Dan Pierșinaru, artist vizual, ambasador Festivalul DIPLOMA: „Când am cunoscut-o pe Doina Levința nu am înțeles foarte bine felul ei de a fi, dar a fost extraordinar să lucrez pentru ea” INTERVIU
0Chiar dacă i se spunea că artiștii mor de foame sau trăiesc în mizerie, Dan Pierșinaru și-a urmat instinctul interior care avea să îl formeze ca artist vizual.
Dan Pierșinaru s-a simțit întotdeauna artist, iar arta lui a cunoscut mai multe forme de-a lungul timpului – de la design textil la fotografie și editare video, iar de câțiva a ani a fost completată de antreprenoriat, devenind artă socială. Mai mult, el este fondatorul platformei internaționale AUTOR în a cărei componență intră: AUTOR – târg de bijuterie contemporană, MATERIA – târg de design în piele, NOËL – târgul cadourilor de designer.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Dan Pierșinaru despre cum a început dragostea lui pentru artă, sub ce forme s-a manifestat și cu ce provocări s-a confruntat ca tânăr absolvent. De asemenea, făcând parte din Boardul Creativ, am discutat și despre DIPLOMA, festivalul dedicat noii generații de artiști, arhitecți și designeri români, care se desfășoară în perioada 7-16 octombrie la Combinatul Fondului Plastic din București.
„Weekend Adevărul“: Mai întâi, am vrea să știm cum a început pasiunea ta pentru artă.
Dan Pierșinaru: În clasa a III-a, învățătoarea ne-a cerut să scriem pe un bilet ce vrem să ne facem când vom fi mari. Deși îmi aminteam vag faptul că întotdeauna voiam să devin artist, uitasem de acest bilet. Fiica învățătoarei, care îmi era colegă și pe care am reîntâlnit-o după foarte mulți ani, mi-a spus: „Dan, am găsit biletele din clasa noastră cu ce vrei să te faci când vei fi mare și tu chiar ai scris că vrei să fii artist“. Acest lucru a venit ca o confirmare. Este incredibil faptul că ce am scris pe o foaie de hârtie în clasa a III-a s-a concretizat peste douăzeci de ani.
Erai convins că vrei să fii artist sau era doar un gând?
Era o senzație care venea din interiorul meu, deci cu siguranță îmi simțeam partea artistică încă de atunci. Mergeam la niște cursuri de artă la Casa Pionierilor. Mama mea era foarte interesată de artă, chiar dacă era farmacistă, făcea cursuri de artă, goblenuri artistice, mergeam cu ea la vernisaje. Ea cumpăra albume de artă, care au fost, de fapt, primele mele contacte cu arta.
Ce te pasiona în copilărie?
Îmi plăcea să merg în natură și să mă joc cu jucăriile. Mergeam destul de mult, la sfârșit de săptămână, în drumeții la munte cu părinții mei, dar în special cu mama, eu fiind din Târgu-Jiu. Îmi amintesc că nu aveam o separație clară între doar jocuri cu băieții sau doar jocuri cu fetele, ci mă interesau ambele tabere pentru că era mai multă diversitate. De la acea vârstă fragedă sesizam această segregare între fete și băieți. Prietenii mei băieți mă întrebau într-un mod destul de acid ce caut în „tabăra cealaltă“, iar acest lucru mă mira foarte mult. Fetele aveau jucării mai creative și cred că de atunci îmi plăcea zona de design vestimentar și fashion.
Dacă vei cumpăra o lucrare care te inspiră cu adevărat și o pui pe perete acasă, s-ar putea ca în fiecare dimineață să ai o nouă trăire sau senzație. De fapt, în fiecare zi primești un nou cadou după ce l-ai cumpărat o dată.
De la design vestimentar la fotografie
Mai târziu, în adolescență, cum a evoluat partea ta artistică?
Mai târziu, am mers la Liceul de Artă din Deva, unde am studiat design textil, însă voiam să învăț de fapt design vestimentar. Însă, cum liceul nu avea o secție specifică, în clasa a XI-a această direcție a deviat într-un mod natural spre fotografie.
Cum ai descoperit fotografia?
Cred că în viața noastră suntem foarte influențați de ceea ce trăim în copilăria timpurie, până la 7 ani. Când era mic, tatăl meu s-a întors dintr-o excursie din URSS cu un aparat de fotografiat Zenit care mă fascina, dar la care nu aveam acces și rămăsesem cu gândul la el o perioadă. Cred că în clasa a X-a spre a XI-a am început să am o dilemă și nu știam clar în ce direcție să merg. Nici nu mai știu cum a apărut această idee că există o secție de foto-video, recent înființată la vremea respectivă (1994). Abia în clasa a XII-a am început să mă ocup serios de fotografie. La început îmi fotografiam prietenii, încercam să găsesc compoziții, făceam tot felul de încercări. Încă păstrez acele negative.
Există preconcepția că artiștii mor de foame. Pe tine te-a influențat în alegerea pe care ai făcut-o?
Înainte de a intra la liceu, stăteam la geamul de la bucătărie cu fratele meu și m-a întrebat ce vreau să studiez mai departe, iar eu i-am spus că vreau să merg la Liceul de Artă. A avut o remarcă de tipul „Aha, artist în mizerie“. Acum îi sunt foarte recunoscător, deoarece senzația pe care am trăit-o atunci a fost „Nu, nu va fi așa, nu voi fi artist în mizerie, ci îmi va fi foarte bine“. Părinții m-au susținut întotdeauna cu ceea ce am vrut să fac, însă mama m-a întrebat totuși dacă nu aș vrea să merg la un liceu de Informatică, iar eu am refuzat categoric. Sincer, tot timpul m-am simțit artist.
Iar după liceu, ai dat la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, unde ai studiat fotografia, multimedia și arta contemporană, dar nu numai. Care erau atunci perspectivele unui artist odată cu terminarea facultății comparativ cu cele pe care le are în prezent?
Nu știu exact ce se întâmplă în prezent, dar îmi doresc să fie diferite față de cum erau când am terminat eu facultatea. Am fost educat de o generație de profesori care aveau o apetență pentru zona estetică. Adică ceea ce prima era, de exemplu, în cazul nostru, ca fotografia sau videoclipul pe care îl realizai să fie estetic valabil, ceea ce este foarte important. Însă, în realitate, și mai ales în contemporaneitate, acest lucru cumva nu este suficient. Am terminat o facultate care la vremea respectivă era de cinci ani, iar eu, după atâția ani, nu știam că fotografia se poate vinde. Odată ce am terminat, brusc am conștientizat că trebuie să fac ceva din care să și trăiesc și nu știam cum să capitalizez toți acei cinci ani de educație. Nu ne-a explicat nimeni faptul că dacă vrei să te îndrepți spre fotografia artistică, ai nevoie de timp și de răbdare să crești ca artist pentru a vinde ceea ce faci, să cauți galerii din exterior pentru a avea mai multe șanse, și nici faptul că fotografia comercială aduce un venit mai rapid.
După această experiență, ce îi sfătuiești pe studenții din domeniul artei?
Să investească în ei în timpul facultății, să nu piardă acest timp și să se întrebe ce vor să facă mai departe, după absolvire. Nu știu cum se întâmplă acum, dar îmi doresc din tot sufletul să existe această conștiență în profesori și în asistenți de a încerca să îi ajute pe studenți să găsească singuri răspunsuri, să îi ajute să își dea seama ce vor cu adevărat și să îi îndrume.
Alături de Doina Levinţa, „una dintre cele mai valoroase experiențe“
În 2004 ai lucrat pentru Doina Levința ca graphic designer și editor video. Cum ai ajuns să o cunoști?
Este o femeie extraordinară, un antreprenor care a făcut o tranziție excepțională între perioada comunistă și perioada de după. Pe mine m-a marcat întâlnirea spontană cu ea. Am cunoscut-o în cadrul unui concurs pentru tineri designeri, pe care ea îl sponsoriza și organiza. O prietenă m-a încurajat să mă înscriu la concurs după ce făcusem un pictorial cu un costum, iar fotografiile au fost acceptate și la scurt timp am fost premiat. În perioada premierei, avea o agendă foarte încărcată, fiind un om care muncea enorm. Și am început să o ajut cu diverse lucruri, apoi mi-a dat un aparat digital pentru a face poze pentru diverse evenimente. Ulterior, mi-a spus ca atunci când mă întorc în București să o caut.
Și ce ai făcut?
În 2004, după ce m-am întors dintr-o rezidență de artist în Franța, m-am hotărât să mă mut în București. Două săptămâni am căutat-o pe Doina Levința și nu dădeam de ea pe nicio cale – sunam, mergeam și așteptam la teatru (atunci avea un spectacol), fiind foarte ocupată în perioada aceea. Abia când mă hotărâsem că o sun pentru ultima oară, mi-a răspuns și mi-a propus să lucrăm împreună la un proiect, care a durat aproape un an.
Cum a fost să lucrezi pentru ea?
La început, nu am înțeles foarte bine felul ei de a fi, mai târziu mi-am seama foarte multe lucruri pe care le-am învățat. Era genul de om care, atunci când lucrai, se așeza lângă tine și îți povestea diverse experiențe din viața ei. De fapt, nu venea să îți dea indicații directe, ci indicii. Dar cred că cel mai puternic mod de a interacționa cu ea era să o vezi în acțiune. Era și este o forță! A fost o experiență extraordinară.
În ce mod te-a influențat?
Cred că este una dintre cele mai valoroase experiențe. Am intrat direct într-un mediu de top – mediul ei – și am fost acceptat. Vedeam oameni importanți la vremea respectivă – din televiziune, vedete, politicieni, vedeam lucruri care înainte mi se păreau de neatins. Toate acestea m-au ajutat să îmi setez niște standarde și să îmi dea încredere în mine.
Ca să fii artist...
Știm că te definești drept artist vizual. Ne-ai putea explica ce înseamnă asta?
Există mai multe tipuri de artiști: artistul plastic și artistul vizual. Primul lucrează în zona de desen, pictură, sculptură, dar nu numai. Artistul vizual are legătură mai mult cu fotografia, zona video, de instalație, deci folosește un mediu prin modul său de exprimare.
Ce direcții urmează arta ta?
Fotografia a rămas în timp o constantă în viața mea. M-aș duce spre ceva mai spre manualitate – aș face niște gravură pe scoarță de mesteacăn, m-aș întoarce la desen, la obiect, la ceva palpabil. Dar acesta este un întreg proces pentru că trebuie să intri într-o anumită stare. Ca să fii artist, trebuie să stai să fii artist! Îi admir și îi felicit pe toți cei care reușesc să fie doar artiști. Eu am încercat o altă formulă, încercând să fac artă socială prin intermediul antreprenoriatului, creând un context pentru un creativ în care își poate întâlni publicul.
Cum se prezintă piața artei din România?
Noi, realmente, nu avem o piață de artă și inclusiv galeriile de artă contemporană care există sunt la un nivel foarte mic. Nici galeriile nu își permit să investească în artiști, să le cumpere mai multe lucrări sau să le plătească niște comisioane. În România, artistul din zona artei vizuale este singurul dintre toți artiștii care trebuie să plătească pentru a ține ușa galeriei deschisă. De exemplu, dacă faci o expoziție și nu ai o structură puternică în spate sau o galerie, tu vei plăti să ții ușa deschisă, ceea ce înseamnă că dacă nu stai tu în galerie, vei plăti un galerist. Chiar dacă vei găsi o galerie care îți va primi expoziția, va trebui să dai niște lucrări la schimb, deci tot plătești. În plus, tot tu plătești și tot ce ține de producție – pânze, uleiuri, chiria atelierului. De aceea este foarte important să vinzi. Astfel că îi sfătuiesc pe cei care chiar au intenția să cumpere un tablou să facă niște cercetare, să meargă spre tinerii artiști, pentru că acest lucru le va da și lor încredere să creeze în continuare. Publicul, de multe ori, nu cunoaște și nu știe cum să valorifice arta unui artist vizual. Dacă vei cumpăra o lucrare care te inspiră cu adevărat și o pui pe perete acasă, s-ar putea ca în fiecare dimineață să îți pui o nouă întrebare, să ai o nouă trăire sau senzație. De fapt, în fiecare zi primești un nou cadou după ce l-ai cumpărat o dată.
„Tuturor ne place zona pur artistică, însă tinerii artiști trebuie să își câștige existența“
Ești și ambasador al Festivalului DIPLOMA, festivalul noii generații de artiști, arhitecți și designeri români. Explică-ne, te rog, conceptul acestui festival.
DIPLOMA pune un reflector pe creativi, le oferă o expunere la început de carieră. De asemenea, creează o formă de selecție în rândul absolvenților, determinându-i să își facă diploma foarte bine.
Faci parte din Boardul Creativ care s-a ocupat de selecția finală a lucrărilor. Cum a fost procesul de selecție?
Eu m-am ocupat de jurizarea diplomelor la categoria „Sticlă și metal“, alături de alte două colege. Cea care a primat a fost ceramica. Cred că există în continuare apetență pentru ceramică pentru că este un material foarte plăcut, versatil, se lucrează ușor cu el și este mai ușor de monetizat. În ceea ce privește diplomele, au fost multe colecții de bijuterii, fapt care nu s-a mai întâmplat până la ediția aceasta, și vreau să îi prezint pe designeri la următoarea ediție AUTOR. În timpul jurizării au apărut multe lucrări de ceramică și am hotărât împreună cu cei de la DIPLOMA să punem accentul pe varietate, astfel încât am decis să adăugăm o instalație pe metal și o lucrare pe bijuterie.
Cum îi ajută pe creatorii abia ieșiți de pe băncile școlii expunerea la un astfel de festival?
Festivalul DIPLOMA reușește să creeze o rampă de lansare pentru proaspeții absolvenți deoarece este un festival promovat bine, vizibil, iar datorită lui se creează o conștientizare în rândul publicului larg. În schimb, la nivel de facultate, diplomele sunt prezentate și notate doar la nivel intern, astfel că expunerea absolvenților nu este la aceeași amploare precum în cadrul unui festival. Aici, lucrările pot fi văzute de public, inclusiv de galeriști, curatori. Chiar și eu analizez cu atenție noile voci ale artei românești în zona de grafică atunci când merg la DIPLOMA, pentru că aș putea găsi artiști alături de care mi-ar plăcea să lucrez în diverse proiecte. Mi-ar plăcea să fie și o zonă mercantilă în cadrul festivalului, în care publicul să poată cumpăra lucrările.
Noile voci au nevoie de sprijin...
Creativii ar putea fi ajutați și de companii prin intermediul internshipurilor. Tuturor ne place zona pur artistică, însă tinerii artiști aspiranți trebuie să își câștige existența. Mulți dintre ei trebuie ajutați și trebuie să li se creeze platforme care să îi ajute să se autofinanțeze prin ceea ce fac. Astfel, vom avea o pătură de artiști sănătoasă, dar care sunt autosustenabili și trăiesc din creația lor, nefiind nevoiți să se angajeze în agenții de publicitate, să se vândă la filme de producție și așa mai departe. Poate dura și 10 ani până te poziționezi ca artist pe piață, dar în această perioadă, ce faci? Trebuie să trăiești cumva.
„Cred că avem multe atuuri în România“
De ce este nevoie pentru a rămâne în țară și a prospera aici?
Oamenii din zona de organizare ar trebui să se întrebe „De ce are nevoie cu adevărat un tânăr artist?“. Poate au nevoie de o galerie, un magazin în care să își expună lucrările. Sunt foarte puține magazine de acest tip, care lucrează oricum cu artiști poziționați deja pentru că îi pot vinde mai bine. Poate că DIPLOMA ar trebui să organizeze un DIPLOMA pop-up shop pentru vânzare, în care permanent să fie expuse lucrări ce pot fi cumpărate.
Cum este format un artist în România în comparație cu alte țări?
Întrebarea îmi amintește de o conștientizare pe care am avut-o în anii 2000, ducându-mă ca artist cu o bursă Erasmus în vestul Franței. Atunci am avut o discuție foarte bună cu o editoare la Art Press pe care am întrebat-o care ar fi diferențele dintre o facultate din Vest și una din Est. Mi-a răspuns: „Greu de spus care structură este mai bună sau mai validă în timp“. Ea fusese în România, la Facultatea de Arte din Cluj, și mi-a explicat că la noi în țară ni se puneau bazele în artă, însă în Franța se mergea mai mult pe conceptualizare. Adevărul este la mijloc, este un melanj între cele două structuri. Cred că este foarte important, ca artist, să ai niște baze estetice și tehnice bune. În același timp, trebuie să fii capabil să vorbești despre lucrarea ta, să scrii un text despre ea, să o explici, să o conceptualizezi – care este unul dintre cele mai grele lucruri. Cred că avem multe atuuri în România.
Ancorarea în realitate
Cum se situează România la nivel internațional pe harta noii generații de creatori?
Avem artiști valoroși, atât din punct de vedere plastic, cât și conceptual. Cred că suntem o zonă geografică care mustește de creativitate, în general, și de inventivitate. Întrebarea este: Ce facem cu ele? Știm noi, ca artiști, să ajungem și în cele mai mari muzee? Știm să construim acel brand de țară? Avem o voce comună sau fiecare este pe barba lui? Cred că studenții de la noi ar trebui ancorați în realitate.
De ce are nevoie sistemul de învățământ din România?
Sistemul de învățământ are nevoie de niște scurtcircuite. Intri la universitățile de profil ca asistent, ajungi profesor, dar tu ieși la pensie de acolo. Dacă pe tine te motivează salariul de profesor ca să stai acolo și să influențezi generații, este o mare greșeală. Tu trebuie să fie animat de entuziasmul de a influența pozitiv, pe principii estetice și morale, generații întregi pe care să le ajuți. Sau chiar să îi inspire pe studenți prin felul lor de a fi – poate ești un profesor tot timpul activ, mergi la simpozioane internaționale, expui internațional. Sau, dacă nu ești așa, atunci invită artiști activi din țară și din străinătate.
Se încarcă comentariile...
