EXCLUSIV Isabel Allende: „Liderii autoritari sunt tot mai populari, iar democraţia pare să devină tot mai slabă“

0
0
Foto: Lori Barra
Foto: Lori Barra

Încă din căpilărie, Isabel Allende a fost nevoită să cunoască unele dintre cele mai aspre societăţi – experienţe şi sentimente pe care, mai târziu, le-a folosit în scrierile sale. Ea observă perpetuarea politicilor dictatoriale, despre care spune că „provoacă o suferinţă imensă şi se termină rău“.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, celebra scriitoare chiliană Isabel Allende vorbeşte despre anii copilăriei, din care nu păstrează amintiri plăcute, despre drama de a fi refugiat, cât şi despre cum a reuşit să se impună, ca femeie, în galeria marilor nume ale literaturii latino-americane. La aproape 80 de ani, Allende şi-a dedicat jumătate din viaţă ficţiunii – primul său roman, „Casa spiritelor“, apărea în 1982, iar cel mai recent, „Violeta“, la începutul lui 2022.

„Weekend Adevărul”: Sunteţi născută în Peru, în 1942. Pe atunci, tatăl dumneavoastră lucra ca diplomat pentru ambasada chiliană din Lima, fiind de altfel văr primar al preşedintelui Salvador Allende, care avea să conducă Chile între 1970 şi 1973. În 1945, v-aţi întors cu mama şi fraţii dumneavoastră în Santiago de Chile, unde aţi rămas până în 1953. Cum vă amintiţi de acei ani?

Isabel Allende: Nu am amintiri din primii mei ani în Peru fiindcă atunci când aveam trei ani mama s-a întors în Chile împreună cu noi, cei trei copii, după ce tatăl meu şi-a abandonat familia. Am crescut în casa bunicului, unde mai erau şi doi unchi burlaci, fraţii mamei. Ţin minte că după ce bunica mea a murit, trăiam într-o casă în doliu: fără muzică, fără deserturi, flori sau petreceri. Mama era tânără, vulnerabilă şi deprimată. Am fost un copil introvertit şi singuratic, nu îmi era uşor să-mi fac prieteni, dar am găsit consolare în cărţi. Eram o cititoare vorace încă de la o vârstă fragedă. Totuşi, nu am amintiri plăcute din copilărie, cu excepţia relaţiei mele foarte apropiate cu mama. Ea era stâlpul de rezistenţă al vieţii mele. Pe când aveam 11 ani, mama a început o relaţie cu cel care avea să devină tatăl meu vitreg; şi el era diplomat, la fel ca şi tatăl meu, şi am început să călătorim.

„Casa noastră era plină de drame“

Din 1953, după ce mama dumneavoastră s-a căsătorit cu diplomatul Ramón Huidobro, aţi petrecut cinci ani în Bolivia şi Liban, unde el îşi desfăşura activitatea. În aceste ţări, aţi urmat şcoli private – una americană, alta britanică. Cum şi-a lăsat amprenta acea perioadă asupra dumneavoastră?

Nu m-am putut adapta niciodată la Şcoala Americană din Bolivia, probabil pentru că era o şcoală mixtă, iar eu eram foarte timidă cu băieţii. M-am îndrăgostit la 12 ani de un băiat cu câţiva ani mai mare decât mine. Nu a aflat niciodată de dragostea mea de căţeluş pentru el. Cred că imaginaţia mea romantică a început să se dezvolte atunci. În Liban, am urmat o şcoală britanică protestantă, extrem de strică, numai pentru fete, ceea ce a fost bine pentru mine. Casa noastră era plină de drame, părinţii mei se certau constant, eu aveam o soră vitregă foarte dificilă, cu care nu mă înţelegeam. Şcoala aceasta îmi oferea o anumită structură şi linişte sufletească, iar cărţile îmi umpleau zilele. „O mie şi una de nopţi“, pe care am citit-o pe când aveam 14 ani, m-a iniţiat pe calea fanteziei, a erotismului şi a povestirii.

Mai târziu, aţi fost pentru o vreme refugiată, fugind din calea regimului generalului Augusto Pinochet. Aţi abordat tema exilului şi în literatură, în romane ca „O lungă petală de mare“, de altfel şi un tribut adus lui Pablo Neruda. De ce este important să vorbim despre chestiunea refugiaţilor, în artă, în literatură? În aceste zile, în România, avem refugiaţi din Ucraina, oameni dintr-o ţară europeană, mai ales femei şi copii, care fug din cauza războiului. Ce am ratat din lecţiile istoriei astfel încât am ajuns din nou aici?

Foto: Alexander Mirsch
Foto: Alexander Mirsch

Au fost întotdeauna valuri de refugiaţi, mase mari de oameni care şi-au părăsit locurile de origine în căutarea siguranţei. Se întâmplă de secole în Asia, Africa, America Latină, cât şi în Europa. Să ne gândim la cele cinci milioane de persoane strămutate în Europa după Al Doilea Război Mondial. Această tragedie continuă să se întâmple şi azi. Este una dintre numeroasele consecinţe teribile ale războiului şi foametei, şi se va întâmpla din nou şi din nou până când civilizaţia noastră se va schimba. E nevoie să înlocuim patriarhatul. Şi-a urmat deja cursul. Umanitatea şi planeta nu vor mai supravieţui mult dacă nu vom schimba drastic regulile jocului.

Din California, unde locuiţi azi, cum priviţi războiul de acum din Ucraina, având experienţa dictaturilor din America Latină? Cum vedeţi noul război din Europa, în mileniul al III-lea?

Toată lumea se teme că Rusia ar putea escalada acest război şi că ar putea să-şi folosească armele nucleare. Asta ar precipita o catastrofă globală. Este foarte deranjant că în atâtea ţări există azi regimuri autoritare, iar unii dintre conducătorii lor sunt chiar destul de populari, în timp ce în lume democraţia pare să devină tot mai slabă. Cel mai adesea, dictaturile provoacă o suferinţă imensă şi se termină rău.

„Treaba mea este să spun poveşti“

America Latină are o extraordinară tradiţie literară, care include nume uriaşe ca Borges, Cortázar, García Márquez, Sabato, Vargas Llosa şi atâţia alţii. Însă majoritatea – bărbaţi. Cât de dificil a fost pentru dumneavoastră, ca femeie, să vă impuneţi drept o autoare recunoscută în această galerie de nume importante ale realismului magic?

Fosta mea agentă, Carmen Balcells (n.r. – faimoasă agentă literară pentru scriitori de limbă spaniolă, printre cei pe care i-a reprezentat numărându-se şi Gabriel García Márquez), care din nefericire a murit în urmă cu câţiva ani, mi-a spus încă de la început că va trebui să depun un efort de două ori mai mare faţă de orice bărbat pentru a obţine doar jumătate din respect şi recunoaştere. A avut dreptate. Mi-a luat 40 de ani, în care am scris, am vândut 75 de milioane de cărţi, am obţinut 16 diplome onorifice şi nenumărate premii, să primesc respectul despre care îmi vorbea Carmen Balcells. Dar nu mă pot plânge, căci am foarte mulţi cititori fideli şi editori entuziaşti.

E nevoie să înlocuim patriarhatul. Şi-a urmat deja cursul. Umanitatea şi planeta nu vor mai supravieţui mult dacă nu vom schimba drastic regulile jocului.

Sunteţi membră a Academiei Americane de Arte şi Litere, în 2010 vi s-a acordat Premiul Naţional pentru Literatură în Chile, în 2014 preşedintele de atunci al Statelor Unite, Barack Obama, v-a înmânat Medalia Prezidenţială a Libertăţii. În tot acest timp, aţi continuat să vorbiţi despre viaţa dumneavoastră, nu numai despre literatură, şi femei din întreaga lume au învăţat de la dumneavoastră să fie mai puternice. De ce aţi considerat necesar să vă păstraţi această atitudine deschisă faţă de oameni?

Nu am intenţionat niciodată să ofer mesaje sau lecţii. Treaba mea este pur şi simplu să spun poveşti. Scriu despre emoţii şi relaţii, despre dragoste, suferinţă, pierderi, loialitate, dreptate, curaj şi moarte. Sunt teme universale cu care toţi cititorii pot rezona. Şi toate reprezintă, de asemenea, şi marile probleme din propria mea existenţă. Mi se pare firesc să le împărtăşesc cititorilor mei. Mama mea mi-a zis nu, doar o dată, că sunt prea deschisă, că spun tot, că mă pun într-o poziţie vulnerabilă. Eu nu cred asta. Dimpotrivă. Secretele pe care le păstrăm ne fac vulnerabili, adevărul pe care îl împărtăşim ne face mai puternici.

După 40 de ani petrecuţi ca scriitoare full-time, de la „Casa spiritelor“ (1982) la „Violeta“, care ar fi sfatul dumneavoastră pentru tinerii şi tinerele care visează să devină autori remarcabili?

