Regina-mamă Elena, înaintea lui Schindler. Cum i-a repatriat suverana pe orfanii evrei deportaţi în Transnistria SPECIAL
0În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când soarta evreilor era la mâna naziștilor, Regina-mamă a intervenit pentru ajutorarea și salvarea lor, punându-și propria viață în pericol.
Regina-mamă Elena, o persoană foarte credincioasă, acționând „din punct de vedere uman, omenesc“ cu „un sens al moralei foarte puternic“, a luptat constant pentru ajutorarea și salvarea evreilor. Pentru toate acțiunile și eforturile pe care le-a întreprins, în 1993, Reginei Elena i-a fost acordat titlul „Drept între popoare“ de către Institutul Yad Vashem, Memorialul Victimelor Holocaustului, după demersurile întreprinse de profesorul Emil Siu și ale rabinului Alexandru Șafran, conducător al Cultului Mozaic din România în perioada 1938-1948. „La fiecare apel al meu, Regina-Mamă a răspuns imediat. Cu evlavie, cu înţelepciune, cu delicateţe şi fermitate. A făcut eforturi să salveze evreii prigoniţi. Şi i-a salvat. În scrierile mele am numit-o o adevărată mamă. Aşa a fost Regina-Mamă Elena pentru evreii din România, în anii în care erau vânați fără milă“, declara rabinul Șafran.
„Exprimarea curajoasă şi repetată a opoziţiei ei a avut drept rezultat suspendarea deportării de evrei din Cernăuţi în 1941.” - Fragment din dosarul de la Institutul Yad Vashem
Întoarsă în țară dintr-un exil impus cu forța de Carol al II-lea, Regina Elena găsește în 1940 o Românie destabilizată – mișcările extremiste, fascismul și antisemitismul luau amploare, iar generalul Ion Antonescu și extrema dreaptă conduc de fapt țara, în timp ce Mihai I urcă pe tron la doar 19 ani. Urmează o perioadă de grea cumpănă pentru noul rege și țara pe care o conduce în timp ce este tratat ca un copil de către liderul extremist, în acest context rolul Reginei-mamă devenind cu atât mai important. În fapt, măsurile antisemite începuseră încă din timpul Guvernului celor 44 de zile Goga-Cuza (lideri ai Partidului Național Creștin) și au fost înăsprite sub conducerea lui Ion Antonescu, care declara că „România împlineşte azi visurile şi idealurile lui A.C. Cuza şi Octavian Goga, pregătindu-se să rezolve problema evreiască conform cu programul nazist“, după cum scria în Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România.
O voce puternică împotriva deportărilor
Înainte ca situația evreilor din România să ia cea mai întunecată turnură din istoria țării, șef-rabinul Alexandru Șafran anticipa ceea ce avea să se întâmplă sub conducerea lui Antonescu. Timp de câteva luni, acesta avea aproape săptămânal întrevederi cu Regina-mamă și cu Regele Mihai I în care le explica ce avea să se întâmple în țară dacă Familia Regală nu intervenea și nu lua măsuri, în contextul în care informațiile care ajungeau la monarh erau cenzurate. La un an după preluarea puterii în stat de către Antonescu, după ordinele de „curățare a terenului“ (n.r. – eliminarea evreilor), are loc Pogromul de la Iași, precum și masacrul de la Odessa, în care Armata Română ucide 20.000 de civili, majoritatea dintre ei fiind evrei. În același timp, încep și deportările spre lagărele de tranziție din Basarabia și Bucovină și apoi spre Transnistria.
„Am auzit că se întâmplă anumite lucruri cu evreii noștri la București, aici în țară, și aveam contact, și mama mea și cu mine, destul de des cu rabinul-șef care era atunci la București, Alexandru Şafran, și ne explica puțin cam ce se întâmplă, cam ce are să se întâmple – cred că știa el mai multe lucruri –, și atunci mama mea s-a sesizat foarte tare pe toată chestiunea asta, și de la una, de la alta, ea a reușit față de Antonescu. Antonescu era un om destul de bizar în anumite lucruri, fiindcă făcea ce toată lumea știe, dar avea un fel de... cum să spun, un respect foarte adânc față de mama mea. Și ea a reușit, în cursul mai multor luni, să-l domolească în ceea ce făcea el cu evreii, și a reușit într-o bună măsură“, declara Regele Mihai I într-un interviu acordat pentru Radio România, la Palatul Elisabeta din București.
Tot din cadrul aceluiași interviu aflăm faptul că Regina-mamă Elena se ocupa în special de grupuri de evrei, însă pe câțiva dintre ei îi cunoștea bine. Efectele intervențiilor pe lângă mareșalul Antonescu s-au observat mai ales în atitudinea pe care cel din urmă o avea față de „problema evreilor“ – „s-a văzut că a lăsat-o mai încet în momentul ăla“, după cum mărturisea Regele Mihai I în interviul menționat. Astfel, Regina a reușit să trimită romilor și evreilor din Transnistria mai multe trenuri cu mâncare și îmbrăcăminte pentru a le alina suferința și calvarul din lagărele morții, în care oamenii mureau de tifos, foame și muncile la care erau supuși forțat. Totodată, din Raportul Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România aflăm că ajutorul trimis, în 1942, de Regina Elena în Transnistria a salvat viața a mii de deportați, iar un an mai târziu, inclusiv la începutul lui 1943, „Regina-mamă a ajutat la întoarcerea a mii de evrei care rămăseseră în viață, inclusiv a mii de orfani evrei“.
Zeci de mii de vieți salvate
Într-una dintre scrisorile trimise de rabinul Alexandru Șafran Institutului Yad Vashem (17 februarie 1992) în vederea acordării titlului de „Drept între popoare“ Reginei Elena, aflăm cum în 1941, Regina a făcut un demers important „în pofida opoziției unor antisemiți înverșunați“ astfel încât guvernatorul civil al Transnistriei, Gheorghe Alexianu, să aprobe „trimiterea de către Comunitatea Evreiască a unor cantităţi importante de alimente, medicamente şi îmbrăcăminte evreilor deportaţi în Transnistria. Acest ajutor a salvat zeci de mii de vieţi. Pentru a susţine moralul Comunităţii Evreieşti, Regina-mamă a ţinut să facă gestul de a trimite pe aghiotantul ei personal la domiciliul meu pentru a mă informa fără întârziere de succesul eforturilor ei“.
Ulterior, la sfârșitul lui 1941, într-o întâlnire cu Ion Antonescu, la care au participat și Patriarhul Nicodim Munteanu și ambasadorul Germaniei la București, Manfred von Killinger, Regina Elena se opune fățiș deportărilor, amenințând că va părăsi țara în semn de protest. Reprezentantul regimului nazist în România nu îi iartă atitudinea, iar la un moment dat începe să o jignească pentru cutezanța pe care o are, însă Regina își păstrează ferm poziția.
„În acțiunea de salvare a populației evreiești din România, s-a distins în mod deosebit de mișcător Regina Mamă Elena. Cu multă duioșie, dar și cu multă energie, ea a răspuns apelurilor mele ca să obțină aprobarea guvernului român pentru trimiterea de ajutoare deportaților din Transnistria, pentru repatrierea orfanilor din Transnistria, și, în sfârșit, pentru evitarea deportării restului populației evreiești în Polonia. Regina-mamă a reușit în demersurile sale, cu devotament și cu sprijinul Majestății Sale, Regele Mihai“, declara rabinul Șafran într-un interviu pentru BBC din 1998.
Ținta spionilor naziștilor
Unul dintre momentele decisive în care Regina Elena și-a pus viața în pericol pentru salvarea evreilor, potrivit Comisiei Yad Vashem, a fost în 1942, când demersurile pe care le-a făcut pentru ajutorarea deportaților au transformat-o în ținta spionilor naziști SS, care erau infiltrați chiar și în Palatul Regal. Acțiunile Reginei nu au rămas neobservate nici de Otto Adolf Eichmann, coordonatorul „soluției finale“ prin care, între anii 1940 şi 1945, șase milioane de evrei au fost exterminați. Conducătorul nazist a ajuns în România „foarte supărat“ din cauza măsurilor luate de Regina Elena și i-a transmis lui Antonescu că ceea ce făcea nu mai este „admisibil“, însă mareșalul s-a lăsat influențat de Majestatea Sa, față de care avea „un foarte adânc respect“, potrivit Regelui Mihai I.
De asemenea, în dosarul de la Institutul Yad Vashem se află și o notă informativă a ofițerului SS de la București Gustav Richter, în care se arată că Regina-mamă i-a spus fiului ei, Regele Mihai, că „modul în care sunt tratați oamenii în această țară este rușinos și că ea nu îngăduie acest lucru pentru că fiul ei va fi asociat în istoria României cu crimele comise împotriva evreilor, sub numele de Mihai cel Groaznic“.
Protest pentru susținerea minorităților amenințate
Totodată, în documentul din 30 octombrie 1942 este consemnat și protestul Reginei care amenință cu plecarea din țară dacă deportările nu sunt oprite. Ulterior, potrivit aceluiași document, Regele Mihai l-a contactat pe prim-ministrul Mihai Antonescu și a solicitat o întâlnire cu Consiliul de Miniștri în urma căreia cei arestați și pregătiți pentru deportare au fost eliberați. În transportul menționat, urma să se afle și filologul evreu Barbu Lăzăreanu, care a fost salvat, după ce Victor Gomoiu i-a prezentat Reginei situația prietenului său. Evenimentele au fost confirmate și de rabinul Șafran în scrisoarea menționată care adaugă faptul că intervenția Reginei pe lângă Regele Mihai I „a dus la anularea ordinelor de deportare şi a salvat fără îndoială viaţa majorităţii acestor evrei, care ar fi putut pieri dacă ar fi fost deportaţi“.
„Direct sau prin intermediul medicilor ei evrei Blatt şi Aronovici sau al unor clerici români, Regina-mamă a menţinut constant legătura cu conducătorii rezistenţei clandestine evreieşti, pentru a putea acţiona fără întârziere în sprijinul evreilor persecutaţi, ceea ce a făcut deseori. Exprimarea curajoasă şi repetată a opoziţiei ei a avut drept rezultat suspendarea deportării de evrei din Cernăuţi în 1941 şi a contribuit în mod însemnat în 1942 la hotărârea autorităţilor române de a nu întreprinde deportarea evreilor din România în Polonia, pentru care Mareşalul Antonescu îşi dăduse acordul“, se mai arată în documentul citat.
După oprirea deportărilor, în 1943, Regina Elena face din nou o mișcare decisivă pentru soarta evreilor – reușește să îl convingă pe mareșalul Antonescu să îi repatrieze pe orfanii evrei din Transnistria. Pentru o perioadă de câteva luni, demersurile sunt oprite de Adolf Eichmann, cel care coordona și superviza Holocaustul în Europa. Însuși Antonescu a avertizat-o pe Regină că demersurile ei îi pun din nou viața în pericol. În cele din urmă, orfanii evrei rămași la mâna sorții ajung acasă la sfârșitul lui 1943 - începutul lui 1944, înainte ca România să se retragă din alianța cu Hitler.
Familia Reginei, în mâinile naziștilor
În timp ce Regina-mamă depunea eforturi pentru salvarea evreilor din România, știind că poate deveni ținta naziștilor, nu avea liniște nici în ceea ce privește familia pe care o lăsase în Grecia (n.r. – ea era fiica Regelui Constantin I al Greciei) – soarta surorii ei, Prințesa Irina, devenită Ducesă de Aosta, era la mâna fasciștilor. Anterior, în perioada 1941-1943, aceasta fusese declarată Regină consoartă a Statului Independent Croația, un stat-marionetă al Germaniei și Italiei fasciste. Însă, în iulie 1944, în urma armistițiului Aliaților cu Regatul Italiei, Irene a fost reținută de germani la Hotelul Ifen din Hirschegg, Austria, împreună cu fiul ei, cumnata ei și două nepoate, fiind eliberați de francezi în mai 1945. Știind totuși de situația precară a surorii ei, Regina-mamă a rămas neînduplecată în eforturile ei de a împiedica deportarea evreilor și implementarea măsurilor naziste în România.
Prințesa moartă în lagărul nazist
De asemenea, nici situația vărului ei primar, Filip de Hesse, care fusese arestat de naziști în 1943, nu i-a clintit eforturile. În fapt, acesta se alăturase partidului nazist în 1930 și câștigase din ce în ce mai multă putere odată cu ascensiunea lui Hitler în funcția de cancelar al Germaniei. Însă, la un deceniu distanță, este arestat, demis din funcția de guvernator, iar în 1944 este trimis într-un lagăr de concentrare de unde a fost eliberat ulterior de forțele americane.
Și soția lui, Prințesa Mafalda de Savoia, fiica regelui Italiei Victor Emanuel al III-lea, a avut o soartă cumplită în contextul în care Adolf Hitler credea că lucra împotriva eforturilor de război. Aflată într-o vizită în Bulgaria, în toamna lui 1943, pentru a participa la funeraliile cumnatului ei, află că Italia capitulase în fața Puterilor Aliate, iar soțul ei este ținut în arest la domiciliu, în timp ce cei patru copii ai lor au fost duși într-un sanctuar din Vatican. Între timp, Gestapo-ul ordonase arestarea ei indiferent de țara în care se afla. La câteva zile, pe 23 septembrie, primește un telefon de la spionul nazist Karl Hass care îi transmite că are un mesaj important de la soțul ei și trebuie să vină la ambasada Germaniei. Nici nu pășește bine în ambasadă și Prințesa Mafalda este arestată pentru activități subversive. La scurt timp, este dusă la München pentru interogatoriu, apoi la Berlin și în lagărul de concentrare Buchenwald. În vara anului următor, pe 24 august, o fabrică de muniție din interiorul lagărului este bombardată de Aliați și prințesa este grav rănită, iar condițiile de trai de acolo duc la înrăutățirea stării ei de sănătate. Astfel că, în urma unei hemoragii abundente, soția lui Filip de Hesse moare în lagărul de concentrare nazist, decesul acesteia fiind confirmat abia în 1945, după capitularea Germaniei.
O Regină „dreaptă între popoare“
În timp ce familia ei era decimată de regimul nazist, Regina-mamă Elena a continuat lupta pentru salvarea evreilor, militând pentru readucerea în țară a celor din Transnistria, inclusiv a orfanilor evrei. Meritele ei au fost recunoscute zeci de ani mai târziu, în 1993, prin acordarea titlului de „Drept între popoare“ de către Institutul Yad Vashem. Demersurile pentru acordarea titlului au început în 1989, fiind realizate de inginerul Emil Simiu, evreu de origine română, și de rabinul Șafran. După patru ani în care cei doi, ajutați de mulți alții, au trimis memorii, intervenții și au corespondat cu Institutul Yad Vashem, recunoașterea eforturilor Reginei-mamă în ajutarea și salvarea vieților evreilor în acea perioadă neagră a istoriei s-a concretizat pe 11 martie 1993, atunci când i s-a acordat titlul de „Dreaptă între popoare“.
„Din câte ştiu eu, a fost un profesor român evreu, Emil Simiu mi se pare că-l cheamă, pe care l-am întâlnit când am fost în America, la Washington. Şi el mi-a spus de atunci deja, nu mai ţin eu minte în care an, că el a început deja să facă o întreagă documentaţie şi să facă presiuni în Israel ca să se recunoască ce a făcut ea pentru evrei. Ştiu că au fost, din câte am auzit, o grămadă de controverse de la anumite persoane în Israel, care nu prea erau convinse. Dar el, nu ştiu cum, a reuşit. Şi-a adus chiar documente de-aici, probabil, sau din altă parte, cu Eichmann, când a venit el aici. Aşa am aflat eu – nu ştiam înainte, că Antonescu nu era să ne spuie nouă... Şi n-a rămas, a fost graţie lui că s-a făcut până la urmă, şi a acceptat. Şi atunci am fost invitat oficial la ambasada Israelului de la Berna, unde s-a făcut o mică ceremonie cu documentul, pe care-l am şi acum, în limba lor şi pe franţuzeşte, aceeaşi pagină dublă, cu toată declaraţia şi ce a făcut el“, a declarat Regele Mihai I pentru Radio România. Meritele Reginei Elena au fost recunoscute în Israel și în anul 2021, atunci când Primăria orașului Petah Tikva a inaugurat o piațetă în memoria acesteia.
Tudor Vișan-Miu, doctorand al Facultății de Istorie UB și secretar general al Asociației Tineretului Regalist: „Pentru Familia Regală, comunitatea evreiască era o minoritate etnică și religioasă care trebuia ascultată“
Generalul Ion Antonescu avea nevoie de Regina Elena pentru a-și consolida credibilitatea în fața poporului român, care o vedea drept o victimă a lui Carol al II-lea. Odată cu revenirea acesteia în țară, după un exil impus cu forța, soarta evreilor din România avea să fie influențată de Regina-mamă într-una dintre cele mai negre perioade ale Familiei Regale.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Tudor Vișan-Miu, autor al mai multor lucrări istorice despre Familia Regală din România, despre modul în care relațiile dintre Regina Elena și Ion Antonescu au influențat deciziile celui din urmă, din ce cauză informațiile despre situația evreilor ajungeau cenzurate la Familia Regală, dar și despre motivul din cauza căruia recunoașterea meritelor Reginei în salvarea evreilor prin titlul de „Drept între popoare“ a venit după câteva decenii de la evenimente.
„Weekend Adevărul“: Regele Mihai I mărturisea într-un interviu că Ion Antonescu avea un „adânc respect“ față de Regina-mamă Elena. Care era relația dintre cei doi?
Tudor Vișan-Miu: Trebuie amintit că prima decizie legată de Familia Regală pe care a luat-o generalul Ion Antonescu, după renunțarea la tron a lui Carol al II-lea, a fost să trimită o invitație Reginei-mamă Elena de reîntoarcere în țară. Ea locuia la Florența, într-un aranjament care fusese stabilit cu regele Carol al II-lea în timpul domniei lui, și era considerată victimă a acestuia. Astfel încât, Antonescu, invitând-o să revină în țară, a punctat mai multe lucruri – pe de-o parte, să „albească o bilă neagră“ a lui Carol, pe de altă parte, îi aducea Regelui Mihai o persoană despre care credea că îl va ajuta să se maturizeze și să își îndeplinească obligațiile și îndatoririle care vor urma.
Deci relația dintre cei doi a fost închegată de rechemarea Reginei în țară...
Categoric. Este adevărat că în anii de după, relațiile dintre cei doi au avut suișuri și coborâșuri. De asemenea, existau anumite „suspiciuni“ conform cărora Regina Elena îl influențează în anumite probleme. Din această cauză, au apărut anumite „frecușuri“, mai ales că soția mareșalului Antonescu era și ea implicată în acțiuni filantropice, în Consiliul de Patronaj al Femeilor, și aspira la un anumit rol, dar nu putea concura cu Regina-mamă. Astfel, apăreau anumite neînțelegeri.
Sub protectoratul Familiei Regale
Au fost și apropiați de origine evreiască ai Familiei Regale care au fost protejați de acest statut?
Evreul Mauriciu Brociner, care fusese angajat al Curții Regale în timpul Regelui Carol I și Regelui Ferdinand I (n.r. – director al Mareșalatului și Palatului Regal, precum și secretar al M.S. Regina Elisabeta). Acesta fost trimis pe front în timpul Războiului de Independență și a fost primul evreu care a primit gradul de ofițer în Armata Română – sublocotenent. În momentul în care s-a acordat împământenirea pentru evreii care participaseră la eforturile pentru război, el a fost cel care a deschis lista celor care au primit cetățenia. Ulterior, în timpul războiului, când avea o vârstă onorabilă, Familia Regală a intervenit pentru a se corecta anumite măsuri care fuseseră luate împotriva lui privind pensia de veteran de război. Înainte de a muri (1946), când s-a făcut o serbare pentru el din inițiativa Uniunii Evreilor Români, Regele Mihai I nu a putut participa, dar a trimis un reprezentant, pe colonelul Octav Ullea, maestrul de ceremonii al Palatului Regal.
Ce relație avea Regina Elena cu cei din comunitatea evreiască?
Regina Elena și Regele Mihai I au continuat relația cu comunitatea evreiască, una pe care Familia Regală a avut-o de la început. Comunitatea evreiască a fost vizată de guvernul Antonescu și statul național legionar ca o țintă pentru politici (fapt care se întâmplase și cu ani înainte). Din punctul de vedere al Familiei Regale, avem o comunitate evreiască care este o minoritate etnică și religioasă care trebuie ascultată. Astfel, era perfect normal să îi primească pe Wilhelm Filderman (n.r. – președinte al Uniunii Evreilor Români în perioada 1923-1948) și pe rabinul-șef Alexandru Șafran în audiență și să îi asculte.
Știm că în prima perioadă după întoarcerea Reginei în țară, informațiile despre situația evreilor ajungeau foarte greu la Familia Regală. Cum au ajuns să fie atât de izolați Regele Mihai I și Regina-mamă din punct de vedere informațional în această privință?
Este de menționat faptul că teritoriilor care au fost eliberate în 1941 la momentul în care România a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice, aceste teritorii au fost organizate separat de administrația statului român centralizată la București. Teritoriile se numeau „provincii“ sau „guvernăminte“ și răspundeau direct prim-ministrului. Din această cauză, și Guvernul era intermediarul între aceste provincii și propriile ministere, deci evident și în relația dintre ele și Familia Regală. Deportarea evreilor este direct legată de organizarea provinciilor amintite pentru că ei au fost duși în Transnistria. Problema informațională se trage din acest aspect. Este evident faptul că evreii care erau luați pentru deportare erau de pe teritoriul României, dar era o acțiune vizată de forțele de ordine, iar din această cauză Regele Mihai I și Regina-mamă Elena au fost informați abia când problema a devenit atât de evidentă și cunoscută, iar atunci le-a fost și atenționat de reprezentanții comunității evreiești.
Și figuri ale Bisericii Ortodoxe au transmis un astfel de mesaj, inclusiv Patriarhul Nicodim Munteanu, care a avut poziții complementare celor ale Familiei Regale – de exemplu, să nu oblige evreii să poarte steaua galbenă pe stradă.
Un atu de imagine
De ce credeți că s-a lăsat totuși influențat Antonescu de intervențiile Reginei, în timp ce reprezentanții regimului nazist în România îl presau să rezolve „problema evreilor“ și o amenințau chiar și pe Regină?
Acest lucru are legătură și cu evoluția războiului, deoarece la început Antonescu era foarte sigur pe relația și alianța pe care credea că le are cu Germania și Axa, dar pe front lucrurile s-au schimbat, România a ajuns în război nu doar cu Uniunea Sovietică, dar și cu Marea Britanie și Statele Unite (deci cu toți Aliații), iar la un moment dat și-a dat seama că soarta războiului se schimbă și că problema „tratamentului“ aplicat evreilor din România va fi discutată la Conferința de Pace. Acesta era un motiv de îngrijorare pentru comunitatea internațională, deci nu putea lăsa lucrurile să scape de sub control. De altfel, și figuri ale Bisericii Ortodoxe au transmis un astfel de mesaj, inclusiv Patriarhul Nicodim Munteanu, care a avut poziții complementare celor ale Familiei Regale – de exemplu, să nu oblige evreii să poarte steaua galbenă pe stradă, dar nu numai.
Știm că Regina Elena se opunea deportărilor evreilor și prin amenințarea că va părăsi țara. Ce ar fi însemnat plecarea Reginei din țară pentru Antonescu și regimul lui? Își pierdea din credibilitate?
Ar fi fost un motiv de îngrijorare, pentru că Regina-mamă era foarte iubită și considerată o victimă a regelui Carol al II-lea. Astfel că nu i-ar fi picat bine să apară în opinia publică românească și internațională și ca o victimă a regimului Antonescu, mai ales că Regele Mihai, chiar dacă printr-un aranjament stabilit de tatăl său înainte să renunțe la tron și să plece din țară, a acceptat restrângerea prerogativelor regale, era tot rege și se afla în fruntea statului român și nu era acceptabil pentru regimul Antonescu să intre într-un conflict direct cu Familia Regală.
Documentele din dosarul depus pentru acordarea titlului de „Drept între popoare“ Reginei Elena arată că Familia Regală a oprit deportarea mai multor evrei arestați, inclusiv a filologului Barbu Lăzăreanu. Rămâne un semn de întrebare – oare dacă filologul Barbu Lăzăreanu nu se afla printre cei care urmau să fie deportați, intervenția Familiei Regale pe lângă Antonescu, deci inclusiv a Reginei Elena, ar fi fost una de succes?
Sunt astfel de probleme – acesta a fost un grup special care a putut fi salvat. Și cred că aici avem răspunsul la de ce recunoașterea meritelor Reginei Elena s-a făcut atât de târziu. Eforturile acesteia au existat, gesturile pe care le-a făcut au avut un efect, dar unul care a avut nevoie de timp pentru a fi recunoscut.
Se încarcă comentariile...
