Poveştile lui Ceauşescu despre Tovarăşul Plan şi Sfânta Acumulare
0
După primul cincinal sub coordonarea lui Ceauşescu, românii priveau optimişti viitorul. Nu ştiau că intraseră deja în criză energetică, că investiţiile luau căi nebuneşti şi că se încercau pe toate căile împrumuturi externe.
Deşi Ceauşescu a susţinut până la capăt mecanismele economice puse în funcţiune în 1967, acestea n-au dat nici pe departe rezultatele scontate. Doar aceia care cunoştea starea reală a „realizărilor“ şi „neîmplinirilor“ puteau fi încredinţaţi de utopia „viitorului de aur“.
Ca Făt-Frumosul din poveste
După atâţia ani şi după deznodământul cunoscut, programul economic aprobat de congresul din 1969 frapează prin habotnicia voluntarismului şi credinţa în împliniri de poveste. Ceauşescu visează miracole cu ochii deschişi. De altfel, la fel cum Făt-frumos creştea într-o zi cât alţii într-o lună, şi într-un an cât alţii în 7, liderul stabilise că, în 1971, ţara va trece într-o nouă etapă: societatea socialistă multilateral dezvoltată. Până la moarte a tot vorbit despre acest prolog al comunismului fără a-i preciza durata.
Linia de bază a viitorului cincinal viza industrializarea ţării, dar într-un ritm mult mai accelerat: o producţie mai mare cu 75% decât producţia cincinalului 1965-1970. Vârfurile ţintă - industria chimică (o creştere cu 85-92% în 1975 faţă de 1970) şi producţia de oţel. Aluzia la unii tovarăşi care pun întrebări dacă nu cumva e ritmul prea înalt, confirmă mărturiile lui Maurer, Apostol şi Bârlădeanu care-l îndemnaseră, fără succes, la prudenţă. De altfel, în toamna lui 1969, după disensiunile cu Moscova, Maurer va tatona posibilităţile importului de cocs metalurgic din Marea Britanie. Iar în 1970, Ceauşescu va căuta această materie primă de fabricare a oţelurilor în Statele Unite.
Creşterea ratei acumulării
În partea raportului consacrată „politicii de dezvoltare a acumulărilor“, Ceauşescu merge până la a critica nivelul scăzut din anii 1956 (9, 1%) şi 1958 (14, 8%). N-a suflat o vorbă, bineînţeles, că-n anii aceia România răscumpărase participaţia sovietică din sovromuri şi plătise arieratele datorate naţionalizării către ţările Europei de Vest în scopul schimburilor economice cu ele. N-a amintit nici demersurile pentru credite externe în vederea susţinerii marilor investiţii. Nici criza energetică în care ţara deja intrase şi care prefigura un deficit de 15% în 1975.
Socoteli fanteziste
Justificările creşterii ratei acumulării în raportul prezentat la Congresul al X-lea al PCR conţine alte aluzii la disensiuni pe tema raportului dintre investiţii şi consum. Şi iată-l iarăşi pe Ceauşescu făcând socoteala greşită a ţăranului dinainte de târg: „ dacă vom menţine şi în viitor rata acumulării de 28-30%, calculează el, fondul de consum va fi în următorii zece ani cu 35-50 miliarde mai mare decât în cazul reducerii acumulării la un procent de 25%.“
În viziunea lui, viitorul acesta va fi înghiţit şi mai grabnic, de-un viitor şi mai productiv în creşterea avuţiei naţionale.De altfel, la ultimul său congres, din 1989, anunţa o rată de acumulare de 33%, pentru viitorul care n-a mai existat.
În viitorii 5 ani, cât în ultimii 10
Pentru 1971-1975 prevedea darea în folosinţă altor noi 11 000 capacităţi industriale, investiţiile fiind aproape egale cu deceniul precedent. Astfel de raportări şi planuri va face şi la viitoarele congrese, raportul din noiembrie 1989 putând servi, în acest sens, ca probă a dezechilibrului mental. După creşterea populaţiei active într-un ritm ca acestea: 9. 974 mii în 1965, 11 070 mii în 1988, şi un plan de 11 050 mii în 1990, creşterea venitului naţional o exprima prin următoarele cifre: 162, 8 miliarde lei în 1965, 794, 7 miliarde lei în 1988, cu ţinta de 1015-1040 miliarde lei în 1990.
Mai multă muncă şi beneficii tot mai puţine
Românilor li s-a adresat totdeauna ca unor copii cu mintea necoaptă, incapabili de-a calcula şi aştepta beneficii pe măsura muncii.
În 1968, spune Ceauşescu, salariile au fost mai mari cu 26% faţă de 1965, iar veniturile băneşti ale ţărănimii crescuseră cu 16, 2%. Vor continua să crească în 1975 faţă de 1970 cu 16-20%. Adică dacă-şi vor dubla, conform planului, munca, românii vor câştiga, în cel mai bun caz, cu o cincime mai mult din vechiul salariu.
Cu alte cuvinte, în viitorul spre care aspiră Ceauşescu să-i ducă, vor munci mereu mai mult, dar cu foloase tot mai puţine. Pe schema aceasta vor fi toate proiectele viitoare. La ultimul congres din toamna lui 1989, când românii trăiau cu alimentele de bază cartelate ca-n război, Ceauşescu anunţa pentru 1990-1995, o creştere la toţi indicatorii economici cu circa o treime faţă de cincinalul în curs. Iar pentru comerţul exterior va planifica creşteri de 55-60%. Uitase – dacă va fi ştiut vreodată – vorbele lui Lenin despre succesul sarcinilor socialismului ce se obţine „cu ajutorul entuziasmului născut de Marea Revoluţie, pe bază de interes personal, pe bază de cointeresare personală...“
Fraierii de la oraş
Înstrăinat din tinereţe de normalitatea relaţiei muncă-bani, Ceauşescu a tratat totdeauna, cu scepticism şi zgârcenie, cointeresarea materială. A admis, bunăoară, abia 1500 de lei indemnizaţie lunară pentru posesorii titlului de Erou al Muncii Socialiste - cea mai înaltă distincţie din România. Cele câteva duzini de cetăţeni care-l deţineau, primeau, aşadar, un spor peste salariul lor reprezentând o treime din salariul mediu pe economie.
Mai rău încă se vedea viitorul agriculturii. Rupând legătura cu pământul lor, dar fără constrângerea interioară a angajamentului liber asumat al fermierului din kibbutz, ţăranul român întorsese spatele agriculturii. În campaniile de recoltare sunt aduşi, pe ogoare, elevii, studenţii, armata şi muncitorii din fabrici. Pe seama „păcăliţilor“ orăşeni se distrează ţăranii veritabili. „De altfel, scria Marin Preda, dintre oamenii ăştia care râd aşa cum râd au ieşit şi definiţii ale altor categorii sociale. Ce sunt studenţii? Ei bine, după părerea acestor oameni peste măsură de veseli, studenţii sunt nişte cetăţeni pe care ţăranii îi ajută la strângerea recoltei. Atunci, întreb eu, ce sunt ţăranii? Ar fi trist să spunem că sunt acei cetăţeni care stau pe marginea drumurilor şi râd de orăşenii care vin să-i ajute.“
Critici la secret
În faţa delegaţiilor străine de la congresul al X-lea, Ceauşescu se referise mai puţin la neîmpliniri.
Înainte de Crăciunul din 1969, a ţinut o plenară a Comitetului Central, unde-a repus în discuţie modernizarea economiei şi reducerea cheltuielilor de producţie. A mers până la comparaţii defavorabile realităţilor româneşti în raport cu eficienţa economiei capitaliste. „La noi, spune Ceauşescu, în ansamblul economiei, cheltuielile de producţie reprezintă 58% iar în industrie circa 63% din valoarea producţiei globale, în timp ce, după cum arată datele oficiale ale organizaţiilor internaţionale şi ale publicaţiilor de specialitate, în ţări cu o economie dezvoltată proporţia cheltuielilor materiale de producţie în economie se ridică la 30-35%“.
A criticat şi practica „pierderilor planificate“ cu exemple concrete: peste 4 miliarde lei se pierduseră în 1966, iar pe 1967 se planificaseră pierderi de 3, 4 miliarde lei la peste 1370 de produse. „Asemenea producţie ar duce la faliment“, în capitalism, recunoaşte Ceauşescu. A recunoscut şi că ramuri întregi ale economiei româneşti sunt subvenţionate de la buget deoarece cheltuie mai mult decât produc.
Că mult şi bine nu se poate, ştiau şi consătenii lui Ceauşescu din Scorniceşti. Dar el trăind demult fără osteneală decât cea de „agitator“ în satisfacerea trebuinţelor primare, lansa românilor, în 1969, lozinci ca aceasta: „Trebuie să înţelegem, tovarăşi, că edificarea socialismului şi comunismului cere muncă, ordine, disciplină, răspundere! Să punem peste tot oameni capabili să îndeplinească cu răspundere sarcinile ce le revin! “
Dar unde sunt oamenii aceia? Printr-un consens general, oamenii ar putea fi fericiţi, notează Marin Preda în caietele sale documentare citându-l pe Troţki. Consensul la care se gândea cel mai talent orator dintre bolşevicii lui Lenin ar fi fost să muncească toţi cu aceeaşi retribuţie, purtând aceleaşi haine, folosind aceleaşi mijloace de transport în comun, locuind în case identice... Dar nici cei mai proşti din gloată nu vor aceasta, notează scriitorul cu trei semne de exclamare.
Vătafi ai utopiei
La Congresul al X-lea al partidului dintre foştii demnitari care cunoşteau secretele evoluţiei economiei de stat, nu mai rămăseseră decât Maurer şi Bodnăraş.
Dar pe ei Ceauşescu îi implicase în politica externă, din rezultatele căreia urmărea profitul care să ducă la transformarea României într-un stat modern, puternic industrializat şi capabil de uriaşe exporturi. În spatele lui Maurer, intraseră în pâine noii vătafi selectaţi de fostul secretar cu organizatoricul Ceauşescu. Luaseră bine startul „vieţii noi“ în nemaipomenita meserie de „activişti“ şi exersau, la vârf, comportamentelor de succes învăţate. Angajamente, critici şi autocritici, substituind lumea reală - ca în ziare sau în literatura realismului socialist - cu lumea ce va să vie după programul partidului. Universul însuşi urma să se supună legităţii obiective a materialismului dialectic şi istoric, unica ştiinţă-credinţă a lumii! Cuvintele lui Ceauşescu au, pentru ei, forţa magică a profeţiei. Iar mulţimea aspira cu încredere suflul proaspăt imprimat aşteptărilor obişnuite de viaţă de acest dinamic conducător.
„Mai avem multe de făcut, se adresa Ceauşescu românilor la aniversarea a 50 de ani. Mai sunt multe greutăţi de învins. Mai trebuie să acceptăm şi unele privaţiuni; ele sunt necesare pentru a asigura mersul mai rapid înainte. Dar ceea ce aş dori să subliniez acum, tovarăşi, aici, în faţa Comitetului nostru Central, este că va trebui să găsim mijloacele pentru ca socialismul să se realizeze în tot ce are el mai bun, mai desăvârşit. Vom face totul ca naţiunea noastră socialistă să devină tot mai puternică, mai înfloritoare. Numai aşa ne vom face datoria faţă de clasa muncitoare, faţă de popor. Ridicând continuu edificiul socialismului în România, noi considerăm că ne îndeplinim în acelaşi timp şi o importantă îndatorire internaţionalistă“.
Se încarcă comentariile...
