„Zile sălbatice“ şi consolarea istoriei

Bursele au fost „sălbatice“ săptămâna trecută. Politicienii şi finanţiştii s-au acuzat reciproc. Liderii financiari şi din mediul bancar s-au arătat nemulţumiţi faţă de conduita politicienilor din SUA şi Europa, faţă de lipsa lor de viziune şi slaba reacţie decizională.

La rândul lor, liderii politici americani şi europeni s-au declarat foarte îngrijoraţi că „industria financiar-bancară" nu a dat drumul la creditele atât de necesare repornirii economiei, după ce guvernele s-au umplut de datorii încercând să salveze instituţiile financiare, la izbucnirea crizei. Cetăţenii din SUA şi Europa resimt cel mai mult şi direct acea „salvare" şi, cu cinism, li se aduce la cunoştinţă că, în perioada următoare, vor fi aplicate noi măsuri de „austeritate".

În numeroase state europene intensitatea convulsiilor sociale este în creştere, teama de tot felul de ameninţări paralizează până şi acţiunile pe termen scurt, iar procesele electorale din unele ţări îi fac pe politicieni să penduleze între populism şi mercantilismul vulgar. China spune că-i pasă de această „zarvă", contabilizându-şi sumele din trezorerie, iar Rusia stă atentă la aceste jocuri pentru a nu rămâne pe dinafară când viitorii actori globali îşi vor redistribui rolurile pe marea scenă a lumii.

Charta Atlanticului - un vis îndepărtat

Pe 14 august s-au împlinit 70 de ani de la lansarea Chartei Atlanticului, celebru document redactat într-o telegramă, de 376 de cuvinte, a lui Roosevelt şi Churchill, după prima lor întâlnire la bordul navei „Augusta". Charta Atlanticului a pus bazele relaţiilor transatlantice, a subliniat importanţa intensificării cooperării interguvernamentale, a reafirmat rolul instituţiilor multilaterale şi a prefigurat sistemul internaţional care avea să urmeze războiului.

A vorbi de o asemenea aniversare în contextul de astăzi, când relaţiile transatlantice par a se afla sub auspiciile suspiciunilor reciproce (europenii spun că SUA au pornit actuala criză, iar americanii se tem că liderii din UE nu vor fi capabili să gestioneze problema datoriilor suverane, fiecare fiind convins că ar putea fi contagiat de necazurile celuilalt), poate părea a fi destul de nepotrivit. O facem doar pentru a arăta că cei doi lideri, de o parte şi de alta a Atlanticului, şi-au preluat îndatoririle publice în momente în care ţările lor şi întreaga umanitate s-au aflat într-o profundă criză, care a culminat cu participarea la un război cum nu se mai întâlnise până atunci în istorie. În timpul unei perioade teribil de dificile, amintiţii lideri au avut inteligenţa şi abilitatea de a oferi o viziune care a configurat o Europă postbelică, bazată pe credinţa în progres şi valori comune.

O gâlceavă păguboasă

Gâlceava curentă între liderii politici şi financiari din statele cele mai afectate de criză, inclusiv SUA şi ţările Uniunii Europene, subliniază şi mai pregnant nu doar responsabilitatea lor faţă de societate, dar şi posibila vină pentru contextul care a generat criza şi-i menţine manifestările. Învinovăţirea reciprocă nu poate ţine loc de scuze pentru privaţiunile la care sunt supuşi cetăţenii şi cu atât mai puţin de soluţii pentru ieşirea din această situaţie. Ar fi mult mai utilă şi înţeleaptă promovarea unei strategii credibile de ieşire din criză şi relansare a vieţii economico-sociale, urmată imediat de acţiuni transatlantice coordonate şi eficiente. Căci reunirea liderilor importanţi ai lumii în tot felul de conclavuri şi summituri, fără efecte pozitive rapide în societate, nu face decât să-i decredibilizeze individual şi instituţional. Nimeni nu poate naviga singur în oceanul interconexiunilor globale. A sacrifica interesul de durată pentru cel electoral-momentan înseamnă a nu ţine cont de fundamentele funcţiei publice şi nici de aspiraţiile reale ale investitorilor privaţi.

A nu se uita un caz celebru: în 29 ianuarie 1933, magnaţii industriei şi finanţei germane i-au solicitat lui Hindenburg să nu-l desemneze pe Hitler la Cancelarie. În ziua următoare, aceiaşi magnaţi îi exprimau Cancelarului Hitler „gratitudinea" finanţelor şi oamenilor de afaceri pentru „imaginea atât de clară a situaţiei". Acea „gratitudine" i-a costat imediat pe acei oameni de afaceri câteva milioane de mărci, fără a vorbi de consecinţele ulterioare incalculabile.

Astăzi trăim o experienţă pe care nu ne-am imaginat-o în urmă cu două decenii. Dar avem şi experienţa social-istorică a lui „aşa da" şi „aşa nu". Ceea ce înseamnă că trebuie să credem că există soluţii şi pentru problemele noastre de acum, dar mai ales putem fi încredinţaţi că sunt şi căi de evoluţie pozitivă spre mâine. Noi de ce nu am putea propune liderilor să meargă pe un drum care ne interesează pe toţi, nu doar pe unii? Iar o condiţie esenţială ar fi să nu cedăm democraţia pentru populism, să nu abandonăm integrarea europeană pentru himera poienii însorite din codrul întunecat!

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009, a fost ministru pentru Afaceri Europene.