Foto: Lori Barra
Foto: Lori Barra

Cel mai bun sfat l-am auzit a fost de la Elizabeth Gilbert, autoarea romanului „Mănâncă, roagă-te, iubeşte“. Ea spunea: „nu te aştepta ca scrisul să-ţi aducă faimă sau bani, scrie pentru că îţi place să scrii“. Aş mai adăuga: nici măcar nu te aştepta să fii publicat. Scrisul este ca antrenamentul în sporturi – ai nevoie de entuziasm, pasiune, disciplină şi să te antrenezi constant. Însă nimănui nu-i pasă cât efort e investit în antrenamentul sportiv, ci numai de performanţa din timpul jocului. Cu scrisul e la fel – scrie o mie de drafturi până când ai o pagină bună. Dar ţine minte că nimănui nu-i va păsa cât te-a costat pagina aceea – tot timpul şi toată suferinţa. De aceea chiar trebuie să îţi placă să scrii! Şi, bineînţeles, dacă vrei să scrii trebuie să şi citeşti mult.

„Am început să scriu romanul «Violeta» ca un omagiu adus mamei mele“

Există anumite asemănări între Violeta del Valle, protagonista noului dumneavoastră roman („Violeta“, Editura Humanitas), şi autoare. Şi ea îşi pierde fiica, pune bazele unei fundaţii care apără drepturile femeilor… Cum aţi creat acest personaj, din ce se inspiră, cât e de autobiografic?

Am început să scriu romanul „Violeta“ ca un omagiu adus mamei mele, care a murit cu puţin înainte să înceapă pandemia de COVID-19. Ca şi mama mea, Violeta e puternică, ironică, inteligentă, frumoasă, pasională şi romantică. Dar ea este independentă, în timp ce mama mea nu s-a putut întreţine niciodată singură şi, prin urmare, nu a putut să-şi dezvolte talentele, viziunea, aşa cum face Violeta. Sunt câteva elemente autobiografice în carte. Cred că există ceva din propria mea viaţă în aproape toate cărţile mele.

Perspectiva istorică este importantă în cazul romanului „Violeta“, ca şi în alte cărţi pe care le-aţi scris. Naraţiunea de aici traversează un secol, din 1920, când gripa spaniolă ajunge în America de Sud, până în 2020, în timpul pandemiei de COVID-19. Un secol dinamic, în care evenimentele politice şi sociale se împletesc cu istoriile personale. De ce e bine să ne cunoaştem istoria? Ce v-a determinat să dedicaţi un roman acestei perioade, ce v-a atras în mod special ca romancieră?

Isabel Allende

Mama mea a trăit 98 de ani. Era născută în 1920 şi a asistat la aproape întreg secolul XX, un timp uluitor al războiului, al războiului rece, al dictaturilor din America Latină, al represiunii, al marilor invenţii, al progreselor tehnologice şi ştiinţifice, al feminismului, al umanismului etc. Toate acestea reprezintă un material fascinant pentru orice romancier. Eu însămi am trăit o bună parte din secolul XX, aşadar documentarea pentru carte a fost relativ uşoară.

Ca în multe dintre romanele dumneavoastră, găsim în „Violeta“ o fermecătoare galerie de personaje feminine. Nici perspectiva feministă nu lipseşte. Ce vă inspiră cel mai mult în construcţia personajelor feminine atunci când scrieţi?

Cele mai multe dintre personajele mele sunt inspirate de oameni pe care i-am cunoscut. Prin intermediul fundaţiei mele, a cărei misiune este să investească în puterea femeilor şi fetelor, am reuşit să cunosc femei extraordinare. Eroinele din cărţile mele – puternice, rezistente, curajoase – sunt de obicei unele dintre aceste femei. Ca feministă şi activistă, sunt întotdeauna interesată de vieţile femeilor care se confruntă cu obstacole serioase, trec prin pierderi de neimaginat şi, cu toate acestea, nu numai că supravieţuiesc, dar chiar reuşesc să prospere.

CV

Medaliată de Barack Obama

Nume: Isabel Angélica Allende Llona

Data şi locul naşterii: 2 august 1942, Lima, Peru

Studiile şi cariera:

Timp de 15 ani a fost ziaristă în Venezuela, începându-şi cariera la revista „Paula“ şi la „Mampato“, o publicaţie pentru copii. De asemenea, a mai lucrat timp de patru ani ca producător tv.

În 1982 apare prima sa carte, „Casa spiritelor“, care devine un besteseller internaţional.

A publicat 25 de cărţi, traduse în 40 de limbi.

În 1994, statul francez i-a conferit titlul de Chevalière de l’Ordre des Arts et des Lettres.

În 2014, a primit din partea Statelor Unite ale Americii Medalia Prezidenţială a Libertăţii.

În 2018, în cadrul National Book Awards, a primit Medal for Distinguished Contribution to American Letters, fiind prima personalitate scriitoricească de limbă spaniolă căreia i se acordă această distincţie.

În 2018, BBC a inclus-o în Top 100 cele mai influente femei.

De-a lungul timpului a primit peste 60 de premii şi distincţii obţinute în 15 ţări.

În 1996, în memoria fiicei sale, Paula, a pus bazele unei fundaţii caritabile.

Locuieşte în: California, SUA.

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite