Cum supraviețuiau gerului anticii și medievalii din ținuturile României. Băutura savurată iarna în urmă cu două mii de ani
0În Antichitate și Evul Mediu, viața locuitorilor din actualele ținuturi ale României era marcată de primejdii, lipsuri și brutalitate, iar războaiele, calamitățile și epidemiile făceau adesea ravagii. Iernile se dovedeau a fi perioada critică a anului pentru localnici, arată mărturii inedite.

Izvoarele istorice amintesc despre iernile cumplite din vremea dacilor, mai ales în ținuturile Dobrogei, pe țărmul Mării Negre și la gurile Dunării.
Iernile cumplite de pe țărmul Mării Negre
În vremea dacilor, arăta poetul latin Ovidius, iernile de la Marea Neagră erau cumplite, iar perioadele îndelungate de ger făceau ca marea și Dunărea să rămână acoperite de gheață, prinzând ca în clești corăbile apropiate de maluri. Pământul era și el sub nămeți, iar viscolul sufla vreme îndelungată, ascunzând razele palide ale soarelui. Animalele piereau de frig, iar oamenii făceau cu greu faţă iernii.
„Vitele pier. Boii, cu trupurile lor mari, încremenesc, acoperiţi de zăpadă, iar cerbii, strânşi grămadă, sunt ţintuiţi pe loc sub povara de nea proaspăt căzută. Oamenii nu-i vânează cu haite de câini, nici nu le mai întind laţuri, nici nu bagă spaima în ei cu o sperietoare cu pene roşii. Cerbii aceştia zadarnic se trudesc să spargă cu pieptul muntele de zăpadă. În timpul acesta oamenii îi izbesc cu fierul de aproape şi îi omoară cu tot mugetul lor groaznic. Vânătorii îi duc cu ei în mari strigăte de veselie”, scria Vergiliu, în secolul I î. Hr.
Localnicii Dobrogei erau obișnuiți cu gerul. Își săpau bordeie în pământ unde se încălzeau în jurul vetrelor mari de foc.
„Adună trunchiuri de stejar şi ulmi întregi pe care îi rostogolesc pe vatră şi-i pun pe foc. Locuitorii petrec la joc lunga noapte de iarnă şi le face plăcere să prepare, din orz fermentat şi din fructe acre de sorb, o băutură ce seamănă cu vinul. Un asemenea neam de oameni neînfrânaţi sălăşluiesc sub cele şapte stele; sunt bătuţi de vântul de răsărit din munţii Ripei şi îşi acoperă trupurile cu blănuri galbene de animale”, scria poetul roman.
Iernile erau timpul ideal de care se foloseau anticii pentru a porni în expedițiile de jaf pe țărmurile Dunării.
„Când puterea sălbatică a lui Boreas fixează pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii, pe dată - tocmai pentru că vânturile uscate au făcut Istrul la fel cu pământul - duşmanii barbari năvălesc pe caii lor iuţi. Duşmanii sunt călăreţi destoinici, trag bine cu săgeata şi pustiesc până departe tot ţinutul vecin”, informa Ovidius, poetul latin exilat în coloniile grecești de pe țărmul Mării Negre la începutul primului secol d. Hr.

Autorul latin Florus amintea, de asemenea, despre obiceiul barbar al dacilor de trece Dunărea pentru a pustii ținuturile aflate în sud, atunci parte a Imperiului Roman.
„Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile”, informa istoricul roman Florus în secolul I d. Hr.
Iarna, privită cu teamă în Evul Mediu
Traiul medievalilor din timpul iernii nu părea să se deosebească prea mult de cel al anticilor de pe actualul teritoriu al României. În Evul Mediu, potrivit unor istorici, iarna era asociată simbolic cu bătrânețea, sărăcia și moartea.
Vremea rece și umedă ducea la încetinirea muncilor agricole, iar pentru locuitorii caselor slab încălzite perioada care începea în decembrie și dura până la mijlocul lunii martie reprezenta una dintre marile provocări ale vieții.
Pieile și blănurile animalelor erau folosite ca îmbrăcăminte, iar vetrele mari de foc erau principala sursă de căldură din locuințe. Ridicate din lemn și uneori din piatră, acoperite cu paie, casele medievalilor erau reci, umede și întunecat, iar uneori, arătau istoricii, iarna era mai cald afară decât în interiorul lor.
Locuințele aveau mici ferestre, cu obloane, care erau închise noaptea din motive de securitate sau pe vreme rea. Multe familii de țărani mâncau dormeau și petreceau timpul împreună înghesuite în micile cămăruțe, în mijlocul cărora își aveau vetrele de foc.
Șemineele erau extrem de rare, însă unul dintre ele, singurul păstrat în forma sa originală din secolul al XV-lea, poate fi admirat încă în Turnul Capistrano din Castelul Corvinilor.

La fel ca în Antichitate, iernile de la malul Mării Negre erau deosebit de dificile și în Evul Mediu, arată una dintre cele mai vechi mărturii ale vremii, păstrate de la mijlocul secolului al XII-lea. Ibn Battuta (1304-1377), un călător arab ajuns atunci în ținuturile Dobrogei, relata despre gerurile îndurate.
„Era atunci toiul iernii. Eu mă îmbrăcam cu trei cojoace si cu două rânduri de nădragi, dintre care unul bine căptușit. Purtam în picioare încălțăminte de lână, apoi ghete căptușite cu pânză de in și, în sfârșit, pe deasupra, o pereche de borghali (încălțăminte din piele de cal), îmblănită cu piele de lup. Mă spălam cu apă caldă chiar lângă foc. Dar nu curgea o picătură care să nu înghețe îndată. Când mă spălam pe față, apa atingându-mi barba se prefăcea în gheață. Și dacă îmi scuturam barba cădea un fel de zăpadă. Apa care îmi picura din nas îmi îngheța pe mustăți. Nu puteam să mă sui singur pe cal, din cauza multelor veștminte cu care eram acoperit, astfel că tovarășii mei erau nevoiți să mă urce pe cal”, arăta cronicarul arab.
Pădurile ocupate de sălbăticiuni
Negustorul Tommaso Alberti, originar din Bologna, a ajuns în Moldova în decembrie 1612. Călătorise atunci prin ținuturile Galațiului, Vasluiului și Iașului, unde numeroase așezări erau devastate de invaziile frecvente ale tătarilor.

„La 10 decembrie am trecut prin târgul Vaslui, localitate cu multe case și cu o biserică și un palat al domnitorului Moldovei, dar ruinat cu desăvârșire. A doua zi am mers înainte prin munți și am continuat astfel toată noaptea, călătorind pe mare ger. La 12 decembrie, am urmat mai departe pe o mare ploaie. Am intrat într-o pădure mare, în care am petrecut noaptea, călătorind mereu cu mare vânt și ploaie. La 13 decembrie, în ziua Sfintei Lucia, de asemenea am mers prin pădurea amintită, care este foarte mare. Drumurile sunt foarte rele încât nici șase perechi de boi nu puteau trage o căruță. Am stat toată noaptea în acea pădure, fără să avem nimic de mâncare și tare înfricoșați de lupii care urlau grozav. La 14 decembrie am mers tot prin pădurea aceea”, arăta călătorul.
În Moldova aceleiași epoci, arăta baronul francez Francois de Pavie, oamenii se îmbrăcau cu piei de oaie, iar ca încălțări aveau opinci din pânze, piei de animale sau scoarță de copaci.
Drumurile erau extrem de dificile, mlaștinile din jurul unor orașe ca medievale ca Târgoviște și Timișoara erau de netrecut în timpul iernii, iar pădurile pline de sălbăticiuni îi înfiorau pe cei care ajungeau în Carpați.