Analfabetismul, tradiție sumbră la români. Cine s-a opus educării copiilor de țăran și de ce au rămas în bezna inculturii

Analfabetismul a fost o realitate dură a Principatelor Române și mai apoi a României până la mijlocul secolului XX. Cel puțin, acum două-trei secole, prea puțini se străduiau să asigure educarea și alfabetizarea copiilor de țărani, inclusiv aristocrația și Biserica puneau limite și piedici.

Școală românească din perioada intebelică FOTO Adevărul

Analfabetismul a fost o mare problemă a societății românești până cel puțin la jumătatea secolului XX. Chiar și astăzi, în anul 2023, statisticile arată că ne confruntăm cu analfabetism funcțional în rândul elevilor. La recensământul din anul 1906, de exemplu, 82% din populație era analfabetă, evident, majoritatea din mediul rural. Chiar și după Cel de-al Doilea Război Mondial, România avea în jur de patru milioane de analfabeți. Situația cea mai gravă a fost însă în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, acolo unde populația de la țară, din Principatele Române, era în mare parte analfabetă. În plus, până în 1864, au existat multe frâne în calea cultivării și educării copiilor de țăran.

Pe de o parte, aristocrația și Biserica nu-și doreau o țărănime prea educată și prea culturalizată, cel puțin așa arată documentele, dar și o serie de specialiști, iar de cealaltă parte era inclusiv reticența țăranilor de a-și da copiii la școală, preferând să-i țină analfabeți, inculți, dar buni de muncă pe lângă gospodărie. 

Needucați, buni de muncă pe ogoare și la plătit birul

În secolul al XVIII-lea, dar și în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au existat foarte puține tentative de educare a copiilor de țăran. Majoritatea locuitorilor de la sate erau analfabeți. Duceau de cele mai multe ori o viață pauperă, trăind din munca grea a câmpului, fără alt orizont sau viitor. Copilul de țăran, avea, fără altă șansă, soarta tatălui, a bunicului și a tuturor generațiilor de pălmași. Același lucru avea să se întâmple și cu copiii lui.

O lume conservatoare, cu propriile reguli. Iar ca lucrurile să nu se schimbe defel, aveau o deosebită grijă aristocrații români, altfel spus, boierimea. Chiar și după desființarea iobăgiei, țăranul român rămâne dependent din punct de vedere economic de boieri și mai apoi, de la jumătatea secolului al XIX-lea, odată cu mutarea aristocrației la oraș, de arendașii care le preluau moșiile. Întreaga avere funciară se baza pe munca grea a țăranului, o mână de lucru ieftină și din abundență.

Tocmai de aceea, majoritatea aristocrației românești s-a opus culturalizării țăranului român. Cel mult, și-ar fi dorit doar minima alfabetizare a copiilor de țăran și atât. Aveau nevoie pe câmpuri de acești țărani, nu să fie plecați la internate, pensioane, la studii. În plus, o țărănime emancipată ar fi schimbat ordinea socială.

„Scopul așezării școlilor prin sate nu este de a da copiilor de țărani învățături întinse și care să urmeze prin colegiuri și pensioane, ci a le înlesni chiar pe lângă casa părintească învățătura cititului și scrisului, unite cu cunoștința religiei și a ocupațiilor lor în lucrarea pământului. Prin urmare copiii țăranilor, deodată cu învățătura trebuie să îndeplinească și toate slujba ce sunt datori către părinții lor, ajutându-le în toată vremea la lucrul casei și al câmpului”, se arată într-un răspuns al Eforiei Școlilor din Țara Românească, în anul 1838, la solicitarea serdarului Gheorghe Magheru, de a întemeia o școală cu internat pentru copiii de țărani din șase sate ale județului Gorj.

Acest răspuns este citat în lucrarea Constanței Vintilă Ghițulescu, ”Evgheniți, ciocoi,mojici. Despre obrazele primei modernități românești 1750-1860”.

De altfel, și Ion Heliade Rădulescu, în articolele sale de opinie gazetărească, arată aceeași realitate: boierii erau reticenți față de educarea copiilor de țăran. Iar principala lor temere era faptul că odată educați, țăranii pleacă la oraș, găsesc alte meserii și nu mai are cine să le plătească birurile și mai ales cine să le muncească pământurile.

„Guvernul întemeiează școli lancasteriene în toate satele și patrioții strigă în dietă că de va învăța rumânii carte nu o să mai plătească claca”, se arată în ”Acte și scrisori”. Aaron Florin, un reputat istoric, publicist și profesor din secolul al XIX-lea și un promotor al ideilor Școlii Ardelene în Țara Românească, remarca la 1840 că Obșteasca Adunare din Valahia nici nu-și bătea capul cu reformarea educației. Pe scurt, nu erau dispuși să investească în așa ceva. 

Teama Bisericii de prea multă carte la țară

Biserica a fost principalul loc de instrucție în Evul Mediu. În jurul mănăstirilor au fost întemeiate primele școli și organizate primele tiparnițe. Cu toate acestea, când a venit vorba de educație laică și mai ales de literatura laică, în special în rândul copiilor de țăran, lucrurile s-au schimbat.

„Biserica se teme la rândul ei de conținutul instrucției publice și mai ales de rapidul progres al tiparului, al traducerilor, al importurilor de carte care ar face ca lucruri diverse să fie accesibile unei populații prea puțin pregătite să le absorbă”, preciza Constanța Vintilă Ghițulescu în lucrarea deja menționată.

Publicații religioase precum „Predicatorul Ecleziastic” susțineau că, prin învățarea limbilor străine, mai ales femeile se pot contamina cu moravuri ale străinilor.

„Predicatorul Ecleziastic are pagini întregi de polemici cu privire la utilitatea limbilor străine: cine are dreptul să le învețe și de ce ar trebui să le cunoască ? Ele nu pot fi decât dăunătoare, mai ales femeilor, pentru că, prin intermediul lor, cititorul s-ar lăsa contaminat de moravurile străinilor. În fapt, Biserica se protejează, preferând conservatorismul și blamând progresul, în care vede o cauză a crizei morale prin care trece societatea”, se arată în „Evgheniți, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități românești 1750-1860”.

Pe țărani nu-i interesa învățătura copiilor

În societatea românească din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au existat și exemple fericite, rare ce-i drept, de boieri sau oameni ai Bisericii luminați, deci convinși de necesitatea progresului și a educației, mai ales în lumea rurală. Aceștia au înființat școli în mediul rural și au încercat să-i trimită la învățătură pe copiii de țăran. În mod paradoxal însă, s-au izbit de conservatorismul părinților. La fel ca și cei pentru care munceau, țăranii nu înțelegeau utilitatea învățăturii. Din contră, se temeau că vor rămâne fără forță de muncă pe lângă casă dacă copiii vor pleca la studii și în loc să muncească, vor sta cu cartea în mână.

„Pe cei mai mulți dintre țărani nu-i interesează nici măcar învățătura copiilor și refuză să participe la ridicarea unor localuri de școli în satele lor, plângându-se chiar că nu vor și cerând să fie lăsați în pace.(...) Rostul copiilor este cu totul altul decât cel stabilit de lumea urbană și chiar de către puterea centrală: să ajute la nenumăratele munci ale câmpului, să fie mângâiere la bătrânețe. Or, aceste îndatoriri pot fi duse la bun sfârșit și fără prea multă știință de carte”, arată Constanța Vintilă Ghițulescu în ”Evgheniți, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități românești 1750-1860”.

De altfel, chiar și după 1864, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, când se introduce învățământul obligatoriu de patru clase, țăranii pun bețe în roate învățământului: nu dau lemne de foc pentru școală, nu plătesc pentru învățător și au grijă ca localul școlii să se părăginească, refuzând să-și trimită copiii la școală.