Războiul Foarte Rece: Rusia, SUA şi China se luptă pentru controlul asupra Arcticii INFOGRAFIC

Baza rusă Trifoiul arctic FOTO Arhivă

De la sfârşitul Războiului Rece încoace, Polul Nord a fost în general protejat de tensiunile internaţionale, dar reîntoarcerea competiţiei între marile puteri în zonă riscă să rupă acest echilibru fragil.

Pe 1 octombrie 1987, Mihail Gorbaciov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice la acea vreme, a ţinut la Murmansk, celebrul port al Siberiei, un discurs istoric. A făcut apel la demilitarizarea Marelui Nord şi la o eră a cooperării paşnice. „Să lăsăm Polul Nord să devină un pol al păcii“, a declarat el într-una dintre cele mai nuclearizate zone ale lumii în perioada Războiului Rece.

Ideea a prins contur. În 1996, a apărut Consiliul Arctic, un forum interguvernamental format din cele cinci ţări riverane Oceanului Arctic - Canada, Danemarca (via Groenlanda), Norvegia, Rusia şi Statele Unite (via Alaska) -, plus Finlanda, Islanda şi Suedia, precum şi şase comunităţi autohtone. Cu timpul, au fost admise treptat ONG-uri şi ţări observatoare, între care Franţa, Germania, Spania şi, mai recent, China şi India.

Două decenii de cooperare paşnică

Acest organism a fost conceput ca un canal de discuţii pe chestiuni de ştiinţă şi de mediu. Chestiunile militare nu au fost incluse în competenţele sale. De asemenea, nici nu s-a luat în calcul posibilitatea de a fi o instituţie politică susceptibilă să impună un cadru juridic ţărilor riverane, foarte reticente în privinţa suveranităţii lor.

Competenţele Consiliului s-au extins de-a lungul timpului, la infrastructură, turism etc., iar două acorduri „constrângătoare“ au fost adoptate în 2011 şi în 2013: unul privind mutualizarea salvărilor în caz de naufragii în zonă şi altul privind coordonarea în cazuri de dezastre ecologice.

„De la sfârşitul Războiului Rece, Arctica este o zonă de excepţie, ferită de tensiunile internaţionale“, remarcă Layrent Mayet, preşedintele think-tank-ului Cercul Polar. Chiar şi în momentul anexării Crimeei de către Rusia, apoi în perioada cea mai tensionată a crizei din Ucraina, care a condus la aplicarea de sancţiuni americane şi europene împotriva Rusiei, miniştrii de Externe din ţările membre s-au aşezat o dată la doi ani la masa Consiliului Arctic într-o ambianţă de regulă cordială şi şi-au încheiat reuniunile cu o declaraţie comună.

Revenirea la competiţia între puteri

Pe 7 mai anul curent, secretarul american de Stat Mike Pompeo a întrerupt această tradiţie, cu riscul ruperii unui echilbru fragil şi transformării Arcticii într-un câmp de bătălie cu Rusia şi China, scrie jurnalista Anne Denis în slate.fr. La reuniunea de la Rovaniemi din Finlanda, care asigura preşedinţia rotativă, şeful diplomaţiei americane a refuzat să semneze textul final, pretextând că documentul respectiv menţiona termenul «schimbare climatică».

Mike Pompeo

Cu o zi înainte, Pompeo criticase acţiunile Rusiei şi Chinei în zonă: „Nu trebuie să lăsăm ca acest forum să fie victima subversiunii unor state, fie că sunt arctice sau nu (…). Vrem oare ca Oceanul Arctic să se transforme într-o nouă Mare a Chinei de Sud, cu activităţi militare şi revendicări teritoriale rivale? “, a spus el în faţa unei delegaţii chineze scandalizate. Secretarul de Stat a acuzat apoi Rusia de destabilizarea regiunii prin redeschiderea bazelor militare din epoca sovietică şi întărirea apărării sale antiaeriene. „Rusia îşi lasă urmele în zăpadă“, s-a revoltat el. Şi a promis o ripostă: „Suntem în curs să organizăm manevre militare, să ne reconstruim flota de spărgătoare de gheaţă, să creştem cheltuielile pentru garda de coastă“.

Anul trecut, 50.000 de soldaţi au participat în Norvegia la exerciţiul Trident Juncture, cele mai mari manevre NATO de la sfârşitul Războiului Rece. Rusia, singura ţară membră a Consiliului care nu face parte din NATO, le-a criticat dur. În acest an, prevede să desfăşoare la rândul ei exerciţii de o amploare asemănătoare.

Noi drumuri, noi bogăţii

Această zonă imensă situată la nord de paralela 66, cu o climă extremă şi foarte puţin populată (aproximativ 4 milioane de persoane), a devenit în numai un deceniu o zonă strategică de primă importanţă şi o sursă de competiţie feroce. Doi factori, aproape concomitenţi, au contribuit la creionarea acestei situaţii.

Primul dintre ei este topirea record a banchizei înregistrată în 2007. Urmată rapid de alte topiri, acest episod a constituit un moment de şoc pentru comunitatea ştiinţifică. Potrivit climatologilor, Polul Nord se încălzeşte în prezent de două până la patru ori mai repede decât restul Terrei, iar Oceanul Arctic ar putea să rămână fără gheaţă în cel mult două-trei decenii. Prin urmare, pasajele Nord-Vest, de-a lungul coastelor Canadei, şi Nord-Est, de-a lungul coastelor Rusiei, sunt tot mai practicabile. Ori aceste două rute permit reducerea cu cel puţin 15 zile a duratei călătoriilor pe mare între Europa şi Asia.

Al doilea factor este publicarea, în 2008, a unui studiu în care Institutul american de Geologie (USGS) estimează că subsolul arctic conţine 13% din rezervele mondiale de petrol şi 30% din cele de gaze. La aceste bogăţii se adaugă metale precum aurul, diamantul, uraniul, pământurile rare etc., devenite tot mai accesibile pe măsura retragerii calotei glaciare.

Aceste două elemente au creat toate condiţiile unui şoc al titanilor, sub ochiul vigilent şi neputinţa ONG-urilor internaţionale.

Avansul Rusiei

În acest slalom, Moscova dispune de un avans considerabil. Rusia a făcut din dezvoltarea teritoriului său arctic (cel mai vast) o prioritate strategică, concentrându-şi acolo 10% din investiţii. Şi-a modernizat flota de la Murmansk şi deţine patru spărgătoare de gheaţă cu propulsie nucleară. Intenţionează să se doteze cu altele cinci până în 2035. Ori Statele Unite au un singur spărgător de gheaţă operaţional.

Acestă armată este esenţială pentru securizarea şi dezvoltarea navigaţiei prin pasajul Nord-Est, numit Drumul Maritim al Nordului. De altfel, preşedintele rus Vladimir Putin a anunţat în aprilie că transporturile prin această cale au depăşit pragul de 20 de milioane de tone în 2018, „adică de trei ori peste recordul sovietic atins în 1987“. El îşi propune o cvadruplare a acestei cantităţi până în 2025. Pe Drumul Maritim al Nordului, Moscova devine tot mai suverană. Potrivit unei noi legi, orice navă străină care vrea să treacă prin zonă trebuie să-şi anunţe cu o lună şi jumătate înainte călătoria, să aibă un marinar rus la bord şi să achite o taxă de tranzit. Este o lege criticată aspru de Washington, foarte ataşat libertăţii navigaţiei, care denunţă o atingere la dreptul maritim internaţional.

În ceea ce priveşte faraonicul sit gazifer din extremul nord siberian, pe Peninsula Yamal, o primă tranşă a intrat în producţie la sfârşitul lui 2017, după cinci ani de lucrări realizate în condiţiile extreme ale marelui nord siberian şi 27 de miliarde de dolari investiţi de grupul rus Novatek (50% din consorţiu), asociat francezilor de la Total şi chinezilor de la CNPC (câte 20% fiecare). Producţia sa, în continuă creştere, este transportată pe Drumul Maritim al Nordului către Asia. Alte proiecte sunt la stadiul de şantier sau pe hârtie.

China, noua putere polară

Pe lângă avansul luat de Rusia, China ancorează la rândul ei în această zonă strategică cu o determinare puternică. După ce a efectuat mai multe expediţii ştiinţifice începând cu anii ’90, a reuşit să aceeadă, în 2013, în Consiiul Arcticii, ca membru observator. De atunci, China îşi plasează metodic pionii în ţările din zonă.

În Groenlanda, operează şase proiecte miniere. Acest teritoriu autonom, care visează să se desprindă de sub tutela daneză, este înfometat după investiţii. Aici, grupul chinez Shenghe este asociat cu un grup australian într-un vast proiect de extracţie a uraniului şi pământurilor rare, foarte necesare dezvoltării tehnologiilor de vârf. Ori Beijingul produce deja peste 85% din pământurile rare din lume. O poziţie de cvasimonopol care îi serveşte astăzi ca mijloc de şantaj… Beiingul ameninţă să-şi reducă exporturile de pământuri rare către Statele Unite ca răspuns la decizia lui Donald Trump de a le interzice întreprinderilor americane să vândă produse gigantului chinez de tehnologii Huawei.

China prospectează de asemenea marele nord canadian, ia poziţii în Finlanda şi leagă de câţiva ani încoace legături foarte strânse cu Islanda, ajutând-o cu bani mai ales în construcţia unui ambiţios observator ştiinţific. Potrivit lui Mike Pompeo, China a investit aproape 90 de miliarde de dolari în Arctica în perioada 2012-2017.

Iar Xi Jinping nu îşi mai ascunde ambiţiile legate de Arctica. În ianuarie 2018, a publicat o Carte Albă a politicii sale în Arctica, care prezintă planul dezvoltării faimosului „Drum Polar al Mătăsii“. Deţinător a două spărgătoare de gheaţă, Beijingul vrea să se doteze cu al treilea, cu propulsie nucleară, cu ajutorul Rusiei.

În raportul său anual privind forţele armate chineze, publicat luna trecută, Pentagonul îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu activităţile Chinei în Arctica. Armata americană avertizează că Beijingul ar putea să ajungă să aibă „o prezenţă militară solidă în Oceanul Arctic“, mai ales că a făcut din modernizarea flotei sale de submarine o prioritate.

Aliat cu ursul rus

Pentru a deveni o putere polară de prim rang, China are nevoie de cooperare cu ţările suverane, începând cu Rusia. Slăbită de sancţiuni occidentale, economia rusă are nevoie la rândul ei de investiţii chineze pentru a-şi duce la bun sfârşit proiectele de gaze şi infrastructură.

Această apropiere sino-rusă, afişată din nou cu prilejul vizitei efectuate recent de Xi Jinping în Rusia, este o ca o batistă roşie agitată sub nasul lui Trump. „Relaţia sino-americană va constitui problematica geopolitică majoră a secolului nostru“, areciază, în acest context, economistul Nouriel Roubini. „Consecinţele planetare ale unui război rece sino-americane se vor dovedi mai severe decât cele ale războiului rece dintre America şi Uniunea Sovietică“, avertizează el într-un editorial publicat în „Les Echos“. Şi explică de ce: „Dacă Uniunea Sovietică era în epoca respectivă o putere în declin cu un model economic eşuat, China va deveni în curând prima economie a lumii şi va continua să crească“.

În perioada imediat următoare, exacerbarea acestor rivalităţi ar putea consta îndeosebi în reîntoarcerea cu fanfară a Statelor Unite în arena polară. Islanda, care a preluat preşedinţia rotativă pentru doi ani, este prinsă la mijloc. „În timp ce America lipseşte într-o parte a lumii, naţiuni precum China şi Rusia nu întârzie să acopere golul lăsat. Islanda nu va mai fi neglijată“, a declarat în februarie Pompeo, anunţând astfel revenirea ţării sale în Arctica.