Drogurile culturii române

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cartea lui Andrei Oişteanu despre narcoticele din cultura română este, de departe, cel mai aşteptat studiu din ultimii ani. Acest studiu de antropologie culturală încântă prin bogăţia şi acurateţea informaţiilor, prin interpretările şi ineditul conexiunilor făcute de un autor dezinhibat, fără prejudecăţi.

În perioada de trei decenii dintre Primul Război Mondial şi instaurarea comunismului în România „s-a schimbat patternul narcofiliei şi portretul-robot al consumatorului de narcotice şi halucinogene. Nu mai era vorba de domnitorul sau de boierul (sau chiar de târgoveţul) din epoca fanariotă, care «bea afion» pentru a fi «cu kyef», după tabietul turcesc. Nu mai era vorba nici de bonjuristul «progresist», care învăţa la Paris nu doar «la gât cravatei cum se leagă nodul», ci şi cum se ţine «în dinţi ţigara lungăreaţă».

În fine, nu mai era vorba nici de studentul postpaşoptist care se întorcea din Occident (mai ales de la Berlin şi Viena) cu gustul morfinei în sânge. În timpul Primului Război Mondial, morfina şi alte narcotice au fost masiv folosite şi în spitalele româneşti, atât pentru alinarea durerilor suportate de răniţi, cât şi pentru anestezierea celor operaţi. În unele cazuri, dependenţa de aceste narcotice a continuat după externare.

De asemenea, unele năravuri mai mult sau mai puţin noi (inclusiv consumul de narcotice) au fost introduse în spaţiul românesc prin prezenţa multor ofiţeri din armate străine (franceză, germană, austro-ungară etc.), dar şi prin refugierea din Rusia pe teritoriul românesc a multor ofiţeri, nobili, intelectuali cu profesii liberale, negustori etc., după instaurarea dictaturii bolşevice.

Cele mai folosite droguri în această epocă au fost morfina, heroina, cocaina, opiul (laudanum) şi eterul. Oricine frunzăreşte ziarele româneşti interbelice vede cât de frecvent aborda presa problema folosirii ilicite a drogurilor: trafic peste graniţă, lume interlopă şi clanuri mafiote implicate în trafic cu narcotice, morţi misterioase provocate de supradoze involuntare, sinucideri cu narcotice sau din cauza lipsei lor, furturi de droguri din farmacii etc".

De la mătrăgună la RealK

Prima parte a studiului se ocupă de caracterul religios şi magic-ritualic al folosirii plantelor psihotrope în societăţile arhaice şi tradiţionale din spaţiul carpato-dunărean, o zonă eludată aproape cu totul de etnologi, din motive de ideologie naţional-comunistă. Singurele două studii de etnobotanică şi etnoiatrie, aparţinând lui Simeon Florea Marian (1880) şi Mircea Eliade (1923), au făcut de altfel subiectul unui eseu al lui Andrei Oişteanu încă din 1988, acela fiind şi geneza studiului de faţă.

Totul e fascinant: de la fumigaţiile de canabis sau alifiile din plante halucinogene (mătrăgună, cânepă, sovârf, măselariţă, iederă, cucută ş.a.) folosite de traci şi de urmaşii lor, trecând prin teoria conform căreia prohibiţia vinului introdusă de preotul Deceneu în timpul lui Burebista n-a fost o măsură de ordin social sau moral, ci a avut un substrat cultural şi religios, până la opioterapeuţii şi homeopaţii transilvăneni sau influenţa turco-fanariotă asupra moravurilor narcotice atestate în Ţările Române (haşiş, magiun, cafea, tutun, narghilea, ciubuc ş.a.).

Ca fapt divers: decorată iniţial cu seminţe de mac, coliva era o „prăjitură a morţilor", un narcotic pentru lumea păgână de Dincolo interzisă în vechile practici şi biserici creştin-ortodoxe, cea mai veche atestare documentară a unei cafenele în Bucureşti este din 1667, iar Nicolae Mavrocordat este autorul, la începutul secolului al XVIII-lea, al primului „Discurs împotriva tutunului".

Secţiunea secundă a cărţii urmăreşte fenomenul din perspectiva istoriei literaturii, a culturii şi a mentalităţilor, a felului în care perspectiva etică a unor intelectuali, scriitori şi artişti din epoca modernă şi contemporană s-a modificat în timp. Rând pe rând, Andrei Oişteanu se ocupă de savanţii care au studiat folosirea remediilor narcotice în Orient (Milescu Spătarul, Cantemir), utilizarea plantelor psihotrope în cadrul manifestărilor religioase şi magic-ritualice (Eliade, Culianu), precum şi doctorii care au experimentat efectele substanţelor psihedelice în scopul îmbunătăţirii cunoştinţelor neuro-psihiatrice.

Urmează, cronologic, scriitorii care s-au sinucis cu opiacee (Odobescu), cei care s-au tratat medical cu substanţe narcotice (Maiorescu, Eminescu), care le-au utilizat din raţiuni de estetică personală (Macedonski, Tzara, Ion Barbu), care le-au folosit ca teme literare (Mateiu Caragiale, Blecher, Bogza, Cărtărescu) sau care şi-au analizat, more or less, propriile experienţe narcotice (Andrei Codrescu, Al. Vakulovski, Bucurenci).

Acest studiu de antropologie culturală m-a încântat prin bogăţia şi acurateţea informaţiilor, prin interpretările şi ineditul conexiunilor făcute de un autor dezinhibat, fără prejudecăţi, şi prin felul în care reuşeşte să „scaneze" şi să organizeze un material vast (inclusiv terminologic), complex, delicat şi aproape necunoscut până acum, pendulând mereu între bi(bli)ografii şi opere, alcătuind o adevărată istorie a „narcolturii" române, adică ceva ce nu credeam să existe.

Info

Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură de Andrei Oişteanu

Editura Polirom, 2010

image
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite