George Costin, regizor: „«Chicago», o poveste reală, cu teme incomode, spusă într-o notă satirică“ INTERVIU

Faimă, corupție, ambiție și trădare: iată doar câteva dintre nuanțele umanului care s-au păstrat de sute de ani și care sunt redate în musicalul „Chicago“, venit tocmai din anii ’20, anii jazzului Antoaneta Banu

„Chicago“ este o operă de artă care a supraviețuit timpului, căpătând diferite chipuri: pornind de la fapte reale, Maurine Dallas Watkins a scris în 1926 piesa de teatru, care s-a transformat în 1975 într-unul dintre cele mai de succes musicaluri ale tuturor timpurilor de pe Broadway și care, în 2002, a devenit un film de Oscar. Musicalul, cu peste 11.000 de reprezentații în 36 de țări, este montat pentru a doua oară în România, la distanță de 17 ani. Regizorul și producătorul George Costin povestește pentru „Weekend Adevărul“ ce presupune realizarea unui astfel de spectacol: de la negocierea drepturilor de autor și alegerea sălii până la casting și repetiții. „Chicago“, cu toată strălucirea și decadența anilor ’20, se va putea vedea pe scena Circului Metropolitan București, pe 6 și 7 aprilie.

„Weekend Adevărul“: Pe 12 martie s-au împlinit 100 ani de la crima care s-a petrecut în Chicago și care se află la baza a ceea ce avea să se transforme într-un uriaș succes de public. Piesa a fost scrisă de Maurine Dallas Watkins, jurnalistă la „Chicago Tribune“, și a fost montată în 1926 în Statele Unite. Dar poate că cea mai interesantă variantă și abordare vine de la Bob Fosse, actorul, coregraful, dansatorul, regizorul de teatru și film, care în 1975 a făcut din Chicago o formă de manifest împotriva corupției care exista în justiția americană din acea perioadă.

George Costin: Așa este. În 1975, Bob Fosse și cu John Kander, compozitorul, au adaptat piesa, transformând-o într-un vodevil muzical, o satiră împotriva corupției. Producția din 1975 a consacrat spectacolul care cred că s-a jucat vreo şase ani cu casa închisă pe Broadway, fiind ulterior reluat în 1997 tot pe Broadway. Imediat după a urmat și celebra adaptare pentru film, în regia lui Rob Marshall, producție a Miramax Films.

Acel film este o provocare pentru toți cei care vor să facă un remake...

Da, este adevărat, dar asta ne responsabilizează și ne obligă să venim cu o versiune originală pe care publicul să o accepte dincolo de așteptările pe care probabil le va avea. Cu siguranță, spectatorii vor vedea niște personaje autentice, realizate de actori români și gândite pentru publicul din România. Aceasta este miza noastră.

Voi aveți experiență în zona asta de spectacole de musical, cu mare succes de public: „Fantoma de la Operă“, „Mamma Mia“...

Într-adevăr, sunt spectacole în ultima vreme din ce în ce mai multe și nu pot decât să mă bucur pentru acest lucru. E un fenomen care începe să se dezvolte și la noi, iar publicul începe să înțeleagă genul și să și-l dorească. Dacă apar mai multe spectacole de acest gen, se formează o cultură locală și e bine pentru toată lumea: pentru artiști, care au ocazia să exerseze într-o asemenea formă artistică de exprimare, și pentru public, pentru că are acces la niște texte care au generat spectacole uriașe, care au animat comunități și au creat chiar legende în lume.

„Chicago“ s-a mai jucat în urmă cu 17 ani, la Teatru Național, dar acum este ceva cu totul și cu totul nou. De ce ați ales această piesă? Aveați posibilitatea să alegeți, presupun, alte texte, alte branduri din industria de musical.

Nu m-am oprit la „Chicago“ pentru că este un musical. Nu mi-am dorit neapărat să fac un musical și nu știu dacă aș mai face vreodată, neapărat. Dar acesta este un proiect care e foarte important pentru mine. În urmă cu 20 de ani, când filmele ajungeau mai greu la noi, îmi aduc aminte că împreună cu colegii mei de facultate am vizionat pe un monitor foarte mic filmul pe care, la vremea aceea, mărturisesc, l-am luat de pe internet. Am fost foarte marcat de acel film, pentru că dincolo de esența puternic teatrală – și vă confirm felul în care se raportează artiștii la acest spectacol, la acest text –, este o poveste atât de reală care vorbește de niște teme profunde și incomode, dar profund omenești, pe un ton extrem de comic, într-o notă satirică. Mă întorc la el cu mare plăcere și îmi place să fac lucruri care mă mișcă. Îmi place să fac lucruri care îmi creează plăcere și care mă împlinesc ca persoană, ca actor și ca om de teatru. Este o motivație mai degrabă personală, nu pecuniară sau care ține de forma de expresie.

Drepturile de autor, primul pas

Producția spectacolului este o altă provocare. Nu numai abordarea regizorală, cheia în care tu ai gândit acest spectacol, ci ceea ce este în spatele lui, chiar de la preluarea drepturilor de autor. Cum arată culisele acestui show?

Este o aventură presărată cu situații pe care un producător trebuie să le depășească. Într-adevăr, primul pas este să obții drepturile de autor, ceea ce nu este cel mai simplu lucru. Și asta lumea trebuie să o cunoască, mai ales că anul trecut „Chicago“ a ajuns pe primul loc în lume, lucru care a creat un ascendent puternic în favoarea celor care dețin drepturile de autor și care nu le oferă atât de simplu. Le-am obținut după o negociere puternică, dar poate că lucrul cel mai important este că le-am obținut fără o franciză în spate, așa cum de multe ori se obișnuiește, iar asta înseamnă că ceea ce va vedea publicul din România va fi un spectacol original 100%.

Câtă libertate vi s-a dat pentru a face „Chicago“? Știu că în momentul în care lucrezi cu un astfel de brand, vin niște limitări...

Nu este cazul. Atât timp cât nu se modifică personaje, cât timp nu se adaugă sau se elimină pasaje din lucrare, libertatea este totală. Dimpotrivă, am putea spune, ne este interzis prin contract să copiem absolut orice lucru din producția de Broadway și din filmul celebru. Asta a fost condiția pentru care am acceptat să fac acest proiect, pentru că ne oferă libertate de creație. Altminteri, nu știu dacă aș fi știut să copiez un spectacol.

Cât au durat partea de negocieri și partea de pre-producție?

Negocierile au durat patru luni, timp în care am început și pre-producția, pregătirea spectacolului, direcția pe care vrem să o dăm proiectului, castingul etc. Am început pregătirea spectacolului cam cu șase luni înainte de repetiții.

Cei care dețin drepturile de autor au avut o listă pe care trebuia să bifați un punctaj, în așa fel încât să deveniți eligibili pentru a face spectacolul în România?

Da, sigur că trebuie să îndeplinești niște criterii care țin de CV-ul oamenilor care sunt în spate și al artiștilor, dar acesta nu a fost un impediment. Echipa de producție este una experimentată, astfel încât am primit acordul din acest punct de vedere foarte ușor.

Bugete mici, producții mici

Spectacolul de musical este o producție scumpă, dar el poate aduce înapoi banii care se investesc în el. Cât înseamnă, cu aproximație, bugetul la „Chicago“?

În primul rând, cred că apariția musicalurilor se datorează și unui trend negativ. Cred că mișcarea teatrală, așa cum a fost ea până acum, cel puțin în București, este într-o degradare galopantă, care se datorează în primul rând infrastructurii și bugetului alocat pentru teatre. Sunt date publice și pot fi verificate în acest moment. Bugetul pentru teatre în București este la jumătate față de 2017, chiar 2016. Asta este o realitate. Spațiile de joc se deteriorează, nu sunt renovate. Nu a mai apărut nicio sală de spectacole mai mare, mă refer la o sală de 1.000 de locuri. Bugetele fiind mici, producțiile sunt din ce în ce mai mici și mai sărăcăcioase. Teatrele nu mai au capacitatea să susțină asemenea producții pentru că nu primesc buget.

Teatrul Național are posibilitatea să facă un astfel de spectacol, cum este cel mai recent spectacol de la Sala Mare, „Opera de trei parale“, în regia lui Gelu Colceag.

Publicul dorește acest tip de spectacol și da, aceste producții pot fi privite și ca investiții. Și dacă publicul va aprecia spectacolul de musical, el se poate transforma într-adevăr și într-un proiect care să se autosusțină, să genereze bani. Dar există riscuri. Întotdeauna un producător investește foarte multe lucruri într-un asemenea proiect și riscul este de a nu recupera investiția. Dar nu am contemplat eșecul și nu-l contemplu nici acum. Cred foarte mult în acest proiect și, indiferent cât de multe resurse au fost și sunt necesare pentru ca el să iasă la lumină, îmi doresc foarte mult ca împreună cu prietenii și colegii mei actori să oferim publicului din București un spectacol pe care eu cred că îl merită. E un oraș mare, de aproape patru milioane de locuitori neoficial, dar e un oraș cu o forță economică puternică din punct de vedere cultural. Cred că publicul din București merită să vadă spectacolele pe care le vede în mod normal și publicul din New York.

