Salcia, Ierusalimul românilor. Mărturii din lagăr: „După ce l-a bătut a fost pus pe o targă în care bătuse piroane de fier“
0Cruzimea torționarilor de la Salcia, din Balta Brăilei, care ajunseseră să profaneze și cadavrele, i-a speriat și pe șefii lor din M.A.I. Un întreg loc de cadre și de brigadieri a fost condamnat la pedepse grele, câțiva primind muncă silnică pe viață. Numai că, după venirea la conducerea Ministerului de Interne a lui Alexandru Drăghici, toți au fost grațiați și trimiși să se refacă în casele de odihnă de la munte și mare. În urma lor, au rămas sute de morți în pământul insulei și în digul ridicat pe arșiță și ger.
Comuniștii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu au avut la dispoziție Siberia pentru a-i trimite pe oponenții regimului, Gulagul românesc acoperind Dobrogea și Bărăganul, ținuturi care vara erau arse de soare și iarna pustiite de ger. În lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră, proiect faraonic început pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și abandonat pentru a fi reluat în vremea lui Nicolae Ceaușescu, oasele morților s-au făcut pulbere în nisipul din Periprava sau au fost zidite în malurile fluviului care varsă „pe trei guri apă şi pe-a patra sânge“, așa cum spunea Andrei Ciurunga.
În anii `50, în pustiul Bărăganului au fost deportați, în miez de iarnă, șvabi, bulgari, sârbi, evrei, români bănăţeni şi olteni, basarabeni, bucovineni, aromâni, vlahi, megleno-români etc. din casele lor și aici și-au început o nouă viață, mai întâi în bordeie. Tot aici au primit domiciliu obligatoriu mulți dintre foștii deținuți politic, despre care regimul nou instaurat considera că nu sunt suficient reeducați după anii grei de temniță, așa cum a fost cazul lui Corneliu Coposu, pedepsit să mai stea câțiva ani și la Rubla după Râmnicu Sărat.
Și în Balta Brăilei au existat mai multe colonii (Salcia, Strâmba, Frecăței, Băndoiu și Cojocaru) unde deținuții de drept comun își ispășeau pedepsele, fiind puși să recolteze stuf din bălți pentru fabricile de celuloză, la îndiguiri și desecări. Odată cu venirea la putere a comuniștilor, începând cu anul 1957, deținuții politic, al căror număr era în creștere, au luat locul celor de drept comun. „În luna februarie 1952 am trimis la Salcia pe Lt. Colonel Bădică Ilie, Lt. Colonel Cosmici Eftimie, pentru a studia posibilitățile înființării Coloniei de la Salcia, iar la întoarcere mi-au raportat că sunt posibilități tot așa de mari ca și la Chilia și că se poate organiza Colonia în bune condițiuni. La început fiind nevoie de a se trimite efective mai mici pentru a începe muncile agricole și construcțiile necesare, repararea tractoarelor și a uneltelor agricole care în bună parte nu funcționau. Am intervenit la Ministerul Agriculturii să ni se cedeze Gospodăria Salcia și astfel Ministerul Agriculturii ne-a predat'o la data de 13 Martie 1952“, scrie într-un raport col. Ion Baciu directorul general al Direcției penitenciare și lagăre. Așa a început calvarul în Balta Mare a Brăilei.
Cadavre profanate sau mâncate de șobolani
„Eu, care am fost în lagărul de la Auschwitz, apreciez că tratamentul de la «Salcia» nu era departe“, sintetiza, în doar câteva cuvinte, ceea ce însemna lagărul de muncă pentru deținutului Ștefan Weiss. Declarația a fost dată în fața Tribunalului Militar București, în dosarul „Lotul Salcia“, când 21 de ofițeri și subofițeri ai Direcției Lagărelor și Coloniilor de Muncă au fost judecați și condamnați, este mărturia peste timp a ororilor la care erau supuși deținuții din perioada comunistă. Chiar dacă toți cei găsiți vinovați pentru moartea a 63 de oameni, în perioada 1952 – 1953, au fost ulterior achitați, probele rămân peste timp.
Conform actului de acuzare, mulți deținuți au fost bătuți cu ranga de fier, cazmaua, lopata, unii murind, iar alții rămânând schilozi pe viață. Alții au fost alergați călare și călcați cu copitele cailor. Pe timp de iarnă, erau obligați să intre în apa până la brâu ca să taie stuf și papură. Nici vara nu era pentru ei o binecuvântare: erau dezbrăcați, legați de mâini și lăsați să-i muște țânțarii. Alții erau direct împușcați, îngropați de vii și apoi le erau profanate cadavrele. „Am văzut cadavre de deținuți aduse de la Bandoiu și Strîmba aruncate în curte sau fiind ținute în căruțe câte două-trei zile cu nasuri și urechi mâncate de șobolani“, spunea deținutul Jean Dincă în 1955.
Un altul aduce mărturie despre fapte la fel de abominabile: „Întrucât în acea zi au fost mai mulți morți, Prunescu, pentru a-i putea identifica, le-a pus cartoane în gură pe care le scria numele. Deținutul Lazăr a fost adus la Salcia cu un asemenea carton în gură, care i-a fost deschisă cu un topor, dinții din maxilarul superior fiindu-i complet rupți“, dezvăluia deținutul Vasile Leoveanu. În memoria colectivă a rămas și metoda la care a apelat Securitatea, când s-a făcut dig din trupurile deținuților, în fața unui val de apă și gheață.
„Brigadierul Grigoraș a bătut până la exterminare pe deținutul Georgescu Sotir. După ce l-a bătut a fost pus pe o targă în care bătuse piroane de fier. Când l-a adus la infirmerie mort, de la secția Băndoiu, corpul lui Georgescu Sotir era în întregime perforat“. Aceasta este mărturia care i-a cutremurat pe istorici și după jumătate de secol. „Imaginea acestui Iisus din lagăr, răstignit în Insula Mare a Brăilei, mi-a inspirat o «Rugă» pentru toți cei morți în lagăre și a devenit pentru mine imaginea tuturor martirilor comunismului, iar Salcia e, prin numărul mare și cruzimea uciderii lor în acest loc, un Ierusalim al românilor“, este de părere istoricul Marius Oprea.
Iată o strofă din poezia scrisă de istoric: „Pe cei care au afurisit arșița/ Pe cei care au blestemat gerul/ Și pe cei care în disperare au luat în deșert/ Sfânt numele Tău,/ Pe cei care au căzut în deznădejde/ Pe cei care s-au îndoit/ De dreptatea Ta și au chemat moartea,/Întreit iartă-i, Tu, Doamne!“
Lumea din sat, martoră de multe ori la ororile care se petreceau în lagăr, intervenea de multe ori, iar noaptea, pe ascuns, femeile de sat se duceau în locurile unde erau îngropați deținuții și aprindeau lumânări la căpătâiul lor.
„Te trimet în plic acasă!“…
Alexandru Mihalcea, fost deținut politic, scrie în cartea „Salcia, lagărul morții“, că, pe lângă condițiile inumane în care erau cazați deținuții politic, din care și el a făcut parte, fiind acuzat de „uneltire contra ordinii sociale“, viața unui om nu avea nicio valoare. „Expresia lor stereotipă, auzită și de valul postbudapestan de arestați din care am făcut parte, era: „Te trimet în plic acasă!“…
Cei mai mulți deținuți de la Salcia fuseseră condamnați sub incidența unui generos articol al Codului penal, în care încăpeau toate infracțiunile imaginate de specialiștii Securității. „Articolul 209 era o capodoperă de fantezie juridică. În el se regăseau de-a valma agitația și uneltirea contra ordinii sociale, propaganda dușmănoasă și constituirea de organizații antipartinice, ponegrirea orânduirii de stat sau nevinovata, onorabila omisiune de denunț. Pe baza acestui articol, un poznaș dintr-o mahala gălățeană care își botezase câinele «Stalin» a primit 5 ani pentru atitudine antisovietică. Fără să-l ajute cu nimic, chiar dăunându-i, apărarea omului a fost interesantă: a declarat judecătorilor că mai avea un câine pe care îl chema «Hitler». Doi cheflii bucureșteni au intrat în restaurantul Dunărea și au cerut să li se dea pește. Se apropia ora închiderii, iar chelnerii uitaseră că lucrează într-un local cu specific pescăresc. «N-avem!» au zis ei. «Dar lipovenii ăștia ce păzesc?» au întrebat amatorii de crap, arătând cu degetul portretele bărboase ale lui Marx și Engels, atârnate pe perete, în decorul de papură, năvoade și vârșe. Răspunsul l-au primit la tribunalul militar, prin intermediul Articolului 209. În iunie 1958, un tânăr dintr-un orășel de graniță s-a bucurat grozav când a văzut Armata Roșie părăsind Republica Populară Română și ducându-se acasă. De bucurat, s-au bucurat mulți, însă bucuria lui s-a dovedit prea zgomotoasă pentru urechile sensibile ale securiștilor: i-au dat 7 ani. Dacă îl mai amintim și pe fumătorul care pretindea că brichetele americane sunt mai bune decât brichetele rusești, apreciere plătită cu ani grei de temniță, trebuie să convenim împreună cu anchetatorii și judecătorii noștri că varietatea infracțiunilor, ca și a pedepselor, era încântătoare“, relatează Alexandru Mihalcea.
Deținuți cazați în bordeie și barăci din stuf
La data de 24 septembrie 1952, Procuratura raionului Măcin a fost sesizată că în colonia Salcia sunt prea mulți morți, dar la primele cercetări s-a tot ce s-a descoperit a fost că deținuții nu primeau țigări și nici cărți poștale. Nici când dramele deținuților din Balta Brăilei au ajuns la urechile celor din Procuratura Generală și anchetatorii au demarat o nouă anchetă, care a dezvăluit abuzuri și atrocități săvârșite de multe cadre de conducere, tot nu s-a luat nicio măsură. Însă, în luna februarie 1953, Pavel Ștefan, ministrul Afacerilor Interne, a sesizat Direcția Procuraturii Militare care a dispus cercetarea celor vinovați. Prin rechizitoriul nr. 7 din data de 27 februarie 1954, s-a dispus trimiterea în judecată a lt. major Ion Pavel, comandantul coloniei Salcia, alături de alte 20 de cadre și 14 brigadieri. Tot lotul era învinuit de instigare la omor prin torturi urmate de executare, crimă de omor prin torturi, abuz în serviciu, profanare de cadavre și vătămare gravă a integrității corporale, se arată în documentele făcute publice de Consiliul Național Pentru Studierea Arhivelor Securității în cadrul proiectului „România Supravegheată“.
Conducerea lagărului nu a ascuns adevărata realitate în timpul procesului, vorbind despre faptul că s-a depășit cu mult capacitatea de cazare, unii deținuți fiind nevoiți să doarmă în bordeie sau în barăci din salcie. Astfel, Ion Pavel, primul comandant al coloniei de muncă de la Salcia, a dezvăluit în timpul anchetei care l-a vizat că „De la început deținuții care i-am primit dormeau foarte des în barăcile pe care le-am făcut din trestie, neavând loc suficient. Când luau ființă celelalte Colonii ca Strâmba, Frecăței, Băndoiu și Cojocaru tot la fel nu aveam unde caza nici deținuții nici cadrele, deoarece era câmp liber și nu aveam unde să-i cazăm, pentru aceasta i-am cazat în bordei de pământ pe care l-am făcut noi. În perioada cât am fost eu la Salcia adică dela 10 Martie și până la 12 Octombrie 1952 am avut deținuți bolnavi mai mulți pe care i-am tratat cu greu neavând medicamente și nici doctor salariat, plus că nu am avut nici o baracă unde să facem infirmerie. (...) După plecarea mea, adică după 12 Oct. 1952 datorită faptului că trebuia să se facă un dig, au mărit numărul de deținuți până la 3000 deținuți, nemai construind alte barăci pentru a caza deținuții. Dl. Lt. Col. Sloboda și Lt. Col. Coler au fost la Salcia în luna Decembrie înainte de a planifica deținuții pentru majorarea efectivului dar nu au studiat dacă au unde să-i cazeze. Deci la sfârșitul lunei Decembrie deținuții dormeau foarte îngrămădiți, neavând cazarmament (adică pături și saltele) și nici îmbrăcăminte. Menționez că în perioada Noiembrie – Decembrie și Ianuarie deținuții de la Salcia nu au avut bocanci și nici îmbrăcăminte iar frigul și noroiul care era peste 40 de cm a făcut să îmbolnăvească mulți deținuți“.
Cu picior de lemn sau cu brațe anchilozate
În raportul din 25 aprilie 1953 al col. Ioan Baciu, directorul general al Direcției penitenciare și lagăre, se arată: „prin înființarea coloniilor de la Direcția generală a coloniilor, au fost trimiși un număr important de deținuți începând cu anul 1949, care la începutul înființării acestor colonii nu au avut asigurate posibilitățile de cazare“. După trei ani, fiind audiat în fața Tribunalului Militar pentru Unitățile MAI, în declarația din 1955, arăta: „Am fost în control la Salcia de circa trei ori și cu această ocazie mi-am dat seama că condițiile de cazare nu erau optime“. La 18 martie 1955, lt. Col. Maxim Dumitru, șeful serviciului Producție din Direcția lagăre și colonii, referindu-se la mijloacele de cazare de la Salcia, a făcut în fața Tribunalului Militar o mărturie incriminatorie atât pentru conducerea coloniei, cât și a autorităților care trimiteau la muncă deținuți inapți: „Se trimiteau un număr mare de deținuți, care trebuia să ajungă la 4.000, deși loc de cazare erau pentru 2.0000. Deținuții care ni se trimeteau erau în mare parte istoviți și bolnavi. În urma convoaielor erau câte unii aduși pe pături sau sprijiniți pentru că abia se puteau ține....“ Și lt. col Coler Ștefan, locțiitor șef direcție pentru probleme de producție din Direcția lagăre și colonii de muncă, vorbea despre aceleași drame. El spunea că în lagăr au ajuns oameni în vârstă, dar au fost și cazuri „cu picior de lemn sau anchilozați la braț“, iar din punct de vedere sanitar „a reeșit că nu erau suficiente medicamente“.
De la muncă silnică pe viață la casele de odihnă
Șapte dintre cei vinovați de ororile de la Salcia au fost condamnați la muncă silnică pe viață, fiind acuzați de acte de teroare. Ion Pavel, Jean Spirea, cadre M.A.I., au fost condamnați la muncă silnică pe viață. Gheorghe Bucoveanu și Tudor Ilinca au fost condamnați la 25 de ani muncă silnică. 15 ani de muncă silnică au primit, Aurel Bojoagă, Gheorghe Limbău, Marin Dobre, Costică Simionescu, Constantin Vișan, iar restul au primit la pedepse între 5 și 10 ani muncă silnică.
După ce la conducerea Ministerului de Interne a ajuns Alexandru Drăghici, fostul ministru al Securităţii, a făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru a-i graţia pe criminalii de la Salcia. În urma numeroaselor memorii adresate, Procuratura generală a introdus recurs de supraveghere, prin care s-a cerut casarea sentinței inițiale și condamnaților li s-a schimbat încadrarea faptei la crimă de omor. Ulterior, conducerea MAI a spus că pedepsele sunt excesiv de mari că „deși s-au săvârșit anumite abuzuri, acestea se datoresc nepriceperii și lipsei de orientare din partea unor cadre fără pregătirea necesară și că aceste fapte au fost săvârșite cu convingerea că slujesc regimul și interesele partidului“ și că acuzații nici „nu au avut intenția de a primejdui securitatea statului“.
Așa se face că, prin Decretul 403 din 22 august 1957 și Decretul 484 din 1 octombrie 1957, toți au fost grațiați. Mai mult decât atât, toți cei care făceau parte din MAI li s-a acordat salariu pe trei luni și au fost trimiși o lună la casele de odihnă ale ministerului pentru refacerea stării fizice, iar de la 25 august 1957 au fost reîncadrați în toate drepturile ca lucrători în MAI și DGPCM, iar perioada de detenție a fost considerată vechime în timpul muncii.
Se încarcă comentariile...
