INTERVIU Dinu Cernescu, regizor de teatru: „În puşcăria România lui Ceauşescu, eu eram foarte liber“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dinu Cernescu, contemplând Fotografii Eduard Enea, Arhivă personală Dinu Cernescu
Dinu Cernescu, contemplând Fotografii Eduard Enea, Arhivă personală Dinu Cernescu

Care sunt şansele să te afli într-un restaurant în Paris şi deodată să se aşeze lângă tine Salvador Dalí? Pentru admiratorii artistului suprarealist, e ca şi cum ar câştiga la loterie. Regizorul Dinu Cernescu (81 de ani), aflat la masa alăturată, şi-a validat acest bilet norocos şi cu un bonus: a planificat o întâlnire faţă-n faţă cu Dalí, care va rămâne cea mai emoţionantă experienţă câştigată la mustaţă.

E suficient să arunci o privire atentă prin apartamentul modest în care locuieşte regizorul Dinu Cernescu şi să realizezi că două lucruri l-au pasionat toată viaţa: literatura şi, negreşit, teatrul. Sunt pline bibliotecile sale de cărţi vechi şi noi, iar pereţii camerelor pot fi admiraţi ca la o expoziţie. Contemplând, cu mâinile la spate, în faţa zecilor de fotografii şi de afişe din spectacolele sale, ai sentimentul unei vieţi trăite din plin. Sar în ochi instantaneele din întâlnirile sale cu Salvador Dalí, cu Franco Zefirelli, diferite ipostaze din repetiţiile unui spectacol, vederi din toată lumea, icoane pictate pe sticlă, completate şi cu câteva amintiri personale: un vechi amic care nu mai este – imensul lui labrador negru –, o frumoasă poză sepia cu Natalia, mama lui, dar şi un poster lipit pe uşa de la birou, pe care e scris un mesaj ca un crez: „Vive les célibataires!“ (n.r. – „Trăiască celibatarii!“). Dinu Cernescu spune, în acest interviu, tocmai poveştile din spatele acestor imagini, care nu de puţine ori au fost împovărâtoare. Orişicum, dacă o fotografie valorează cât o mie de cuvinte, cum se spune, e aici un roman autobiografic, în care protagonistul, surprins în cadre de rău şi de bine, speră că a ieşit o persoană „acceptabilă“.

„Weekend Adevărul“: Domnule Cernescu, un eveniment iese în evidenţă din biografia dumneavoastră, printre altele. Sunteţi, probabil, singurul regizor român care l-a intervievat pe Salvador Dalí. Cum s-a întâmplat?
Dinu Cernescu: A fost una dintre cele mai fericite întâmplări, pentru că a fost total neaşteptată. În 1969, am plecat cu o bursă dată de PEN Clubul Francez în Franţa şi, printre toate bucuriile de care am avut parte – revăzut prieteni, vizitat muzee, mângâiat orice fel de cărţi în librării –, într-o seară, m-am întâlnit cu fosta mea actriţă din „Peer Gynt“, Raluca Sterian. Ea se mutase cu câţiva ani în urmă la Paris şi se căsătorise cu Jean-Jaques Nathan, nepotul celebrului editor de manuale şcolare, Fernard Nathan. În timp ce povesteam la un restaurant select din Paris, am văzut, la un moment dat, o agitaţie nebună. Mă uitam să înţeleg ce-i cu toată vânzoleala aia. „Păi, nu vezi cine a intrat?“, m-a întrebat Raluca. Era Dalí! Venise cu soţia lui, se aşezaseră chiar la masa alăturată şi el a comandat un măr. I-a fost adus pe o mescioară, chiar de către cheful restaurantului.

Cum l-a remarcat Salvador Dalí pe Dinu Cernescu

L-aţi abordat dumneavoastră, acolo, la restaurant, pe Dalí?
A, n-aş fi îndrăznit! Dar i-am spus atunci lui Jean-Jacques şi Ralucăi: „Mor dacă nu-i iau un interviu lui Dalí!“. Culmea e că Jean-Jacques, care era un drăguţ, a reuşit să vorbească cu asistentul lui Dalí, care i-a transmis că mă aşteaptă pe Rue de Rivoli, într-unul dintre hotelurile cele mai renumite din Paris, unde Dalí avea apartament închiriat cu anul. Aveam ora şi data stabilite. Am fost cel mai emoţionat atunci de treaba asta: că mă voi întâlni nas în nas cu Dalí. În ziua cu pricina, am luat cu mine un fotograf, dar şi pe ataşatul cultural al României la Paris, şi m-am prezentat în faţa apartamentului 108. Când am poftit înăuntru, am rămas trăsnit. Erau vreo patru-cinci televiziuni şi peste 20 de reporteri din toată lumea! Or, acea intimitate de care mie mi-era frică, brusc, n-a mai existat.

image

Era, de fapt, o conferinţă de presă. Cum a decurs discuţia?
Mi-amintesc în special de un reporter din Brazilia, care-l tot şicana cu diverse chestii. „De ce nu veniţi în Brazilia?“, îl întreba ziaristul. „Nu pot veni acolo. E prea mult exotism. Acest lucru mă sperie. Am călcat odată pe un fluture şi sentimentul pe care l-am avut m-a făcut să nu pot umbla multă vreme pe propriile mele picioare. O vreme a trebuit să merg într-o lectică! Am auzit că în Brazilia toate oraşele sunt pardosite cu fluturi şi asta ar însemna că, din prima zi, o să calc numai pe fluturi şi restul zilelor o să mi le petrec în lectică.“ Reporterul insista: „Vă plac cadourile, domnule Dalí? O să vă trimitem o maimuţă din Brazilia“. Şi Dalí riposta: „Dacă vrei să-mi faci un serviciu, trimite-mi fosile. Ador fosilele. Secretarul meu îţi va înmâna o listă cu fosile care mă pasionează“. (Râde) În timp ce mai toţi oamenii îşi notau serioşi, în carnet, orice spunea maestrul, eu râdeam. Pe mine, toată discuţia mă amuza. Iar la finalul interviului, Dalí a venit spre mine şi mi-a zis: „Tu eşti ăla care a râs tot timpul! De ce?“. L-am rugat să mai rămână puţin să discutăm. A fost de acord şi am rămas doar noi.

Păcatul originar, repetat zilnic de Dalí

E impresionant că v-a remarcat şi v-a abordat. Ce impresie v-a lăsat?
O, extraordinară! Cum să spun, nebunii lui Shakespeare sunt personaje care fac pe nebunii ca să poată spune adevăruri. În această categorie l-aş băga eu pe Dalí. În plus, Dalí a înţeles foarte bine specificul lumii ăleia capitaliste în care trăia el, lucru pe care îl vedem şi noi azi aici. A înţeles că a face o serie de afirmaţii, a te comporta într-un mod mai extravagant decât alţii atrage toate privirile. Să nu-mi spui că azi nu avem atâtea exemple... Doar că, spre deosebire de nebuniile lui Dalí, care aveau ceva nobil şi aristocratic în ele, nebuniile contemporanilor mei au ceva mai degrabă de mahala.

image

L-aţi întrebat, de curiozitate, de ce a comandat un măr la restaurant?
Da! El era fascinant de lucrurile rotunde, pentru perfecţiunea lor. Ăsta era, de altfel, şi un criteriu după care îşi alegea fructele. Mi-a mărturisit, însă, că mărul îl prefera dintr-un motiv biblic. Zicea că, de fiecare dată când e în compania soţiei sale, vrea să repete păcatul primar. Ea îi oferă mărul, fără să ia însă forma de şarpe, iar el se preface că nu ştie cine e, îl ia, îl muşcă şi în fiecare zi îşi reîncep propria lor Biblie.

I-a dăruit lui Zeffirelli un şerveţel cu „Hamlet“

Mai sunt şi alte personalităţi cu care aţi avut ocazia să staţi de vorbă. În cartea dumneavoastră, „Întâlniri“, povestiţi despre întâlnirea cu Frederico Fellini, cu Franco Zeffirelli. Ce amintiri aveţi legate de cei doi regizori italieni?
Cu Fellini a fost o întâlnire nu foarte importantă, dar, oricum, ţin minte că era uimit că cineva din România îi cunoaşte toate filmele. „Să nu-mi spui că sunt idolul tău!“, mi-a zis râzând în hohote. M-a impresionat naturaleţea lui. Franco Zeffirelli ne-a invitat pe mine şi pe câţiva actori la el acasă, după ce a văzut „Meşterul Manole“, pus în scenă la Roma, în ’73. Am discutat atunci despre următorul meu spectacol, „Hamlet“. Şi acum mai am fotografia în care se vede cum îi desenez lui Zeffirelli pe un şerveţel de masă cum urma să montez eu „Hamlet“. Sper că l-a păstrat!

În 44, într-un avion american

image

Se pregătea să devină chirurg

De ce aţi ales să studiaţi teatru, domnule Cernescu?
Am ales fără vreun motiv anume şi fără vreo logică să dau la Teatru. Nici până în ziua de azi nu pot să-mi justific alegerea. În familia mea, se hotărâse să devin medic chirurg. Pentru asta, am învăţat ani buni. Ţin minte şi astăzi manualul de anatomie al lui Tesstut, din care îmi făceam notiţe. În plus, la Liceul „Sfântul Sava“, unde studiam, eram coleg cu băieţii celebrului doctor Theodor Firică, care era unul dintre personalităţile medicale de la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti. Şi băieţii lui se pregăteau de Medicină şi, cum ei locuiau foarte aproape de noi, în zona C.A. Rosetti, când mergeam în vizită, inevitabil discutam despre Medicină. Doar că, într-o zi, fără niciun fel de justificare, m-am dus şi m-am interesat de condiţiile pentru examenul de Regie. Am dat examen şi am intrat din prima.

Uneori, înclinaţiile noastre în viaţă sunt influenţate şi de profesiile celor din familie. Aveau părinţii, de pildă, meserii artistice?
Niciun fel de legătură. Mama a fost profesoară de franceză, iar tata – pilot. Căsătoria lor a fost iniţial obiectată de familia mamei, care avea ceva stare, spre deosebire de tata, care provenea dintr-o familie modestă. Dar era vremea când cavaleriştii şi aviatorii luau ochii tinerelor din lumea bună. Tata a devenit foarte cunoscut în 1933, când a organizat un raid aviatic Bucureşti-Cape Town şi retur, împreună cu alte două avioane româneşti. Pe atunci, avioanele nu puteau să aibă legătură radio, aşa că aveau plafon de zbor de 800 de metri. Zburau, cum se zicea, la vedere. Treptat, tata a urcat mai multe trepte ierarhice şi, astfel, a reuşit să câştige şi încrederea celorlalţi membri ai familiei.

Nebunaticul nenea Charles

Era de viţă nobilă mama dumneavoastră? Care e istoria familiei ei?
Părinţii mei au fost cununaţi de Charles Drouhet şi de soţia sa, Zetta. Nenea Charles, cum îi spuneam eu, era fratele bunicii mele. Se pare că ei proveneau dintr-un oarecare Drouhet, care fusese chemat de un boier din Moldova, pe la 1750, ca să fie profesor pentru copiii lui. Francezul s-a îndrăgostit de o româncă şi, din generaţie în generaţie, s-a ajuns la bunica mea şi la nenea Charles. Şi el, la fel ca bunica şi ca mama, era tot profesor de franceză şi a contribuit la înfiinţarea catedrei de franceză la Universitatea din Bucureşti. Eu l-am cunoscut foarte puţin, dar se pare că era o mare personalitate. Locuia cu tanti Zetta într-o spendidă vilă, pe strada Dumbrava Roşie din Bucureşti, care azi e ambasadă. Ştiu despre el că era leşinat după gagicuţe, însă pasiunea asta i-a fost, într-un fel, fatală. El era bolnav de inimă şi mi s-a povestit că, într-o zi, a paralizat acasă la o domnişoară! A fost adus ca un colet de tânăra care a sunat la uşă şi a fugit. Atunci când slujnica a deschis uşa, nenea Charles s-a prăbuşit peste prag. 

„Tata a fost bătut de Securitate în subsolul casei unde a cunoscut-o pe mama“

Cum a infleunţat schimbarea regimului viaţa dumneavoastră şi a familiei? Au pierdut averi? Au avut probleme cu autorităţile?
Părinţii mei n-au avut averi, deci nu pot să spun că au suferit pierderi materiale. N-au avut nici măcar un apartament al lor. Nimic! Abia acum, datorită faptului că mi-a fost mie repartizat acest apartament, pe care l-am cumpărat după ’89, pot spune că familia se poate lăuda cu o proprietate. În schimb, casa lui tanti Zetta şi a lui nenea Charles s-a transformat în sediu de Miliţie, iar la subsol era şi o cameră de anchetă a Securităţii. De unde ştiu asta? Pentru că tata a fost anchetat şi bătut în subsolul casei unde a petrecut de atâtea ori şi unde a cunoscut-o pe mama.

image

Dinu Cernescu şi tatăl lui (în stânga)

De ce a fost anchetat tatăl dumneavoastră?
Pentru că a aranjat să fugim din ţară şi a fost prins. În perioda aceea, tata se afla la conducerea aeroportului Băneasa. În calitate de şef, avea şi o maşină de serviciu, ca să zic aşa, adică un avion personal cu care zbura la colegii din alte aeroporturi. El a organizat cum să fugim din ţară cu acest avion. Dar cum noi nu aveam bani în străinătate, a căutat să găsească pe cineva care putea să ne asigure un trai acolo pentru un timp. Şi a găsit pe cineva, un avocat, dar care era turnător la Securitate. A făcut cinci ani de puşcărie, la Jilava, la Canal şi la Poarta Albă.

Ce v-a povestit din anii aceia de puşcărie?
N-a vrut să-mi povestească absolut nimic din perioada detenţiei, decât acest amănunt, când a realizat în ce casă se afla la anchete. A zis că era cât p-aici să-l doboare de tot. Tot timpul anchetei se auzea un pian care trebuia să acopere strigătele celor anchetaţi. Acolo, din cei cinci ani de puşcărie, i-a fost cel mai greu să reziste. Înainte să moară, l-am rugat să-mi spună cum îl cheamă pe avocat. Voiam să-l înfrunt. Dar tata a refuzat până în ultima clipă. Îmi spunea: „Tu trebuie să fii străin de lucrurile astea“.

Un sfat înţelept de la prietenul Silviu Brucan

Dar aţi avut curiozitatea, după Revoluţie, să-i verificaţi dosarul la CNSAS?
Da, dar, ulterior, m-am răzgândit. Altcineva a intervenit. Pe parcursul anilor, înainte de ’89, m-am împrietenit cu Silviu Brucan, când era director adjunct la TVR şi, imediat după Revoluţie, m-am dus la el, la minister. Eram în relaţii foarte bune. Îi spuneam pe numele lui conspirativ, Tache. „Tache, am o rugăminte. Vreau să văd dosarul meu şi, dacă se găseşte, şi dosarul tatei“. Brucan, atunci, mi-a spus următorul lucru: „Nu te las să faci această prostie. Gândeşte-te bine. E imposibil să nu găseşti, în dosarul tău, pe cineva dintre oamenii foarte apropiaţi ţie, care să nu te fi trădat. Vrei, de acum înainte, toată viaţa, să te chinuieşti cu acest lucru?“. Avea dreptate şi am renunţat.

Eu sunt nepot, strănepot şi băiat de profesoară de franceză şi, totuşi, rebelul din mine a refuzat mulţi ani să înveţe franceza. Am dus multe lupte cu mama până când am început să învăţ să vorbesc franţuzeşte. Recunosc că până la bătrâneţe mama îmi corecta corespondenţa în limba franceză.

Poate chiar numele lui Silviu Brucan ar fi apărut în dosar...
Nu, nu, nu, el n-avea ce. El făcea jocuri la nivel mult mai înalt, nu se ocupa să toarne regizori.

Ziua când l-a înfruntat pe 16. Agentul 16

Eraţi în liceu când a fost ridicat tatăl dumneavoastră. Vă judecau colegii?
Nu, pentru că se aresta pe capete în jurul meu. Şi ei erau familiari. Noţiunea de a fi arestat era cam cum îi cheamă acum la DNA, doar că ăia erau mai serioşi. Dacă intrau, nu mai ieşeau (râde). Recunosc, însă, că atunci când s-a aflat în liceu, am suferit îngrozitor, pentru că n-am fost făcut pionier.

Ce făceaţi când l-au arestat pe tatăl dumneavoastră?
Noaptea s-a întâmplat, pe 14 septembrie. A doua zi, dimineaţa, de-abia mă sculasem şi am auzit cum suna încontinuu telefonul, dar nu răspundea nimeni, lucru care nu era normal. Suna, suna, suna, până când m-am enervat şi m-am dus în biroul tatălui. Acolo era un domn. „De ce nu răspunzi, domnule?“, i-am spus eu răstit. Mama a ieşit dintr-odată din camera ei plângând şi mi-a spus că tata a fost arestat. Dar mi-a rămas în cap un lucru de atunci. Am fost martor când domnul a trebuit să dea un telefon şi a spus: „Aici, 16“. După ani mulţi, la o recepţie care era dată de Ambasada RFG-ului la Intercontinental, l-am zărit şi pe el. L-am recunoscut imediat. M-am dus la el şi i-am spus: „Bună seara, 16!“. „Da’ ce vreţi să spuneţi, tovarăşe?“ „Cum, 16, nu-ţi mai aduci aminte când l-ai arestat pe tata?“ I-am rostit numele destul de tare, ca să se audă în jurul meu, nu degeaba eram la Teatru. Am avut bucuria asta.

„În puşcăria România lui Ceauşescu, eu eram foarte liber“

i ajuns la Teatru, într-un mediu pe care nu-l cunoşteaţi aproape deloc. Care a fost prima impresie?
Nu prea am avut noroc, pentru că la clasa noastră de Regie, erau numai profesori anonimi. Nu pot să-l uit pe profesorul Nicolae Moraru, care nici nu putea vorbi româneşte corect şi ne învăţa aşa: „Tovarăşe, în estetică există curente mari şi curente mici“. Am avut, însă, onoarea să-l am profesor pe Tudor Vianu la cursurile teoretice, iar acest lucru echilibra balanţa. Dar, oricum, mă uitam cu foamea săracului la celelalte clase, unde erau Ion Finteşteanu, Marietta Sadova şi alţii. Dar, ştii cum e, uneori presupusele lucruri rele se transformă în lucruri de noroc. Am început să-mi vâr nasul şi, treptat, am ajuns asistentul de Regie al Soranei Coroamă, al Mariettei Sadova şi, în special, al lui Vlad Mugur. Ne-am împrietenit şi el a devenit pentru mine un fel de stăpân. Când Vlad a plecat la teatul din Craiova cu generaţia de aur, m-a chemat şi pe mine. Când a plecat la Naţional, am mers şi eu cu el şi atunci am avut norocul să-l cunosc pe Sică Alexandrescu, al cărui asistent am fost mulţi ani, şi aşa i-am cunoscut pe marii regizori din acele vremuri.

image

Uite filmul, nu e filmul

Dumneavoastră cum şi când v-aţi lansat? Care au fost primele reuşite?
Am început cu o mare suferinţă. Eu, încă din liceu, am început să iubesc muntele şi asta datorită profesorului de sport, Stelian Gheorghiu – nea’ Tilică, cum îi spuneam noi. Împreună cu el şi cu câţiva colegi, plătind o sumă derizorie, am mers în fiecare vacanţă de primăvară şi de iarnă la Babele. Am făcut câţiva ani de alpinism, dar la un nivel de amator. M-am împrietenit cu o serie de oameni de la munte, care sunt cei mai formidabili oameni pe care i-am întâlnit în toată viaţa. De munte mă leagă şi faptul că, atunci când am terminat facultatea, am auzit că se căutau noi regizori în cinematografie, iar eu am scris un scenariu despre munte. Norocul meu a fost că textul a fost luat şi aranjat puţin de Horia Lovinescu şi s-a dat drumul producerii acestui film.

Părea o veste bună. Ce n-a funcţionat?
Am crezut că o să-l fac eu, că doar de aceea scrisesem scenariul. Filmul a fost făcut de Gheorghe Turcu, un băiat care-şi făcuse studiile la Moscova, dar, cum să spun, Moscova n-avea nicio vină că el era un tip fără niciun fel de talent. Am fost totuşi asistent, dar fără să am dreptul la o vorbă. Când spuneam ceva, îmi  reteza imediat argumentaţia. Filmul s-a făcut, între altele, pentru că rolul principal feminin era jucat de Lica Gheorghiu (n.r. – fiica lui Gheorghiu-Dej). Deci, îţi dai seama cum s-au întâmplat lucrurile. Dar am realizat apoi nişte spectacole care au plăcut mult şi numele meu a început să fie cunoscut. Unul dintre ele a fost când am făcut „Peer Gynt“, care era examenul meu de stat. Un alt moment bun a fost la Teatrul din Craiova, cu „Gâlcevile din Chioggia“ şi poate cel mai important a fost când am făcut „Hamlet“, cu Ştefan Iordache.

Cu Franco Zeffirelli

image

„Înjuram acasă. Am fost prudent“

image

Cum priveaţi aceste nedreptăţi ale regimului?
Eu am înţeles sistemul mai târziu. Datorită mediului în care lucram, m-am învârtit printre oameni care făceau parte din sistem, dar care, în particular, erau şi duşmanii sistemului. De pildă, Vlad. Vlad era unul dintre oamenii care urau lumea comunistă. Dar el era şi unul dintre oamenii ţinuţi în faţă pentru că era un foarte bun regizor. Exista această dualitate. Prin el, de pildă, am cunoscut familia Perahim. Jules Perahim dicta în lumea artelor plastice. Dar în sinea lui, acasă, era unul care nu putea să-i sufere pe comunişti. Prin el i-am cunoscut pe alţii. Asta era lumea de-atunci! Nina Cassian, Gogu Georgescu, Catinca Ralea – pe ei au ştiut comuniştii să şi-i ţină cât de cât lângă ei, pentru ei. Atâta timp cât nu scriau în mod deliberat contra sistemului şi nu făceau declaraţii, oamenii erau lăsaţi în pace.

Dansând cancan cu Lucian Pintilie

Şi acest lucru nu vă nemulţumea? Asta nu e libertate, e o iluzie.
Să ştii că libertatea e o chestie strict personală. Poţi să fii foarte liber şi într-o puşcărie. Eu, în puşcăria România lui Ceauşescu, eram foarte liber. Nu înjuram în gura mare, nu adunam oameni să scriem manifeste. Înjuram acasă. Poate că am fost prudent. Singurul lucru pe care mi l-a adus, clar, Revoluţia, a fost că nu mi-a mai fost frică. Dacă înainte, un vecin suna să ceară un pahar cu apă la 9.00 seara, mureai de frică. După ’89, putea să sune şi noaptea, oricând, că nu mai aveam niciun fel de temeri. Da, asta am câştigat. După ’89, nu mi-a mai fost frică.

Explicaţi-mi ce însemna pentru dumneavoastră să fiţi liber în comunism.
Citeam ceea ce voiam, aveam prieteni care îmi trimiteau cărţi. De fiecare dată când plecam pe undeva, mă întorceam cu geamantanul plin de cărţi. Pentru mine asta e suprema libertatea – o carte. Eram printre puţinii oameni care aveau video. Adunam prieteni la mine şi ne uitam de dimineaţa până seara la filme. Uneori mai trebuia să-l oprim pentru că aproape ieşea fum din el. Am văzut sute de filme atunci.

Ajutat de Ion Iliescu să aibă „regimul lui Geolgău“

image

Aţi avut vreodată probleme cu cenzorii la teatru?
Atunci erau aşa-numitele vizionări. Mai erau probleme. Am avut, de exemplu, la „Matca“ lui Marin Sorescu, 11 vizionări. A trebuit, până la urmă, să vină şeful ideologic al PCR, Dumitru Popescu, care a dat drumul la spectacol. Cenzorii ăia se blocaseră la nişte mărunţişuri. De fapt, le-a fost foarte frică de textul lui Sorescu. Mai tot timpul aveau câte ceva de obiectat.

Dinu Cernescu şi Lenin

Omul fără şopârlă

Şi apelaţi şi la aşa-zisele şopârle?
Duduie, dragă, ce şopârle să zvârli în „Hamlet“ sau în „Timon din Atena“? Oricum, începuse o perioadă când a opri un spectacol, mai ales de Shakespeare, nu mai convenea nimănui. Totuşi, ceea ce nu convenea conducerii de partid era oprit. Eu am văzut, de pildă, o piesă montată de Petrică Ionescu, în perioada lui bună, şi anume „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea“, cu Ştefan Iordache şi cu Ştefan Radof. Vreau să vă spun că spectacolul dura două ore şi jumătate, deşi e un text de 45 de minute. Celor câţiva care am fost în sală ni s-a făcut rău de râs. Spectacolul era senzaţional şi totuşi a fost oprit.

Ce n-a convenit?
De fiecare dată când se spunea cuvântul „patriotic“ sau „România“, Efimiţă, jucat de Ştefan Radof, se ducea la baie să facă pipi de emoţie. Se oprea toată acţiunea şi se auzea: „Pâşşş!“. „Şi ce-ai zis?“ „România...“ Şi se auzea: „Pâşşş! Pâşşş!“. E un exemplu. Piesa a fost oprită. Ţin minte că odată mi s-a şi reproşat: „Se poate, tovarăşe Cernescu? Râdeai în hohote la piesa aia!“. Unii erau mari iubitori să bage fitiluri, eu n-am fost din aceia. Cred că am fost suficient de alunecos ca să fac cumva să nu mă cert cu oamenii puterii. Şi asta m-a ajutat. Când am avut probleme la CC, vorbeam cu Tamara Dobrin. Eu am fost în relaţii bune cu Tamara Dobrin. Am ştiut să fac asta. Am fost inversul lui Alexandru Tocilescu, dacă vrei, care căuta – provocator – câte un mic război cu oamenii din sistem.

După-amiaza cu un securist

Vi s-a propus să fiţi colaborator al Securităţii?
Şi da, şi nu. N-a ieşit nimic. Era un tovarăş care răspundea de Teatru Naţional şi de Teatrul Giuleşti, unde eu lucram. Tovarăşul Stelian. M-a ameninţat, pentru că aveam relaţii foarte strânse cu un prieten mai vechi de-ai mei, profesor de actorie şi regizor, care plecase în Olanda şi începuse să revină în ţară. M-a invitat într-o cămăruţă la TNB, unde se primeau informările, ca la poştă. Mi-a spus că trebuie să-mi schimb atitudinea, să fiu mai prietenos cu ei, oamenii sistemului. Eu le-am spus că asta e firea mea, dar nu mi-au cerut nimic scris. Nu mi-au făcut alte mizerii. A fost doar o discuţie.

image

Dar ieşeaţi cumva în evidenţă? Spuneaţi că nu eraţi tocmai omul care să facă scandal.
O singură dată, cred, am avut o răbufnire. Pe vremea aia, era un fotbalist, Geolgău.

De la Craiova!
Cred că o vreme a fost şi iubitul Nadiei Comăneci. În orice caz, am aflat că Geolgău avea paşaport cu multiple intrări şi ieşiri, aşa se numea pe atunci. El doar se ducea, îşi lua paşaportul şi pleca în călătorie. Pe mine m-a apucat nebunia şi am început să urlu: „Vreau să am regimul lui Geolgău! Vreau regimul lui Geolgău“. Şi l-am primit până la urmă, datorită lui Ion Iliescu.

Un Louis de Funès printre revoluţionari

Cum v-a ajutat Iliescu, mai precis?
Am fost invitat de celebrul regizor de teatru polonez, Jerzy Grotowski, să-i fac o vizită la teatrul Laboratorium, înfiinţat de el. Mi s-a refuzat viza de plecare. Atunci, disperat de situaţia care se crease, m-am dus la noul ministru al Tineretului, Ion Iliescu, şi m-am plâns. El mi-a propus să fac parte dintr-o delegaţie de tineret care pleca în Japonia. Mi-a zis: „Să vedem dacă-ţi mai refuză cineva viza acum“. De atunci, am avut situaţia lui Geolgău.

image

De la Revoluţie ce amintiri aveţi?
În ziua mitingului, repetam o piesă a lui Ellie Weisel la Teatru Evreiesc. După repetiţie, am auzit că adunarea s-a spart în centru. Detalii nu aflasem. Pe drum, am întâlnit câţiva oameni care îl înjurau pe Ceauşescu. Mi-am spus că ăia sunt securişti şi-l înjură pe Ceauşescu ca să vadă cum reacţionez eu. Eram ca Louis de Funès, când îi era frică să spună ceva, şi doar ridicam din umeri. Peste un colţ, iar am dat de alţii care-l înjurau. Nu înţelegeam de ce erau atât de mulţi securişti după  mine (râde). Ceva nu era în ordine. Am ajuns acasă, mama nu se uitase la televizor. Am aflat de la o vecină care a venit la noi alergând pe scărti. Mama şi-a dat seama că eu vreau să mă duc pe stradă şi atunci, săraca, a luat un scaun, l-a pus în uşă şi s-a aşezat acolo: „Peste cadravul meu ieşi din casă!“. Şi atunci n-am ieşit.

Un borş rece, acrişor sau o noapte de amor?

Mai mergeţi la teatru, urmăriţi stagiunile?
În orice caz, înainte eram un mai mare consumator de teatru ca acum. M-am uitat câtă banalitate e în cele 25 de pagini ale Festivalului Naţional de Teatru care începe în curând. Trebuie să mai spunem adevărul din când în când, chiar dacă supără. Ar fi trebuit nişte spectacole importante!

Ce aţi fi vrut să vedeţi?
Ştiţi, eu, de fapt, ar trebui să mă declar mulţumit la 81 de ani. Cel mai recent spectacol, „Pe lacul auriu“, l-am făcut la Teatrul Bulandra, condus de bunul meu prieten Ducu Darie, cu actori de excepţie. Capul de afiş este Virgil Ogăşanu, cu care demult doream să mă găsesc. Spectacolul are o scenografie excelentă a Mariei Miu. Am toate motivele să fiu încântat, dar mereu găsesc un motiv să fiu nemulţumit de mine şi de munca mea.

La 81 de ani, după atâtea întâlniri, împliniri şi nemulţumiri, ce rămâne, domnule Cernescu?
Am avut, e adevărat, sute de întâlniri memorabile. Şi parcă m-am întâlnit mai des cu răul decât cu binele. Aruncat, aşa, între rău şi bine, cred că mi-am tăbăcit caracterul şi am ieşit o persoană acceptabilă.

Anul acesta aţi pus în scenă o piesă, aţi publicat cărţi – păreţi neobosit. Vă simţiţi, totuşi, bătrân?
Să-ţi povestesc ceva. Era o zi caldă, de sfârşit de vară. Plecam de la o repetiţie lungă şi grea. Trebuia să dau un telefon care s-ar fi continuat într-o noapte de amor cu scântei. Când să telefonez, mi-am amintit că aveam acasă, în frigider, un borş grozav, rece, acrişor. Şi n-am mai telefonat. Am ales borşul. Mi-am dat seama, atunci, că am îmbătrânit.

Cultură



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite