Eveniment editorial: „Geniul greco-catolic românesc“, volum semnat de Cristian Bădiliţă şi Laura Stanciu
0
Cartea "Geniul greco-catolic românesc", de Cristian Bădiliţă şi Laura Stanciu, a fost publicată în condiţii grafice excepţionale de Editura Vremea, în preajma împlinirii unui secol de la Marea Unire. Volumul plasează, după atâtea rătăciri, istoria unirii bisericeşti cu Roma şi evoluţia românilor uniţi din cele peste trei secole trecute de-atunci pe traiectoria destinată lor de istorie, spune academiacianul Ioan Aurel-Pop, în prefaţa cărţii.
Autorii Cristian Bădiliţă şi Laura Stanciu au publicat, la Editura Vremea, în condiţii grafice de excepţie cu imagini color, un „album” format din „chipuri şi icoane” greco-catolice împărţite pe cele trei „generaţii de aur”: cea pornită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (generaţia iluministă a Şcolii Ardelene, care a trasat programul cultural de emancipare naţională), cea de la jumătatea secolului al XIX-lea (cea romantică paşoptistă, care a formulat programul politic de ţară) şi cea de la finele „secolului naţionalităţilor” (cea critică şi cea care a făcut România Întregită de la 1918). În spatele acestor nume cunoscute se află creatorii României moderne, de la Samuil Micu până la Iuliu Maniu şi Iuliu Hossu, de la Ioan Budai-Deleanu până la Simion Bărnuţiu, George Coşbuc şi Liviu Rebreanu sau de la Petru Maior până la Timotei Cipariu, Augustin Bunea şi Ion Agârbiceanu", spune Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, în prefaţa cărţii.
FRAGMENT
Naşterea Bisericii Greco-Catolice.
Unirea ortodocşilor din Ardeal cu Roma
„Fiind vlădica [Sava Brancovici] la prânz cu principele Ardealului [Gheorghe Rácóczi] în zisa cetate [Alba Iulia] şi mâncând bucate de post după legea Bisericii Răsăritului, zise principele cătră vlădica românilor să-i boteze un câine ce-l avea acolo lângă sine. Vlădica bine pricepând această poruncă a fi numai spre a
batjocori credinţa cea pravoslavnică, răspunse cătră principele calvin: «De este câinele de legea mea, eu îl voi boteza, iară de este de altă lege, să-l boteze preoţii de legea aceea. Să-l ispitim de ce leage iaste!» Răspunse principele: «Bine». Atunci vlădica puse un blid cu fasole înaintea câinelui, care mirosindu-l câinele, nu-i
plăcu să mănânce. După aceea îi puse câinelui înainte un blid cu carne, din care îndată începu câinele a îndopa. Atunci zise vlădica cătră principe: «Vezi a cui lege e cânele»!”
(Petru Maior, Istoria Bisericii, 1813)
Odată cu alungarea turcilor din Europa Centrală, Imperiul Habsburgic a înglobat şi Transilvania. În anul 1689, o comisie prezidată de cardinalul Leopold von Kollonich a elaborat un proiect al integrării noilor provincii estice în
Imperiu (Einrichtunsgwerk des Königreichs Hungarn), care descria felul în care să se procedeze la compatibilizarea între centru şi periferie: pe calea administrativă, prin cuplarea aparatului administrativ şi juridic local la cel aulic vienez, dar şi prin refacerea poziţiilor şubrezite ale Bisericii catolice în teritoriul nou anexat. Catolicismul fiind religia habsburgilor, iar catolicii rămânând foarte puţini în Transilvania după Reformă, Curtea vieneză s-a îndreptat, în mod natural, spre românii ortodocşi.
După negocieri asidue între austrieci şi ardeleni, purtate la Viena pentru Transilvania, Diploma leopoldină din 16 octombrie 1690 reglementa raporturile semnatarilor, habsburgii angajându-se la menţinerea sistemului constituţional transilvănean. Perfectarea Diplomei se întemeia pe un proiect conceput de unul
dintre cei mai importanţi aristocraţi calvini ardeleni, contele Nicolae Bethlen (Moribunda Transsylvania, 1688), care sintetiza doleanţele fundamentale ale guvernatorilor ţării: păstrarea autonomiei religioase şi administrative a Principatului în cadrul Imperiului.
La venirea habsburgilor în Transilvania (1690), în ţară existau trei naţiuni (nationes) privilegiate care alcătuiau Stările şi formau Dieta (forul legislativ): nobilimea ţării (majoritar maghiară), saşii şi secuii. În perioada Principatului, Biserica reformată a fost întărită de principi, majoritatea reformaţi, în detrimentul Bisericii Catolice, care, chiar dacă era una dintre cele patru „religii recepte” devenise minoritară. Românii transilvăneni nu erau recunoscuţi ca „naţiune” (nu aveau reprezentanţi în Dietă şi nu beneficiau de privilegiile celor „trei naţiuni” menţionate mai sus), iar religia ortodoxă era doar „tolerată” şi supusă supraintendentului calvin (maghiar).
Cu scopul de a restabili echilibrul de forţe în noua provincie anexată de Imperiu, iezuiţii, mandataţi de Scaunul pontifical, au început negocieri pentru Unire cu mitropolitul ortodox Teofil. Acesta însă a murit subit în 1697
(probabil otrăvit). Sinodul românesc, aflat sub influenţa calvinilor din provincie, a desemnat, în locul lui Teofil, un absolvent al şcolii calvine din capitala Principatului (Alba Iulia/ Bălgrad) – Atanasie Anghel. Tradiţional, pentru validitatea hirotoniei, noul ierarh trebuia învestit de mitropolitul Ungrovlahiei. Atanasie merge aşadar la Bucureşti, unde, pe lângă învestitură, primeşte şi o învăţătură specială de la patriarhul Dositei al Ierusalimului, aflat atunci Cardinalul Kollonich în Ţara Românească. Acesta era speriat din cauza presiunii principilor transilvani şi a efectelor calvinizării asupra ortodocşilor, chiar dacă această influenţă a introdus limba română în Biserică (aşa cum a fost cartea de predici a preotului din Vinţ, Ioan Zoba, Sicriul de aur, Alba Iulia, 1683).
După întoarcerea sa în Transilvania (1698-1699), Atanasie şi Sinodul perfectează totuşi Unirea cu Biserica Romano-Catolică prin intermediul iezuiţilor. La 1700 iezuiţii doreau ca, prin Unirea românilor cu puţinii catolici ai Principatului, catolicismul să devină cea mai reprezentativă confesiune din Transilvania.
De partea lor, românii ortodocşi au întrevăzut şansa ca, prin Unire, să-şi câştige libertăţile fundamentale şi să-şi depăşească statutul social de iobagi. Stările, alcătuite preponderent din reformaţi, se temeau de creşterea influenţei catolicilor, fapt ce le-ar fi lezat interesele confesionale, sociale şi politice. Ca atare s-au opus cu tenacitate Unirii. Aşa cum mărturisea, câţiva ani mai târziu, iluministul Petre Bod (preot calvin la Ighiu) pentru a-şi proteja privilegiile, cele trei naţiuni s-au opus unei Uniri generale, a tuturor românilor transilvăneni cu Biserica catolică, aşa cum negociaseră, în spirit florentin, sinodalii ortodocşi cu iezuiţii, au impus răul cel mai mic: o Unire parţială a românilor, printr-o declaraţie personală de trecere la altă religie (în spirit tridentin) cu promisiunea schimbării statutului social, doar al persoanelor care semnau, de bună voie, o asemenea declaraţie.
În baza documentelor romane (1669) care certificau egalitatea dintre cele două Biserici surori (greacă şi latină) iezuiţii îi asiguraseră pe români că, şi după unirea lor cu catolicii, ei vor putea să-şi urmeze tradiţia bisericească (legea strămoşească, ritul) neschimbată.
Înţelegerea nu a fost respectată, iar cardinalul Kollonich a impus viziunea tridentină asupra Unirii, ceea ce însemna preluarea completă a gândirii teologice a Bisericii apusene. Impunerea acestei decizii, care, desigur, convenea Stărilor din Principat, a iscat opoziţie din partea românilor ortodocşi, la început în zonele Braşov, Sibiu, Făgăraş, apoi, după misiunile călugărilor Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, mandataţi de Mitropolia sârbă de la Carloviţ, şi în alte zone ale Principatului (1744-1760).
Cu o experienţă acumulată timp de un veac şi jumătate în tratativele cu calvinii, episcopul ortodox Teofil Seremi şi clerul, adunaţi în sinodul diecezan, la Alba Iulia, încă din februarie 1697, au negociat Unirea în parametrii stabiliţi cu iezuiţii. Declaraţia de Unire din 21 martie 1697, semnată de episcopul Teofil, împreună cu 11 protopopi şi un preot, constituie indiciul perfectării Unirii în parametrii Conciliului florentin (1439). Ulterior, în cadrul sinodului din octombrie 1698, s-a făcut al doilea pas important, prin semnarea Actului de ratificare a Unirii din 7 octombrie 1698, de către cei 38 preoţi şi protopopi împreună cu episcopul Atanasie Anghel, succesorul lui Teofil. Doi ani mai târziu este convocat, de acelaşi episcop, Atanasie, sinodul din 5 septembrie 1700.
La sediul Mitropoliei Ortodoxe din Alba Iulia au fost chemaţi toţi protopopii (cincizeci şi patru la număr), plus doi preoţi şi trei mireni delegaţi din fiecare localitate, cu toţii semnând o declaraţie în numele clerului şi al poporului. În declaraţia respectivă ei specificau că primesc, în numele Bisericii întregi şi al naţiunii valahe, Unirea cu Biserica Romei, precum şi cele patru puncte ale Conciliului de la Florenţa din 1439: capul Bisericii este Papa, azima este materia cuminecăturii; Purgatoriul este un loc de purificare a sufletelor aflat între Iad şi Rai; purcederea Duhului Sfânt se face şi de la Fiul, Filioque. Aceste patru puncte fuseseră explicate şi acceptate, în sens ortodox, la 1439. Semnatarii îşi rezervau însă dreptul de a păstra ritul şi disciplina Bisericii Răsăritene (legea strămoşească), exceptând doar ceea ce venea în contrazicere cu credinţa ortodoxă şi catolică, precum şi cu morala.
Schimbul de idei între reprezentanţii clerului românesc şi iezuiţi a generat deciziile cu caracter moral-disciplinar luate în cadrul sinodului de la 1700, cât şi preocuparea de a crea şcoli destinate românilor „uniţi”. Aceste negocieri s-au dovedit esenţiale, întrucât au încurajat formularea, de către sinodalii români, a unor solicitări de ordin social şi economic, extinse la toată comunitatea românească, nu doar la elita clericală: „Românii laici uniţi cu Biserica Romei să se primească şi să fie înaintaţi în toate dregătoriile ca şi indivizii celorlalte naţiuni şi religii recunoscute în ţară” (punctul 3 din celebra Secunda Leopoldina), iar fiii lor să fie primiţi fără deosebire în şcolile latine catolice şi în instituţiile şcolare (punctul 5 din Secunda Leopoldina). Importantă, prin potenţialul uriaş de transformare a conştiinţei identitare româneşti, a fost, de asemenea, sublinierea romanităţii românilor şi a latinităţii limbii române. Din acest moment, aşadar, existau, pentru români, două coordonate în realizarea Unirii: a) păstrarea tradiţiei strămoşeşti şi b) întoarcerea la Roma prin asumarea latinităţii originare.
În şedinţele sale reprezentative din 1697, 1698 şi 1700, sinodul, cea mai importantă şi reprezentativă instituţie a Bisericii româneşti, a decis, la Alba Iulia, unirea Bisericii Răsăritene din Transilvania cu Biserica Romei, însărcinându-l pe episcopul Atanasie Anghel să plece la Viena pentru a obţine, din partea autorităţilor
statale, recunoaşterea noului statut. Din prima clipă însă raportarea românilor la Unire a avut de suferit datorită influenţei primatului de Esztergom/Strigoniu (Ungaria), cardinalul Leopold von Kollonich. Prin „reversalul” din 7 aprilie 1701, Kollonich l-a constrâns pe Atanasie Anghel să accepte numirea unui teolog iezuit (consilier permanent), în persoana lui Francisc Szunyog, care să-l ajute la conducerea Bisericii. Tot atunci i s-a mai cerut episcopului să iasă de sub autoritatea jurisdicţională a mitropolitului de Bucureşti. El intra astfel în subordinea mitropolitului de Esztergom/Strigoniu. Voinţa lui Kollonich s-a impus şi în reglementarea făcută de vienezi, în aşa-numita Diplomă a doua, sau Secunda Leopoldina (care cuprindea 15 articole, asumate în 19 martie 1701 de împăratul Leopold). Pe termen lung şi anevoie, coincidenţa dintre viziunea elitei clericale româneşti şi interesul Vienei – ambele tabere văzând în catolicism calea de fisurare a străvechiului monopol „constituţional”, discriminator, al Stărilor – a dus la succesul Unirii şi la emanciparea naţională a românilor. Moartea lui Atanasie Anghel (1713) a inaugurat o lungă vacanţă episcopală, agravată de sinoadele electorale ale Bisericii româneşti (1715), când sinodalii au optat, în două rânduri, pentru desemnarea „teologului iezuit” drept episcop, lucru respins de Curtea vieneză. În aceste condiţii, după complicate negocieri între Mormântul episcopului Atanasie Anghel de la Alba Iulia, mutat în 2013 la Blaj Împăratul Leopold I (1640-1705) Viena şi Roma, la presiunea împăratului Carol al VI-lea, prin bula Rationi congruit (1721), Scaunul pontifical l-a confirmat în funcţia de episcop unit pe Ioan Giurgiu Patachi. Sprijinit de Viena, dar şi de foştii săi profesori iezuiţi de la Roma, Patachi obţinea o nouă reşedinţă episcopală (Făgăraş), precum şi confirmarea autonomiei Bisericii sale, de rit oriental, faţă de episcopul latin al Transilvaniei, cu sediul la Alba Iulia/Bălgrad.
Mutarea Episcopiei de la Alba Iulia la Făgăraş s-a făcut la solicitarea episcopului romano-catolic de Alba Iulia György Mártonffi, el invocând Conciliul Lateran IV (1215), care interzicea coabitarea, în acelaşi oraş, a două episcopii catolice. Ulterior, în 1737, tot cu sprijinul împăratului Carol al VI-lea, succesorul lui Patachi, episcopul Inochentie Micu, va transfera sediul Episcopiei de la Făgăraş la Blaj. (Copyright Editura Vremea)
Se încarcă comentariile...
