România analfabetă și tradiția lipsei educației. De la țărani care nu doreau să-și ducă copiii la școală, la elevi care nu pricep mai nimic

Analfabetismul a fost o povară pe care poporul român o duce de când se știe. Fie că este vorba despre analfabetismul clasic sau analfabetismul funcțional, românii se află la coada Europei când vine vorba de educație superioară. În perioada interbelică mai bine de 78% din populație era analfabetă.

Aproape jumătate din populația României nu înțelege ce învață FOTO Adevărul

Principatele Române și mai apoi România au fost măcinate de flagelul analfabetismul. Statisticile din secolele XIX, XX și chiar XXI sunt sumbre din acest punct de vedere iar concluzia este una singură: educația nu pare să fi fost aproape niciodată o prioritate pentru poporul român. Iar mărturiile epocii vin să confirme această concluzie, cu țărani care-i preferau pe copii la coarnele plugului decât în bancă la școală. 

Codașii Europei la studii superioare

În anul 2024, analfabetismul în formă clasică, adică cu indivizi care nu știu să scrie și să citească, atinge în România un procent de 0.8% din populație. Adică avem în jur de 135.000 de analfabeți. Procentul pare mic, dar țara noastră se confruntă cu o altă formă de analfabetism. Este vorba despre analfabetismul funcțional. Cu alte cuvinte deși trec prin școală, elevii și mai apoi adulții nu reușesc să priceapă ce învață sau ce au citit. Pot să reproducă un text învățat pe de rost, dar nu pot raționa pe marginea lui, nu înțeleg subtilitățile unei idei sau noțiuni și nici nu sunt capabili să folosească cunoștințele dobândite în vreun domeniu de activitate. Iar din acest punct de vedere  românii continuă să fie un popor aflat sub blestemul analfabetismului. Conform statisticilor oficiale, în anul 2024, aproximativ 50% dintre elevii de gimanziu sunt analfabeți funcționali. Iar cauzele sunt multiple și mai ales de natură socio-economică, recunosc și elevii.

”Cauzele analfabetismului funcțional sunt multiple, situându-se la intersecția dintre individ și societate (situația și resursele financiare, dezvoltarea culturală, contextul socio-regional etc.). La nivel individual, tulburările de atenţie, dislexia, deficienţe intelectuale, deficiențe socio-emoționale, handicapuri fizice/senzoriale/motorii/somatice, sistem motivaţional deficitar, tulburări lingvistice contribuie imens la dezvoltarea analfabetismului funcțional, în lipsa ajutorului necesar atenuării acestor factori. Pe de altă parte, la nivel social-economic, sărăcia și șomajul îngreunează ascensiunea normală a elevului, aflându-se în lipsa de resurse necesare. Un alt constituent important este situația familială, întrucât destructurarea sistemului de valori, suport familial scăzut, conflicte familiale, disoluţia familiei, violenţa în familie, etc. joacă în rol vital în dezvoltarea generală a unui copil”, precizează reprezentanții Consiliul Județean al Elevilor, din Prahova, de exemplu.  Totodată la procentul de români care au absolvit o formă de învățământ superior, România se află pe ultimul loc în Europa cu un procent de 17.4%. 

O tradiție a analfabetismului, la români

Analfabetismul a afectat populația românească o vreme îndelungată. Nu este o noutate. Inițial, în forma sa clasică. În secolul al XIX lea, doar o parte infimă a populației știa să scrie și să citească. Și asta în condițiile în care majoritatea covârșitoare a populației locuia la sat, urbanizarea fiind redusă. Odată cu reforma lui Spiru Haret, situația s-a mai îmbunătățit, sau mai bine zis, lucrurile au intrat pe un făgaș mai bun. Dar chiar și așa, conform statisticilor oficiale ale vremii, după Primul Război Mondial, adică în anii 20, aproximativ 70% dintre populația țării era analfabetă. În anii 30, procentul a scăzut la aproximativ 50%. Îmbunătățirea vizilă s-a produs în anii comunismului atunci când analfabetismul a scăzut drastic, către valorile de astăzi, mai ales că partidul dorea eradicarea fenomenului pentru ”construirea socialismului”. După 1990, românii nu au scăpat de flagelul analfabetismului, cel clasic fiind înlocuit de analfabetismul funcțional, care efectiv a înflorit după anii 2000. Tot conform statisticilor, pe baza unui studiu al Institutului de Științe ale Educației, în 1994, dintre absolvenții ciclului gimnazial doar 10% erau analfabeți funcțional. Acum procentul acestora atinge 50%. 

Copiii preferați la coarnele plugului, și de părinți, și de autorități

Atitudinea față de școală și educație poate fi văzută în trecutul poporului român, mai ales în perioada de formare a instituțiilor educaționale moderne. În secolul al XIX-lea, România era o țară profund rurală, cu țărani săraci și analfabeți. Puțini dintre ei reușiseră să se gospodărească și implicit să acceadă către alte valori. Era o lume conservatoare cu propriile reguli care era greu de schimbat. În plus, nicio parte a autorităților vremii, cel puțin până în 1859, nu prea avea interes să le schimbe. Îi preferau pe țărani săraci și needucați. Chiar și după desfințarea iobăgiei, țăranul lipsit de educație elementară rămâne legat de glie, singura din care poate supraviețui, el și familia sa. După ce boierii au dat pe mâna arendașilor marile moșii, țăranul a continuat să fie o mână de lucru ieftină și ușor de manevrat. Țăranul fără educație nu era interesat să-și dea copilul la școală. Pentru el era o cheltuială inutilă și în plus avea nevoie de ajutor la munca câmpului. Și asta în condițiile în care supraviețuirea era singurul său obiectiv.

„Pe cei mai mulți dintre țărani nu-i interesează nici măcar învățătura copiilor și refuză să participe la ridicarea unor localuri de școli în satele lor, plângându-se chiar că nu vor și cerând să fie lăsați în pace.(...) Rostul copiilor este cu totul altul decât cel stabilit de lumea urbană și chiar de către puterea centrală: să ajute la nenumăratele munci ale câmpului, să fie mângâiere la bătrânețe. Or, aceste îndatoriri pot fi duse la bun sfârșit și fără prea multă știință de carte”, arată Constanța Vintilă Ghițulescu în ”Evgheniți, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități românești 1750-1860”.  Chiar și după 1864, odată cu introducerea învățământului obligatoriu, țăranii făceau tot posibilul să saboteze procesul de învățământ, speriați că le vor fi luați copiii de la muncă și puși să stea cu cartea în mână. Tocmai de aceea, țăranii nu dădeau lemne la școală în timpul iernii, nu plăteau pentru învățător și aveau grijă să se dărâme și școala.

Unii refuzau direct să-și trimită copiii la școală. Iar această stare s-a menținut mult timp. La rândul lor, mai ales până la jumătatea secolului al XIX lea, boierii conservatori erau o adevărată frână în calea educării maselor. Și asta fiindcă nu doreau să rămână fără forță de muncă, ieftină și needucată pe moșii. „Guvernul întemeiează școli lancasteriene în toate satele și patrioții strigă în dietă că de va învăța rumânii carte nu o să mai plătească claca”, se arată în ”Acte și scrisori”, ale lui Ioan Heliade Rădulescu. La rândul său, Aaron Florin, un reputat istoric, publicist și profesor din secolul al XIX-lea și un promotor al ideilor Școlii Ardelene în Țara Românească, remarca la 1840 că Obșteasca Adunare din Valahia nici nu-și bătea capul cu reformarea educației. Din aceleași motive. La rândul său, Biserica promotoarea invățământului, dar pe fundamente ecleziastice, se temea de progresul pe care l-ar putea aduce școlile laice. „Biserica se teme la rândul ei de conținutul instrucției publice și mai ales de rapidul progres al tiparului, al traducerilor, al importurilor de carte care ar face ca lucruri diverse să fie accesibile unei populații prea puțin pregătite să le absorbă”, preciza Constanța Vintilă Ghițulescu.