EXCLUSIV John Florescu, jurnalist american: „După pandemie, tinerii au dat de capitalism, care le-a promis libertate, dar le-a oferit inflație“
0Flagelul nostalgiei privind comunismul a trecut de la cei mai în vârstă la tineri care nici măcar nu au prins anii de teroare ai regimului Ceaușescu, una dintre cauze fiind capitalismul care afectează din ce în ce mai multe clase sociale.
„Weekend Adevărul“: De 34 de ani, România pare că nu mai scapă de nostalgia comunismului. Chiar atât de dezamăgiți de democrație sunt românii?
John Florescu: Există mulți oameni cărora le este dor de acele timpuri, argumentând că acum nu au altceva decât inflație, șomaj, o viață cu multe dificultăți, pe când în perioada comunistă, chiar dacă nu aveai un apartament de lux, aveai, totuși, un apartament decent, era un trai modest, dar aveai un loc de muncă – ba chiar era ilegal să nu ai unul –, aveai gratuitate la activități sportive – îmi amintesc că și eu mergeam gratis la tenis, în Tineretului –, bineînțeles, aveai și timp de sport. De asemenea, sunt și cei care spun că atunci au fost construite drumuri, case de cultură, și că diplomele obținute în școlile de la noi erau recunoscute și respectate în toată lumea – pe când acum trebuie să plătești un profesor pentru meditații, lucru care este considerat o dezonoare intelectuală. Însă, cu siguranță, toți au avut de suferit în anii ’80, când se spune că Ceaușescu era în război cu propriii oameni. În momentul în care Ceaușescu a fost nevoit să plătească datoria internațională, toată lumea a fost stoarsă – mâncarea a fost exportată pentru valută, au limitat curentul electric, căldura, carnea. Îmi amintesc că ministrul său de Finanțe, Petre Gigea, care a negociat toate aceste înțelegeri cu băncile din Vest care au împrumutat România în anii ’70 pentru dezvoltare, povestea că unul dintre bancheri a venit din New York și a zis: „Domnule ministru, am fost dimineață în magazine și nu exista carne“. Gigea a recunoscut că îi era rușine că a trebuit să ia mâncarea de pe masa oamenilor – tone de mâncare erau exportate de la Galați către Odessa.
Cum vă explicați faptul că această atitudine, această nostalgie o au și tinerii, mai ales dintre cei care s-au născut după ’90?
Am observat acest curent, mai ales că, datorită documentarului, am ocazia să merg în multe și diverse locuri, să cunosc tot soiul de tipologii umane. Cred că este o combinație de motive. În primul rând, cred că pandemia de COVID-19 i-a ținut izolați, iar apoi au dat cu ochii de o lume în care nu prea credeau – capitalismul –, în care unii oameni fac o avere, iar alții se chinuie. Dacă te duci chiar și la 40 de kilometri de București, nu prea vezi că s-au schimbat lucrurile – poate este un ATM, dar cam atât. Așa că mulți tineri spun că sistemul capitalist ar fi trebuit să le ofere libertate, dar în schimb au primit o inflație uriașă, că nu își pot plăti facturile sau ratele, joburile nu sunt nici pe departe ideale. Cred că este o fluiditate a percepției tinerilor – și nu doar români – față de capitalism. Ei cred că în vremea lui Ceaușescu totul era mai previzibil, mai stabil, mai ușor; chiar dacă nu aveau dreptul la exprimare liberă sau de a călători înafara țării, măcar aveau o viață ușoară. De asemenea, cred că ei îl privesc pe Ceaușescu ca pe un lider puternic, care nu doar a vorbit. Observ acest lucru chiar și din sondajele făcute din 1990 până acum: Ceaușescu era mereu în topul liderilor preferați. Această dezamăgire nu se regăsește doar în România, ci în mai toate țările capitaliste. Mișcările de extremă dreapta devin din ce în ce mai puternice în Europa – Italia, Franța, Ungaria, Țările de Jos. Iar dictatorii sunt mai mulți poate ca niciodată: să ne uităm în Orientul Mijlociu sau în Africa. Cred că Ceaușescu este un exemplu al pericolului unei dictaturi, iar oamenii ar trebui să fie conștienți de asta. Sunt foarte multe discuții pe scena internațională despre starea democrației și cât de puternică este ea. Și din acest motiv cred că documentarul are un înțeles mai profund: lumea este prinsă la mijloc între capitalism, democrații și alternativele opuse.
„Sărăcia și nevoile și neamul“
Mulți dintre cei care au prins comunismul sunt dispuși să își cedeze dreptul la libertate, cu tot ceea ce înseamnă el, și spun că s-au săturat să lucreze pentru străini, cer respect, vor ca și România să stea la masa bogaților.
Este un punct de vedere interesant despre ceea ce se întâmplă azi. Doar uitându-ne cum s-a referit Uniunea Europeană la țările din Europa de Est, că trebuie să fie copiii cuminți de la masă și să asculte de țările mai puternice, precum Franța sau Germania. Faptul că Ceaușescu era primit în liga celor mari era un motiv de mândrie pentru români. Îmi amintesc că la intrarea României în UE, președintele Franței, Jacques Chirac, a spus că nou-veniții trebuie să își vadă lungul nasului. Nimeni nu vrea să facă asta. Toți vor să fie mândri, să țină capul sus, nu să și-l plece. Dintre cele câteva sute de tineri cu care am avut ocazia să vorbesc, cei mai mulți au spus că vor să plece în străinătate, însă aveai sentimentul că, de fapt, vor să rămână, că își iubesc țara, că aici este familia lor. Eu aș putea pleca oricând, dar prefer să rămân. România este o țară extrem de frumoasă, iar românii se remarcă între toți europenii din Est – au șarm, au inteligență. Când am făcut un interviu cu Bill Gates în urmă cu mulți ani, m-a întrebat dacă sunt român, iar apoi a spus că are în companie mai mulți români decât orice altă naționalitate din lume – atât de mulți încât are două cantine doar cu mâncare românească, cu bucătari români și teren de fotbal.
Credeți că decizii cu jumătate de măsură, precum cea mai recentă – aderarea României la Schengen, dar doar la granițele din aeroporturi – dau și mai multe argumente partidelor de extremă dreapta?
Cred că orice țară vrea să fie tratată corect, cu respect și egal cu restul. Cred că aici este o problemă la Bruxelles. Știu că inclusiv politicienii români de acolo nu sunt de acord cu această atitudine a Austriei în privința Schengenului sau cu cea a Statelor Unite în privința vizei – ceea ce mie mi se pare o rușine, având în vedere că România a fost un aliat loial. Cred că în felul acesta apar resentimentele; nu se simt ca într-o familie, așa cum ar trebui. Când românii se duc în Italia, spre exemplu, nu se simt bine primiți. Pe când în America nu este așa. Pentru ei, toți sunt imigranți, iar românii sunt întâmpinați cu întrebări despre Nadia Comăneci sau Dracula. Există acceptare și respect pentru calitățile imigranților.
Informația e bună, dar să nu depășească zona de confort
Știm deja că în timpul comunismului istoria a fost falsificată. Acum trăim în era social media, care vine la pachet cu fake news, deep fake, iar sintagma „am văzut cu ochii mei“ aproape că nu mai contează. Cum mai pot ține pasul tinerii cu istoria?
Este un pericol uriaș. Eu încerc să îmi iau informații dintr-o varietate de surse: seara, mă uit la știrile germane, apoi pe BBC sau Sky, și, în final, pe un canal tv american. Știrile sunt extrem de politizate. Dacă înainte oamenii luau știrile ca atare, fără să își pună întrebări – chiar un prezentator de la CBS spunea la finalul emisiei „And that’s the way it is“ – acum, adevărata problemă este că oamenii tind să asculte podcasturi sau să citească pe social media doar oameni care le întăresc propriile viziuni.
Se încarcă comentariile...
