Când religia e mărul discordiei în cuplu

Dacă într-un cuplu doar unul dintre parteneri este înclinat către religie, atunci, în cele mai multe cazuri apar conflicte, chiar dacă acesta nu încearcă să-i impună crezul său celuilalt. De ce este religia un motiv de ceartă într-o relaţie dacă, în esenţă, aceasta promovează iubirea?

Ilaria are 42 de ani, locuieşte în Bucureşti şi tocmai s-a despărţit de Darius (45 de ani), după o relaţie de 15 ani. Principalul motiv al despărţirii lor a fost dragostea Ilariei pentru Dumnezeu. Iubire pe care Darius nu a înţeles-o niciodată, deşi în anumite perioade ale relaţiei lor a părut că o face.

Dumnezeu a fost prezent în viaţa mea dintotdeauna. Încă de mică mergeam la biserică împreună cu mama şi bunica. Când m-au învăţat poezii, m-au învăţat şi rugăciunile specifice copiilor. Cu toate acestea, familia în care am crescut era una normală, nu de habotnici sau «sectanţi». Singura deosebire dintre mine şi prietenii mei era că eu mergeam duminica la biserică şi ţineam post miercurea şi vinerea,

spune Ilaria.

Ca adult a continuat să se roage şi să meargă la biserică, chiar dacă nu la fel de des ca în copilărie.
„Pentru mine Dumnezeu a fost ajutorul de care am avut parte ori de câte ori am traversat o perioadă mai grea în viaţă. De aceea am încercat să nu uit să-l caut nici când îmi mergea bine“, spune aceasta.

Când l-a cunoscut pe Darius, Ilaria nu a făcut un secret din practicile ei religioase. La prima impresie, acesta a părut că nu are nici o problemă cu evlavia iubitei sale, chiar dacă el se declara ateu.

"La începutul relaţiei, Darius îmi spusese că el nu crede în existenţa divinităţii, dar că nu-l deranjează dacă eu am altă viziune. Cu toate acestea, periodic aveam conflicte din cauza «înclinaţiei mele către religie», după cum spunea el. Din păcate, nu am reuşit să-l fac pe Darius să înţeleagă că, pentru mine, Dumnezeu nu este un crez, ci o certitudine“, povesteşte Ilaria.

"În viaţă am avut multe momente de cumpănă pe care le-am depăşit graţie ajutorului divin. Am fost grav bolnavă, iar medicii nu reuşeau să-mi pună un diagnostic corect, cu atât mai puţin să mă trateze; am avut un accident de circulaţie al cărui – cel mai optimist – pronostic era să rămân paralizată şi totuşi, astăzi, sunt bine. În aceste situaţii, dar şi în alte momente pe care nu vreau să le împărtăşesc cu nimeni, am simţit că Dumnezeu mi-a fost alături“, continuă aceasta.

Deşi Ilaria n-a încercat niciodată să-şi convingă partenerul să postească alături de ea sau să meargă împreună la biserică, acesta găsea, periodic, motive de reproş pe tema practicilor ei religioase. Din acestă cauză s-a şi încheiat relaţia lor.

„Au fost mai multe lucruri care au dus la erodarea iubirii noastre, dar cel mai important motiv rămâne cel legat de religie, pentru că era singurul asupra căruia nu cred că am fi găsit niciodată un numitor comun. De aceea sper ca, atunci când îmi voi găsi pe cineva, acesta să aibă viziuni religioase asemănătoare cu ale mele“, încheie Ilaria.

Teama de a nu deveni „sectant“

Într-un cuplu, dacă unul dintre parteneri o apucă „pe calea bisericii“, celălalt, de cele mai multe ori, este deranjat. Dacă religia propovăduieşte iubirea şi îndeamnă oamenii să fie mai buni, de ce pe partenerul nereligios îl deranjează evlavia celuilalt?

Psihologul Virgil Rîcu (colaborator al Centrului de tratare a depresiei Bellanima, din Bucureşti) atrage atenţia că „A fi bun nu ţine de religie, nu este «proprietatea» intelectuală şi emoţională a religiilor“.

În viziunea specialistului a fi bun, adică binevoitor, iubitor, generos, disponibil, plin de compasiune, se referă la trăiri care sunt accesibile atât credincioşilor, cât şi necredincioşilor. Şi un ateu îşi iubeşte copiii, familia, prietenii, profesia.

„A fi bun nu este echivalent cu a fi religios şi viceversa, a fi religios nu înseamnă neapărat a fi bun. Sunt foarte mulţi habotnici creştini al căror comportament nu are nimic creştinesc. Iar inchiziţia şi cruciadele sunt exemple elocvente în acest sens, exemple care nu au nimic în comun cu iubirea faţă de aproapele“, spune Rîcu.

De obicei, nu orientarea către bunătate a celuilalt îl nelinişteşte pe partenerul nereligios, ci anumite particularităţi bizare ale comportamentului celui religios.

„Cel mai adesea, partenerul nereligios se teme că cel religios riscă să îşi piardă puterea de discernământ, riscă să îşi piardă gândirea critică («crede şi nu cerceta») şi să devină un «sectant», o victimă a unor lideri religioşi care practică «cultul personalităţii proprii». În cazuri mai grave, temerea partenerului nereligios este ca fervoarea religioasă a celuilalt să nu alunece în delir mistic, care este o manifestare psihotică“, spune psihoterapeutul.

Tatăl pământesc versus Tatăl ceresc

În psihanaliză toate acţiunile adultului îşi au punctual de plecare în copilărie, însă cum stau lucrurile în cazul religiei?

Psihanaliştii spun că relaţia omului cu Dumnezeu se construieşte în funcţie de modelul relaţiei cu propriul tată, iar relaţia individului cu lumea în funcţie de modelul relaţiei cu mama,

spune pshihoterapeutul Virgil Rîcu.

În consecinţă, în viziunea psihanaliştilor, dacă relaţia copilului cu propriul tată a fost una dificilă, odată ajuns la maturitate, el fie îl va respinge pe tatăl ceresc şi va deveni ateu (asta dacă în plus este independent şi inteligent), fie se va simţi persecutat de voinţa divină, imaginându-l pe Dumnezeu ca pe o figură autoritară şi punitivă.

Dacă în schimb relaţia cu tatăl pământean a fost una bună, tatăl ceresc va fi perceput ca fiind o forţă benefică protectoare şi mereu dispus să ajute.

Orientarea către religie poate fi şi consecinţa unei mari dezamăgiri: dezamăgit de proprii părinţi, copilul caută nişte părinţi ideali în figura lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Părinţi.

Dragoste impusă

Se poate întâmpla ca partenerul nereligios să se simtă ruşinat de preocupările celuilalt. Ce e de făcut în acest caz?

Psihologul Virgil Rîcu este de părere că dacă nu e cazul unui comportament religios ostentativ, problema este la partenerul nereligios. Cel mai probabil acesta este o persoană mult prea sensibilă la imaginea sa în ochii celorlalţi, o persoană care caută în mod excesiv aprobarea celor din jur.

Psihologul Oana Tudor (clinica Psyevolution, Bucureşti) le reaminteşte ambilor parteneri că „a crede în Dumnezeu nu este o ruşine, aşa cum nici a nu crede nu este o ruşine. Oamenii ar trebui să înţeleagă că este o alegere pe care o faci, fiecare având dreptul să aleagă oricare dintre cele două variante“.

Există şi cazuri duse spre extrem, când partenerul încearcă să se impună. De ex: în perioadele de post refuză să gătească altceva decât mâncare de post, obligându-l astfel pe celălalt să postească sau încearcă să-l forţeze să meargă împreună la biserică. Mai sunt şanse ca relaţia lor să fie una funcţională?

"Dacă partenerul religios înţelege că fiecare om este liber să aleagă cum vrea să trăiască, îi poate arăta o cale către credinţă, dar dacă vede că partenerul nu este interesat este bine să se oprească. Relaţia mai poate merge dacă partenerul credincios poate tolera acest aspect al partenerului“, spune Oana Tudor.
Cu alte cuvinte, partenerul religios trebuie să conştientizeze că iubirea faţă de aproapele implică şi respectarea dreptului acestuia la propriile alegeri.

Postul şi lepădarea de credinţă

In perioadele de post, pe lângă privarea de anumite alimente, persoana care posteşte ar trebui să-şi refuze şi activitatea sexuală. Cum se împacă acest aspect cu o viaţă de cuplu normală dacă doar unul dintre parteneri posteşte? Dacă în cazul mâncării există variante, care e aici calea de mijloc, având în vedere că unele posturi durează şase săptămâni?