Teatru și circ

De ce ați ales să jucați pe scena Circului Metropolitan din București?

Nu a fost prima opțiune. Am studiat destul de mult unde să plasăm acest spectacol, pentru că dincolo de capacitatea sălii, care e evident o condiție, am avut mai multe opțiuni. Am ales până la urmă Circul pentru că, deși pune niște probleme, condiționările ne obligă la identificarea unor soluții bune. Și, în general, e foarte interesant de văzut cum condiționările stimulează creația. Arena Circului nu este cutia italiană a teatrului, dar îți sugerează că ești în gura leului, cum se spune, înconjurat 360 de public în sus, nu în jos, cum suntem neobișnuiți la teatru. Da, nu ai cum să aduci decoruri, nu ai cum să faci manevrele pe care le faci în cutia italiană. Dar, în același timp, instinctul mi-a dictat un lucru, care sper din suflet că publicul îl va aprecia: este un spațiu foarte potrivit pentru că este o lume a circului. Ne aflăm într-o lume a aparențelor, a strălucirii acestor idoli ai trucurilor, mersului pe sârmă, ai cuțitelor care zboară razant pe lângă protagoniștii acestei piese. Problemele pe care încercăm să le adaptăm este să facem ca sala Circului să sune foarte bine, pentru că ea nu este neapărat adaptată pentru sunet. Da, se pot desfășura concerte, dar pentru un musical care are nevoie de un sunet un pic mai rafinat, încercăm să aducem un sistem de sunet care este în acest moment cel mai performant din lume. Deci cred că pe scena Circului sunt 99% șanse ca publicul să beneficieze de un sunet fără precedent pentru acest proiect.

Din punct de vedere al scenografiei, suntem în anii ’20?

Nu vom aduce pe scenă o conservă istorică și nici o paradă a modei neapărat pe costume. Respectăm foarte multă epoca, dar cred că publicul va vedea pe scenă niște artiști îmbrăcați mai mult decât creativ și spectaculos și, evident, în spiritul anilor ’20. Dacă scoți această piesă din epocă, se pierde foarte mult din farmec. Pentru că nu întâmplător ea este plasată în 1925-1927, o perioadă absolut fabuloasă în istorie, venită după Primul Război Mondial, gripa spaniolă.

„Teatrul are datoria de a vorbi despre timpurile în care există“

Care este cheia regizorală a lui George Costin pentru „Chicago“ de la București?

Piesa vorbește despre niște lucruri incomode și neplăcute într-un mod comic. Este o piesă despre aparențe, despre avataruri. Trăim epoca în care succesul nu se măsoară atât prin competențele celor care-l au, ci mai degrabă în like, share, inimioare și foarte multe filtre pe care noi le punem. Dacă ne întoarcem în timp, în urmă cu vreo 2.000 de ani, descoperim că există de când lumea, doar că azi, uneltele sunt un pic mai rafinate și mai perverse. Acum avem capacitatea de disimulare a realității și proiectarea aparențelor astăzi depășește într-adevăr orice limită, orice limită istorică. Nu știu dacă e bine sau rău. Acestea sunt vremurile în care noi trăim. Teatrul are datoria de a vorbi despre timpurile în care există. Teatrul este o artă a prezentului și, din acest punct de vedere, această piesă, acest vodevil musical vorbește de o poveste de acum fix 100 de ani, care e mai actuală ca oricând.

Voce și mișcare, duo-ul obligatoriu al unui musical

Cum ați realizat castingul? Aici cred că este o altă mare provocare pentru un regizor și producător de musical să găsească actorii care pot să construiască aceste roluri.

O parte din roluri le-am distribuit prin invitație, pentru că sunt artiști pe care îi cunosc, cu care am lucrat de mai bine de zece ani, cum sunt Mirela Zeța, Tudor Cucu, Alin Florea, Ana Crețu, Irina Bucescu, Ana Bianca Popescu, Oana Pușcatu. Bineînțeles, pentru celelalte roluri care sunt cel puțin la fel de importante, mă refer la ansamblu și rolurile episodice, am făcut un casting într-adevăr, la care s-au înscris 470 de artiști, dintre care am selectat 100. Cu ei am lucrat timp de o săptămână și am încercat să ne cunoaștem, iar din cei 100, la final au rămas 15 care au completat distribuția.

Distribuția a fost realizată și în funcție de criterii clare, precum abilitățile vocale și de mișcare?

A fost condiția numărul unu. Disponibilitatea din acest punct de vedere, dar și disponibilitate din punct de vedere al programului și al timpului pe care un artist poate să-l dedice. Un asemenea proiect nu e unul pe care poți să-l faci printre altele. Vorbim totuși de o distribuție alcătuită din 23 de artiști, la care se adaugă 14 instrumentiști. Din punct de vedere logistic ai nevoie ca artiștii să fie disponibili și bineînțeles să dețină acele calități necesare pe care să și le perfecționeze. Sunt partituri pe care le pot cânta doar cei care au experiență și calități vocale.

Cum faceți pregătirea actorilor?

Pregătirea muzicală este făcută de Andreea Csibi, care este și director muzical, împreună cu Vlad Vedeș, care la rândul lui este director muzical al proiectului. Pregătirea muzicală a început din 5 ianuarie și continuă și va continua până în ultimul moment. E nevoie de antrenament constant. Pe partea coregrafică lucrez cu Cristina Danu și Flavia Mihășan, care sunt două prietene dragi. Fiecare la rândul ei provine din lumea dansului și a coregrafiei. Flavia vine din lumea baletului clasic și, în același timp, a făcut trecerea și în lumea televiziunii, care presupune anumite lucruri un pic mai accesibile. Cristina are o carieră în dansul sportiv de performanță și, în același timp, este și actriță. Știe foarte bine să lucreze cu actorii. Și Flavia, la rândul ei, știe să lucreze foarte bine cu actorii.

Spectacol mare pentru o metropolă

Cum se raportează actorul român la o asemenea producție?

Cantitatea de talent e mare și societatea românească naște talent, care probabil vine din efervescența noastră ca națiune. Dar, pe de altă parte, este o provocare, pentru că e nevoie de un anumit tip de actor care se apropie de o formă de actor total, care cântă, dansează și interpretează la același nivel. Și nu e neapărat o problemă, dar este o situație pe care trebuie să o privim lucid și s-o acceptăm. Pentru a forma artiști de genul acesta este nevoie ca ei să lucreze constant, dincolo de pregătirea pe care ar trebui să o aibă în facultate. Chiar dacă ar exista o secție specială care să-i pregătească, ei au nevoie unde să lucreze. Trebuie să existe și industria care să-i susțină și să fie consistentă. Noi nu ne putem compara cu Broadway, nu avem forța culturală sau financiară să susținem asemenea proiecte în ritmul în care ei o fac. Dar totuși, dacă ar exista mai multe proiecte asemănătoare, sunt convins că și artiștii se vor perfecționa, pentru că nivelul de pregătire a unui artist pentru un asemenea proiect seamănă foarte mult cu felul în care se pregătesc sportivii de performanță. Competițiile sunt de două-trei ori pe an, dar între, ei sunt într-un permanent cantonament. Este nevoie ca teatrele să producă acest gen și să le joace în mod constant. Dar e nevoie de o susținere logistică și financiară, unde statul ar trebui să revină la rolul lui providențial de a susține arta. De exemplu, ca un instrumentist ca să cânte Beethoven, care are niște partituri extrem de complicate, are nevoie să fie protejat și să fie așezat într-un loc în care el poate să exerseze zilnic partitura, astfel încât să poată să o cânte. La fel și un artist de musical trebuie să aibă unde să lucreze constant și să se antreneze permanent ca să poată să susțină din punct de vedere al performanței un asemenea proiect.

Eu cred că încet, încet și în România începe să se înfiripe acest gen și mai ales publicul este doritor să-l vadă. Și generațiile tinere cred că înțeleg musicalul, deși este complet nou și pentru ei. Generațiile ceva mai puțin tinere sunt cumva captive genului de operetă.

Într-adevăr, simțim că parcă spectatorii au o orientare mai mult către zona de revistă, de operetă. Pe de altă parte, să știți că publicul din România este într-o continuă dezvoltare. Oamenii circulă, își cumpără bilete la Londra, Paris, astfel încât și pretențiile și așteptările lor cresc. Este de datoria noastră, în România, să încercăm să ne ridicăm și noi nivelul producțiilor și să ne ridicăm la nivelul de așteptare al publicului, care are dreptul să aibă acces la asemenea spectacole în România.