Moartea lui Mircea Vulcănescu, martirul care s-a sacrificat ca să-i salveze viaţa unui tânăr bolnav de TBC, în temniţa comunistă

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mircea Vulcănescu
Mircea Vulcănescu

În închisorile comuniste timpul se scurgea în alt ritm. Se măsura doar în clipe de suferinţă în care ziua, noaptea, răsăritul şi apusul nu existau. Într-o celulă neagră, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai importanţi intelectuali ai României, a ales într-o noapte să salveze viaţa unui tânăr bolnav de tuberculoză, s-a culcat pe piatra rece şi şi-a făcut trupul saltea pentru el. Moartea n-avea să-l mai ocolească multă timp

Născut pe 3 martie 1904, Mircea Vulcănescu purta cu el un destin de martir. La 48 de ani, după ce fusese unul dintre membrii guvernului Antonescu, subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor Publice, după ce a scris unele dintre cele mai importante lucrări filosofice ale epocii, scriitor, economist şi un mare creştin, Mircea Vulcănescu a plătit cu viaţa faptul că într-o noapte, în temniţă, a ales să salveze un om mai tânăr ca el, socotind că are mai mult dreptul la viaţă decât îl avea el însuşi şi bântuit fiind, poate, de demonul sinuciderii între acele ziduri cumplite în care chinul era legea fiecarei zile. Scrisese „Dimensiunea românească a fiinţei”, scrisese „Către fiinţa spiritualităţii româneşti”, era un mare gânditor, urmase cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere, precum şi pe cele ale Facultăţii de Drept din Bucureşti, iar lucrările lui marcaseră deja istoria acelui timp. Însă comunismul a ales altfel pentru el. Şi l-a trimis în temniţă sub acuzaţia de criminal de război...

La 30 august 1946, a fost arestat preventiv, fără mandat, împreună cu toţi membrii Guvernului Antonescu, iar  la 20 octombrie 1948 i s-a alcătuit dosarul şi a fost condamnat drept criminal de război. În dosar, apăreau două afirmaţii contradictorii: „Mircea Vulcănescu, funcţionar de carieră, nu a făcut politică” versus „Mircea Vulcănescu făcea parte din Guvernul Antonescu, care la 22 iunie a declarat război Rusiei sovietice şi este socotit criminal de război.”

O personalitate fascinantă şi un mare spirit creştin, a cărui operă ar fi putut şi ar fi trebuit să continue, dacă n-ar fi existat Jilava şi Aiud, pleca atunci spre moarte.

Despre momentul teribil al acelei arestări, fiica lui Măriuca Vulcănescu, îmi povestea în urmă cu ceva vreme, într-o întâlnire fascinantă, la ea în apartamentul simplu din cartierul Titan, unde trăieşte printre multe amintiri şi fotografii încă nesortate.

„În noaptea de 30 august, de Sf. Alexandru, au venit nişte agenţi, l-au arestat pe tata şi l-au dus undeva, pe strada Uranus. În toamnă a început procesul. Aveam voie să asistăm. Apoi l-au mutat de la Uranus la Închisoarea Văcăreşti, unde nu mai puteam să-l vedem decât o dată pe săptămână, vinerea. După gratii. De supărare, a făcut icter. Şi atunci l-au mutat în infirmeria de la Mănăstirea Văcăreşti. Când ne duceam, ne vorbea de bolţile călugăreşti de pe vremuri… Mergeam cu sora mea Sandra şi cu mama. În iarna aia a fost dus din nou în celulă, unde am putut să-i ducem un brăduţ… L-am strecurat prin uşiţa celor două rânduri de gratii. De la icter slăbise mult, îşi lăsase barbă. Pe urmă, la Aiud a ajuns în lanţuri… Au revenit când s-a hotărât recursul şi au fost rejudecaţi. Atunci tata şi-a făcut singur pledoaria. A citit de pe la ora 11 dimineaţa, s-a întrerupt la prânz şi după masă a reluat şi a mai citit câteva ore. Tot completul de judecată amuţise. Mama era uluită că rechizitoriul era în favoarea lui. Dar la un moment dat a sunat telefonul şi l-au chemat pe procuror, iar când s-a întors… totul se schimbase.”

Mircea Vulcănescu trebuia să moară... Atunci a început marele calvar Aiud, odată cu condamnarea la opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii. Iată cum suna condamnarea din dosarul de Penitenciar nr. 64/1952 al deţinutului K9320/1948 Vulcănescu Mircea: „Deciziunea criminală nr. 27 – şedinţa publică de la 6 februarie 1948 – Curtea, pentru motivele care se vor vedea, ascultând şi concluziunile domnului procuror general, în numele legii decide: condamnă pe Mircea Vulcănescu, în vârstă de 44 de ani, în prezent arestat preventiv în Penitenciarul Văcăreşti, fost funcţionar public în Ministerul Finanţelor să sufere 8 (opt) ani temniţă grea pentru crimă de război. Mai condamnă pe numitul acuzat la 3 ani detenţiune riguroasă şi la degradare civică pe timp de opt ani.”

Aşa începea sau, mai bine spus, aşa se sfârşea totul. Un om ca un munte avea să se stingă încet, contactând o boală la plămâni. În închisoarea de la Jilava a fost torturat, izolat şi înfometat şi a stat la izolare în camera neagră, o cameră fără acoperiş. O cameră unde ploua, ningea, bătea vântul şi ardea soarele. În acea cameră neagră de la Jilava, Mircea Vulcănescu a ales într-o nopate să salveze viaţa tânărului student care avea febră 40 grade. S-a întins pe cimentul rece şi umed şi ca să-l încălzească pe tânărul care delira, l-a luat în braţe şi l-a ţinut deasupra lui, pe propriul trup.

N-avea să mai dureze mult din acel moment. Iată povestea Celulei Negre în care Mircea Vulcănescu a învăţat să moară, după ce într-o seară ţinuse una dintre obişnuitele conferinţe din celulă, aşa cum o descrie John Halmaghi, în „Discursul contemporan”. „Celula în care mă găseam la vremea aceea avea contact direct, prin coridorul dintre uşi, cu alte trei celule… Aşa se face că în secţia noastră sunt aduse foarte multe personalităţi politice, spirituale şi militare, cu care altădată neamul românesc se mândrea”. Alexandru Constant venea şi el dintr-o celulă de refacere, după ce a stat o vreme împreună cu Mircea Vulcănescu, cu care a cunoscut calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice şi izolarea de trei zile şi trei nopţi în celula 16, numită Celula Neagră. „A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau.

Disperat şi epuizat psihic, Vulcănescu a cedat: „Nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există”, ar fi spus el atunci, după cum au povestit martori din celulă.  „Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieţii mele şi în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi…”.

În 1951, cu un an înainte de moartea lui, s-a cerut internarea lui la Spitalul Văcăreşti. Dar oroarea sistemului comunist era maximă. A fost consultat şi găsit sănătos... Chinuit de tuberculoză şi în ciuda unei recomandări medicale, Mircea Vulcănescu nu a fost trimis la Văcăreşti, întrucât transferul nu s-a aprobat. Hotărârea Direcţiei Generale a Securităţii Statului din iunie 1951 a fost implacabilă: „La adresa din 25 aprilie 1951 cu onoare vă aducem la cunoştinţă că avizăm nefavorabil asupra transferului şi internării în Spitalul Penitenciarului Văcăreşti a deţinutului Vulcănescu Mircea Aurel”.

Asta i-a pecetluit soarta, iar în noaptea lui 28 octombrie 1952, la 48 de ani, Mircea Vulcănescu avea să moară, în infirmeria d la Aiud, într-un frig cumplit, lipsit total de medicamente, într-un pat de fier. Lângă el, se aflau doctorul Petre Ţopa şi un alt deţinut, Ion Constantinescu Mărăcineanu care au povestit frânturi din ce s-a întâmplat atunci, în ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu, într-un articol publicat în „Memoria”. Cei doi stăteau de vorbă, Mircea nu le auzea cuvintele, suferea cumplit şi avea dureri cumplite.

Cu ultimele puteri s-a ridicat şi a spus, ca un testament: „Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă.

Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc.

Trebuie să predau ştafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbuşit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă aşteaptă la poartă. Dacă dumneata şi domnul Constantinescu veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsite”.

Apoi, încet, încet, pe măsură ce lumina zilei se stingea, durerile au început să dispară. Mircea Vulcănescu n-a leşinat. A rămas tot timpul treaz, tot mai obosit, tot mai sfârşit. A fost alegerea lui. Zahiernic, un alt deţinut care i-a fost aproape până la sfârşit a povestit că Mircea Vulcănescu n-a vrut să moară în timpul somnului. Aflase de la alţi deţinuţi că cei cu cavernă la plămânul stâng, aşa cum avea el, mor în timpul somnului. Şi a făcut eforturi supraomeneşti să rămână treaz. Îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nicio medicaţie specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând...

În timp ce fiecare respiraţie  devenea tot mai dureroasă, cineva s-a apropiat să-l bărbierească. Dar era prea greu şi n-a avut putere să reziste. L-a rugat pe Zahiernic să-l lase nebărbierit pe o parte.

Ultimele lui cuvinte au fost, se pare: „Spuneţi-i Aninii să mă ierte!” – Anina era prima lui soţie, o colegă de facultate de care s-a despărţit după aproximativ zece ani şi s-a recăsătorit cu Margareta Ioana Niculescu. Şi tot atunci ar fi spus şi celebrele cuvinte: „Să nu ne răzbunaţi!”. Asta în timp ce viaţa i se scurgea, fără nicio lumânare în infirmeria de la Aiud...

Epilog? Raportul Penitenciarului din Aiud, din 3 noiembrie 1952: „Vă raportăm că în ziua de 29 octombrie 1952 a decedat în acest penitenciar deţinutul Vulcănescu Mircea, fişa 9320/48 Aiud, suferind de miocardită şi pleurezie dublă TBC”. Şi atât. La Bucureşti în casa de pe strada Popa Soare, unde locuise familia lui, medicul închisorii trimisese o adresă în care-i comunica cifrat moartea. Numai că acolo, familia nu mai era... fusese dată afară. Aşa că despre moartea lui s-a aflat mult, mult mai târziu. În acel octombrie al anului 1952, deşi îi intuiau boala, nimeni de acasă nu a ştiut că Mircea a murit.

Cultură



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite