Mihail Gorbaciov, un vizionar controversat. Cei șase ani care au schimbat lumea INFOGRAFIC
0„Istoria este o doamnă capricioasă și te poți aștepta la surprize din partea ei. Eu însă știu ce am făcut și sunt mândru de acele lucruri“, așa spunea Gorbaciov, nu demult, într-un interviu. Da, istoria este de multe ori văzută cu ochii subiectivismului, însă ultimului lider sovietic nimeni nu îi poate lua meritul de a privi în Europa fără Cortină.
Mihail Gorbaciov a venit la conducerea URSS cu un suflu nou, modern, fiind, de altfel, și cel mai tânăr lider sovietic, în acel moment având 54 de ani. În martie 1985, când a fost ales Secretar General al Partidului Comunist, scopul lui era acela de a-i da Uniunii Sovietice un rol important de jucat în noua lume modernă, așa cum o vedea el. Ambiția lui s-a rezumat la două cuvinte, Perestroika (restructurare) și Glasnost (deschidere), care au devenit sinonime cu ultima suflare a comunismului european. Mai mult decât atât, ceea ce l-a distins pe Gorbaciov de liderii sovietici anteriori a fost că a început un proces de reformă și nu a încercat să-l inverseze odată ce acesta a amenințat să scape de sub control.
Factorul național, nu comunist
Povestea lui Gorbaciov este un bun exemplu al importanței factorului personal în istoria omenirii. Ca Secretar General, a fost unul dintre cei mai puternici oameni din lume și ar fi putut rămâne în funcție ani de zile dacă nu ar fi ales calea reformei. A fost și el, ca mulți alți lideri comuniști, un băiat venit în rândurile regimului totalitar tocmai din clasa de jos, asta însă nu l-a împiedicat să vadă că ceea ce lăsaseră Lenin și Stalin era învechit și nu se mai potrivea noii ordini mondiale. Odată ajuns la putere, Gorbaciov nu a venit cu un plan, după cum el însuși avea să mărturisească, însă își propusese să devină mai deschis cu privire la problemele societății sovietice, călătorind prin țară, recunoscând dificultățile și ascultând plângerile oamenilor obișnuiți. Uskorenie (accelerarea) s-a schimbat în Perestroika (restructurarea). Speranța era ca poporul sovietic, în schimbul apropierii și sincerității noii conduceri, să se alăture unui nou contract social și să muncească mai mult și mai eficient.
Tot despre o apropiere față de oameni vorbim și prin acțiunea de permitere a scriitorilor și jurnaliștilor să redeschidă multe probleme tabu. Spațiile albe din istoria oficială sovietică – cum ar fi epurările staliniste și Gulagul – puteau fi completate. Problemele contemporane, cum ar fi beția, lipsa de adăpost, sărăcia, criminalitatea și corupția, ar putea fi difuzate în presă. Așadar, acesta era Glasnost, și a însemnat sfârșitul cenzurii.
Când nu-i frate lângă frate
Politicile sale moderne le-a împărtășit și confraților comuniști din Europa, crezând, totodată, că fiecare țară își poate forma propriul drum socialist. Nu toți însă au fost pe aceeași lungime de undă cu el: România și Cehoslovacia s-au arătat reticente, Ceaușescu fiind de neclintit: „Ceauşescu o ţinea pe-a lui. Mai rău ca înainte. Îndeosebi în problemele internaţionale. A spus multe lucruri de prisos, multă demagogie. De exemplu, trebuie, chipurile, să se vorbească în plan tactic, iar strategia noastră – spre comunism! A aruncat în felul acesta o umbră asupra perestroikăi. «La ce bun să ne restructurăm? În România ne-am restructurat demult!» Îţi venea să-i conferi imediat un ordin pentru democraţie, deşi în ţară era dictatura lui Ceauşescu“, spunea mai târziu liderul sovietic.
Gorbaciov pare că a avut mai mult succes în Occident: premierul britanic de la acea vreme, Margaret Thatcher, îl aprecia, cancelarul german Helmut Kohl îi susținea ideile, mai ales în speranța unei uniri cu frații de peste Zid, și, ca nimeni altul înaintea lui, făcea punte peste Ocean, legând o relație cu președintele american Ronald Reagan. Toate acestea au dus mai degrabă la un bine mondial decât la unul național: cuplul Perestroika-Glasnost învingea comunismul și Gorbaciov rămânea cu stigmatul de a fi un naționalist și nu un comunist.
Cu reputația până la final
„Încrederea excesivă în sine şi în cauza sa i-a oferit curajul pentru a tinde atât de sus, încât s-a întins prea mult – iar apoi i-a deformat judecata atunci când ceea ce încerca să clădească a început să se fisureze. Când rezultatele s-au ciocnit de imaginea idealizată pe care o avea despre sine, de mare om de stat, el a reacţionat de prea multe ori prin negarea realităţii sau prin justificări – indiferent dacă a fost vorba despre eşecul Europei de Est în adoptarea propriei versiuni de perestroika, despre începerea procesului de extindere a NATO, de Germania unită sau de fisurarea autorităţii sale pe plan intern. Ţinând seama de realizările lui istorice, Gorbaciov s-ar fi putut culca pe lauri, chiar dacă ele nu au primit în Rusia recunoaşterea meritată. În schimb, Gorbaciov a fost atât de hotărât să-şi promoveze cauza şi reputaţia, până şi după pierderea puterii“, avea să concluzioneze William Taubman, laureat al Premiului Pulitzer și biograf al liderului URSS.
Se încarcă comentariile...