În viziunea pshihologului Virgil Rîcu, problema nu are legătură cu postul. „Lucrul la care mă gândesc eu este că persoana religioasă se foloseşte de post ca pretext pentru a evita relaţiile sexuale. Altfel spus, există probleme de compatibilitate sexuală în acel cuplu“.

Sunt şi situaţii când unul dintre parteneri renunţă la religia sa pentru celălalt. La modul ideal asta presupune că pentru el religia nu era importantă şi că s-a îndeplinit doar o formalitate. Însă se poate întâmpla să apară regretul sau în cazul în care relaţia nu va merge, partenerul care a renunţat la religie să simtă că a fost înşelat.

Psihologul Oana Tudor le reaminteşte acestora că o astfel de decizie este una importantă şi că trebuie luată numai după ce persoana în cauză a cumpănit bine şi îşi asumă hotărârea. „Este de preferat ca înainte să faci orice schimbare de identitate, să te gândeşti foarte bine cât de mult îţi doreşti asta, pentru cine o faci? Pentru tine sau pentru el? Cât de mult contează pentru relaţie această schimbare. Abia după ce ai găsit răspuns la toate şi te simţi împăcat cu ce ai ales, poţi face pasul“, spune aceasta.

În secret şi nu ostentativ

Pentru păstrarea unei relaţii funcţionale, psihoterapeutul Virgil Rîcu îi recomandă partenerului evlavios să-i urmeze exemplul lui Iisus şi practica sa religioasă să fie efectuată în secret şi nu ostentativ, asemeni „fariseilor“. Când vrea să se roage, credinciosul este invitat să o facă „în ascuns“; când face acte caritabile, „stânga nu trebuie să ştie ce face dreapta“; iar atunci când ţine post, nimeni nu trebuie să ştie că el se chinuie cu postul.

Iisus vorbeşte despre puterea secretului: tot ceea ce este făcut în secret sporeşte, asemeni sămânţei care are nevoie să fie îngropată în pământ pentru a putea germina. Rugăciunea şi faptele bune trebuie făcute în secret pentru a da roade. În aceeaşi logică, faptele şi intenţiile rele trebuie mărturisite, scoase la suprafaţă, tocmai pentru a nu germina. Aici practica confesiunii din creştinism rezonează cu psihoterapia psihanalitică, în care cuvintele eliberează, în care efortul de a pune suferinţa în cuvinte este vindicator,

spune Rîcu.

În concluzie, dacă persoana evlavioasă urmează învăţăturile autentice ale lui Iisus, există slabe şanse ca ea să deranjeze pe cei din jur.

Psihoterapeutul este de părere că, de cele mai multe ori, persoana evlavioasă este atât de ostentativă în comportamentele sale încât inevitabil sfârseşte prin a-i deranja pe ceilalţi. Această ostentaţie trădează motivaţia din spatele comportamentului religios al multora: dorinţa de a fi special, superior celorlalţi, de a fi printre cei „aleşi” (motivaţie care nu are nimic în comun cu spiritualitatea autentică).

Înţelegera motivaţiei duce la o relaţie bună

Pentru ca relaţia dintre un partener religios şi unul nereligios să fie una funcţională, specialistul îi recomandă celui din urmă să încerce să înţeleagă şi să se abţină de la a face judecăţi pripite. Motivaţia pentru religiozitate a partenerului trebuie înţeleasă corect, iar pentru aceasta sunt necesare atenţie, disponibilitate, răbdare şi tact.

„Oamenii se simt atraşi către religie din motive diferite: pentru unii poate fi dorinţa de a fi special, ales, privilegiat (dorinţă menită să compenseze sentimentul de a fi insignifiant, respins sau abandonat); pentru alţii, motivaţia vine din disperare: se simt atât de neajutoraţi, încât se agaţă de orice sistem de credinţe care le promite salvarea; în cazul altora, mult mai puţini, poate fi vorba despre nişte trăiri mistice spontane, neinvitate, care le schimbă radical perspectiva asupra vieţii şi a lumii“, spune psihologul Virgil Rîcu.

„Intuind corect motivaţia persoanei religioase, partenerul ei o poate ajuta oferindu-i susţinere, apreciere şi respectându-i preocupările spirituale. Iar în cazul unei persoane cu trăiri mistice autentice (caz foarte rar) partenerul are el şansa să îşi îmbogăţească propriul univers spiritual“, conchide specialistul.