineriadei / Romulus Rusan: „Am primit 1,8 kilograme de scrisori de ameninţare“
0Ana Blandiana (68 de ani) şi Romulus Rusan (75 de ani) descriu teroarea în care au trăit în 1990, anul trecerii de la ceauşism la „capitalismul de cumetrie“.
„Iată de ce au vrut să te omoare minerii: vor să curăţe societatea românească de asemenea gunoaie." Aşa era prezentată poeta Ana Blandiana de presa din 1990. După două decenii, preferă să nu vorbească despre propaganda mediatică şi manipulările feseniste care au pervertit fenomenul „Piaţa Universităţii". Pentru că adevăratele repere ale Pieţei sunt, pentru Ana Blandiana şi soţul ei, Romulus Rusan, balconul, cântecele, intelectualii şi continuarea unei lupte începute în decembrie 1989.
Mai citiţi şi:
Secretele Mineriadei / Sergiu Andon: „Brucan avea influenţă directă în ziar“
Reportaj: Drumul deznădejdii pleacă din minele Văii Jiului spre Capitală
Secretele Mineriadei / Cristi Paţurcă:„Cozma, de ce ne-ai bătut, mă?“
Piaţa Universităţii, „un mijloc de tracţiune cu care unii transportă diamant, alţii cărbune, şi atât de mulţi materiale sintetice", cum spune acum poeta, a fost pentru ea cel mai important simbol anticomunist. Chiar dacă s-a terminat sumbru, cu violenţă, diversiuni şi o mulţime de mineri furioşi, manifestul „golanilor" din cea dintâi primăvară a democraţiei româneşti va rămâne mereu în memoria soţilor Rusan.
„Adevărul": Care a fost primul contact cu „Piaţa"?
Ana Blandiana (A.B.): Eram la Târgul de Carte de la Geneva. În clipa în care pe toate televizoarele de la târg, pe posturile franceze, italiene, nu se transmiteau decât imagini de la Bucureşti, din Piaţa Universităţii, cu Victor Rebengiuc citind un „Apel al intelectualilor", cu mulţimi care nu puteau fi cuprinse în cadru scandând „Jos comunismul!", am înţeles că se petrece ceva esenţial şi am hotărât să ne întoarcem acasă cât mai curând. De altfel comentatorii francezi, care transmiseseră, cu o jumătate de an înainte, Revoluţia română în direct şi erau obişnuiţi cu „Jos Ceauşescu", sesizaseră şi interpretau diferenţa ca pe o adâncire şi completare a Revoluţiei. Şi sunt convinsă că „Jos comunismul" din Piaţa Universităţii a avut bătaie mult mai lungă şi mai tulburătoare asupra stângii comuniste din Occident decât „Jos Ceauşescu", a cărui cădere nu-i deranjase şi nu-i atingea.
Când aţi ieşit în stradă?
A.B.: În 25 aprilie, cred, am reuşit să ne schimbăm biletul. Am ajuns în ţară şi de la aeroport nu ne-am dus acasă. Am venit spre Piaţa Universităţii, până unde puteau circula troleibuzele. Eram atât de emoţionaţi că - şi acum mi se pare comic - ne-am lăsat bagajele sub o poartă, fără să ne gândim că ni le poate fura cineva. Şi, culmea!, nu ni le-au furat. Nu există mândrie mai mare decât să poţi să fii mândru de ceilalţi. Eram toţi oameni obişnuiţi să fim singuri, să fim suspicioşi. Şi, deodată, a apărut această enclavă de încredere, empatie şi solidaritate.
Primul lucru pe care l-am simţit intrând printre zecile de mii de adolescenţi, de tineri purtându-şi copiii pe umeri, de bătrâni cu ochii întineriţi de entuziasm a fost acela că suntem cuprinşi într-o aură de prietenie, într-o mulţime fericită. Descopeream cunoscuţi care se bucurau că ne văd ca şi cum le-am fi confirmat încrederea, care ne iniţiau în ritualuri deja stabilite: clinchetul cheilor, scandările, cântecele, rugăciunile. Apoi de la balcon s-a auzit: „Aflăm că în mulţime se află Ana Blandiana. Peste câteva minute va veni să vorbească".
M-a cuprins o adevărată spaimă. Nu cred că vorbisem până atunci în faţa a mai mult de câteva zeci de persoane. În faţa mea se deschisese, ca la un semn, prin mulţime, un coridor ducând spre intrarea în Universitate. Tot ce ţin minte e că, dusă de mână pe nişte trepte fără lumină, am ajuns în balcon, sub reflectoare. Niciodată n-o să mai fiu în stare să refac minutele în care mulţimea scanda „Te iubim! Te iubim!" (fapt ce mi-a adus, în timp, destule invidii şi adversităţi), iar eu am început să vorbesc ascultându-mi cu mirare propria voce răsunând în liniştea ca de biserică. Ceea ce nu pot să uit este sentimentul că niciodată în viaţă nu am fost mai departe de singurătate decât atunci.
Lupta pentru libertate şi Lupta pentru putere
Chiar dacă arată spre stânga, indicatorul libertăţii din „Piaţă“ strângea, în jurul lui, zeci de mii de manifestanţi anticomunişti
Ce le-aţi spus celor de sub balcon?
A.B.: Am vorbit în timpul lunii care a urmat de mai multe ori din balcon, pentru că simţeam nevoia să analizez, pentru a încerca să înţelegem împreună şi ceea ce trăiam cu toţii acolo şi cercul de ură care se strângea în jurul nostru. Ţin minte că am vorbit o dată despre faptul că ura faţă de Piaţă seamănă cu ura iraţională pe care o simţi împotriva ceasului deşteptător, care sună încercând să te trezească, iar tu eşti obosit şi vrei să dormi în continuare.
Aveam să-l citesc mai târziu pe Eugen Ionescu, „golanul academician", spunând într-un interviu că Piaţa Universităţii a fost locul în care imnul „Deşteaptă-te române!" a devenit în sfârşit realitate. Am mai vorbit, îmi amintesc, despre deosebirea dintre cei care luptă pentru libertate şi cei care luptă pentru putere, două categorii umane care niciodată nu se suprapun, şi despre faptul că prin solidaritate - care, spuneam, este superlativul libertăţii - libertatea poate deveni mai importantă decât puterea.
Atmosferă aproape magică
Cum reacţionau oamenii care vă ascultau?
A.B.: Cu adevărat important în Piaţa Universităţii nu mi se pare ceea ce s-a spus în balcon, ci ceea ce se întâmpla jos. Era până la Spitalul Colţea şi până dincolo de Sala Dalles o mulţime compactă. După entuziasmul debordant de la Revoluţie, „Piaţa Universităţii" - care însemna din nou o mulţime de tineri în acelaşi loc - crea sentimentul că ceea ce se începuse atunci putea fi continuat şi perfecţionat, că se poate continua linia adevărată a Revoluţiei. Cei care începuseră să descopere crimele şi manipulările din decembrie şi pentru care „Jos comunismul!" însemna voinţa de a demantela structurile acestuia, nu doar înlocuirea unei garnituri politice cu alta, au ajuns în Piaţa Universităţii.
Astfel, acest loc a devenit un exponent al ideilor momentului istoric pe care-l trăiam. „Ideologia" Pieţei Universităţii a fost „Proclamaţia de la Timişoara" cu celebrul ei „Punct 8", care preconiza lustraţia. Atmosfera era aproape magică. Era un fel de operaţie de exorcizare colectivă. Pentru că - precum în orice regim totalitar - existaseră două feluri de vinovaţi: cei vinovaţi pentru ceea ce au făcut şi cei vinovaţi pentru ceea ce nu au făcut. Aceşti vinovaţi, cinstiţi, fără vină, se aflau în Piaţa Universităţii. Erau oameni care aveau remuşcări că nu făcuseră nimic. Nu făcuseră rău, dar nu avuseseră nici curajul să se opună răului.
Prezenţa lor în Piaţa Universităţii era ca participarea eliberatoare la un ritual de alungare a răului. Mult mai important decât ceea ce se spunea în balcon era ceea ce se scanda, răspunsul acestei mulţimi, hotărârea, solidaritatea şi înţelegerea ei. Iar faptul că exista în plus un fel de graţie, un spirit ludic în stare să puncteze, cu umor, patetismul care ne tăia respiraţia, a contribuit la farmecul care a transformat Piaţa Universităţii într-un moment privilegiat al existenţei pentru toţi cei care au fost acolo.
FSN, noul partid unic, şi ideologia lui Brucan
Care era atitudinea Puterii?
Romulus Rusan: Silviu Brucan, ideologul care-l influenţa pe Iliescu, spunea: Piaţa Universităţii strigă „Jos comunismul!". Ar trebui să strige „Jos Securitatea!". Era, aparent, un conflict între nomenclatura de partid şi securişti. Teoria lui, încă de când colinda lumea între Washington şi Moscova, era că ar trebui să existe un Partid Comunist cu mai multe facţiuni care să colaboreze. Asta era înainte de Revoluţie. Pe urmă, actualiza aceste lucruri, cerând transformarea FSN într-un partid.
Bineînţeles, un partid care să nu cunoască Opoziţie. El avea toată propaganda în mână. Mişcarea aceasta de denigrare a intelectualilor din „Piaţă" era gândită de el. Se inventau cele mai sinistre zvonuri. Se trimiteau scrisori de ameninţare, se spunea că greviştii foamei mănâncă mici la grătar. Le puneau câte un grătar lângă corturi, Televiziunea filma şi lumea credea. Televiziunea (unica) filma pe la orele prânzului, când oamenii erau la serviciu, nu seara, când se adunau până la 80.000 de manifestanţi. Se spunea că sunt prostituate în pielea goală şi că noaptea fac orgii în „ Piaţă".
Credeau oamenii în astfel de zvonuri?
Ana Blandiana: Da, mie mi-a spus un ţăran de lângă Bucureşti, care mă cunoştea foarte bine şi ştia că am vorbit din balcon, că a aflat el că acolo dansează femei goale. Spunea că la televiziunea bulgară au fost transmise astfel de imagini. Aşa li se băgase în cap. Deci, mijloacele de dezinformare şi de manipulare erau atât de grosiere şi atât de enorme încât nici nu-i de mirare că au avut efecte grozave.
R.R.: Pe de altă parte, intelectualii care nu voiau să se implice („apoliticii") spuneau că cei care vorbesc acolo nu fac decât să se spele de păcatele comunismului, că asta e o spălătorie publică, un cabaret politic...
Românii împotriva Anei Blandiana
Presa ce spunea despre dumneavoastră?
R.R.: Avem zestre o colecţie întreagă de articole. Plus 1,8 kilograme de scrisori de ameninţare. Am avut curiozitatea să le cântăresc.
A.B.: Eu nu le-am citit pe toate. Dar în ce am citit erau cuvinte pe care nici nu puteam să le înţeleg. Atât de pline de ură erau. O parte din ele au fost citate de Ruxandra Cesereanu în capitolul „Românii împotriva Anei Blandiana" din cartea sa „Imaginarul violent al românilor".
R.R.: Am primit o scrisoare chiar de la un coleg de facultate în care îmi spunea că Ana mă face de râs. Se vedea clar că era copiată cu indigoul. Erau nişte sarcini de serviciu? Trebuiau să predea înjurătura în dublu exemplar? Informatorii deveniseră dezinformatori?
Reuşeau aceste acuzaţii să vă destabilizeze?
A.B.: În ceea ce priveşte presa puterii (pentru că în afara ei exista şi „România liberă", şi ceea ce Ion Iliescu numise „o anumită parte a presei", care ne susţinea cu entuziasm), calomniile ei erau uşor de recunoscut ca atare. Nu poţi să acuzi un om în acelaşi timp că este fascist şi mason, că este naţionalist şi că îşi vinde ţara, fără să ieşi din domeniul logicii pentru a intra în cel al ridicolului. În ce priveşte acuzaţiile legate de condiţia mea de femeie, ele erau prea vulgare şi absurde pentru a mă putea atinge. E adevărat însă că a existat un text care m-a rănit şi revoltat profund. El se numeşte „Jumătatea putredă a destinului nostru" şi a apărut ca editorial în ziarul „Adevărul". Era vorba acolo de tatăl meu care s-ar fi sinucis, dându-şi foc, pentru că aş fi refuzat să-l primesc la ieşirea din închisoare, din teama de a nu-mi periclita cariera literară.
Se foloseau astfel, amestecate cu infamii, frânturi dintr-o tragedie reală (detenţia îndelungată, tragicul accident al sfârşitului) pentru construirea unui edificiu abject în care să fiu închisă nu numai eu, ci şi memoria tatălui meu. Pe lângă această ticăloşie, faptul că în continuare mi se spunea negru pe alb că trebuie să fiu suprimată fizic pentru că am vorbit în Piaţa Universităţii nu m-a mai impresionat la fel de mult. Nimic mai firesc pentru un ziar care etala citate din Biblie în dreapta titlului decât să inventeze sinuciderea unui preot ...
Cum aş fi putut să mă apăr? Ce aş mai putea adăuga cărţilor mele care stau mărturie unui adevărat cult patern transformat în simbol moral, cărţilor mele dintre care prima este publicată după deschiderea închisorilor politice şi moartea tatălui meu din '64? Ce aş mai putea adăuga? Poate faptul că eram pedepsită, în acelaşi timp, şi pentru poemele interzise înainte de '89, şi pentru demisia din CFSN, şi pentru prezenţa în Piaţa Universităţii.
Se încarcă comentariile...
