Beata Umubyeyi Mairesse, scriitoare: „Miracolul Rwandei a fost reconstruirea țării după genocid, ca oamenii să trăiască împreună“ INTERVIU
0După genocidul care a îngrozit întreaga lume, din perioada aprilie-iulie 1994, Rwanda a avut puterea să se ridice din cenușă și să vorbească despre trecut, cu rănile la vedere.
În 1994, în doar o sută de zile, aproape un milion de oameni au murit, evenimentul rămânând în istorie drept genocidul din Rwanda. Tutsi și Hutu, cele două etnii majoritare ale micii țări din centrul Africii, au început să capete nuanțe sociale și culturale odată cu colonizarea belgiană, lucru care, mai târziu, s-a concretizat în ura grupului extremist al Hutu. Tragedia a șocat Occidentul, însă crimele împotriva umanității au fost repede uitate și amestecate în amalgamul tragediilor care au loc constant, de secole, în Africa Neagră.
Beata Umubyeyi Mairesse (44 de ani) este una dintre supraviețuitoare, ba mai mult, după cum chiar ea mărturisește în interviul pentru „Weekend Adevărul“, este o norocoasă, reușind să fugă din țară fără să sufere vreo traumă fizică. Purtându-și cu mândrie identitatea africană, inclusiv în vestimentație, Beata a venit în toamna anului trecut la Iași, la FILIT, unde a vorbit despre trecut și despre puntea dintre lumi pe care doar scriitorii o pot face. Rwandeza s-a născut în Butare, al treilea cel mai mare oraș din Rwanda, iar în timpul genocidului a reușit să fugă în Franța, unde a studiat științele politice, a lucrat pentru diverse cauze umanitare, dar a și scris despre lumea pe care o știe – „Uneori, curajul înseamnă să nu uiți. Și să ai curajul să spui «Nu» atunci când vezi oameni în jurul tău care propovăduiesc amnezia“, spune ea.
„Weekend Adevărul“: Vreau să eliminăm de la început elefantul din cameră și să vorbim despre genocidul din Rwanda. Este foarte curajos din partea dumneavoastră că ați scris despre eveniment. Este nevoie de mai mult curaj în vremurile pe care le trăim cu toții astăzi?
Beata Umubyeyi Mairesse: Eu nu mă consider curajoasă, ci norocoasă, pentru că în mod miraculos am supraviețuit fără să fiu rănită, ca femeie fără să fiu violată, fără vreo traumă fizică. Apoi am ajuns în Franța, unde am fost primită cu brațele deschise de oameni extraordinari și unde am putut face studii. Asta, spre deosebire de cei care au supraviețuit genocidului și au rămas în Rwanda, unde totul fusese distrus, și trebuiau să-și îngrijească rănile – o îngrijire proastă – sau să caute cadavrele celor dragi ca să le identifice. Cel mai mic lucru pe care îl puteam face în acest context era tocmai să încerc să povestesc și să duc mai departe această istorie în numele celor care nu o puteau face. Desigur, avem nevoie astăzi de oameni curajoși mai mult ca niciodată. Iar curajul nu înseamnă neapărat să iei arma și să pleci la luptă. Uneori, curajul înseamnă să nu uiți. Și să ai curajul să spui „Nu“ atunci când vezi oameni în jurul tău care propovăduiesc amnezia.
Pornind de la lucrările dumneavoastră și inclusiv piesele vestimentare pe care le purtați astăzi – mărgele din Camerun, fustă din Ghana, turban din Rwanda –, tot mai multă lume vorbește despre ce înseamnă identitatea și recunoașterea ei. Ce înseamnă astăzi pentru dumneavoastră să îți cunoști propria identitate și să te împaci cu trecutul?
Eu cred că acest cuvânt, „identitate“, trebuie deja pus la plural. Toți suntem alcătuiți din mai multe straturi de experiențe de viață diferite. Pe de o parte, identitățile sunt multiple, iar pe de cealaltă, ar trebui să poți alege nu să te lași închis într-una dintre ele. Fie că ești bărbat, femeie, fie că te-ai născut într-un mediu bogat sau sărac, că ești credincios sau necredincios, că-ți alegi o identitate sexuală sau că treci dintr-o clasă socială în alta, trebuie avute toate în vedere când se vorbește despre ideea de identitate. O identitate multiplă. Eu fiind metisă (n.r. – descendent provenit din căsătoriile a doi indivizi de rase diferite), locuiesc de când mă știu la granița dintre două lumi. Și tocmai pentru că am fost crescută în identități multiple, am încercat întotdeauna să nu trăiesc separat în fiecare dintre cele două sau mai multe culturi, ci să joc într-un fel rolul de luntraș dintre o lume și alta. Am vrut să arăt fiecărei lumi ce poate aduce cealaltă și invers.
În momentul în care încetezi să-l mai respecți pe celălalt ca ființă umană, până la urmă se va întoarce împotriva ta, pentru că încetezi în primul rând să te mai respecți pe tine ca ființă umană.
Nu este obositor un astfel de rol?
Nu, sunt pasionată.
Istoria, o repetiție generală a viitorului
România, ca și în cazul multor țări africane, se confruntă cu emigrația. Oamenii pleacă în masă către țările din vestul Europei. Pentru dumneavoastră cum a fost să vă lăsați în urmă țara?
Exilul este ceva foarte dificil. Este ceva foarte grav. Oamenii nu-și părăsesc niciodată țara, familia, casa, de bunăvoie, de plăcere. O fac pentru că nu au cum altfel. Europa este astăzi un tărâm al exilului, dar să nu uităm că foarte multă vreme a fost o lume din care oamenii plecau și, mai ales, plecau să colonizeze alte popoare. Cei care nu îi înțeleg pe oamenii care pleacă și pe oamenii care vin au o memorie scurtă. Nu își amintesc propriul trecut colectiv. În acest sens cred că scriitorii sunt la rândul lor luntrași între prezent și trecut.
Putem să spunem că este cumva rezultatul karmei prin ceea ce trece astăzi Europa? Valuri de imigranți, acte teroriste, nivelul infracționalității crescut, acte de rasism și multe altele?
Nimic nu este obligatoriu bătut în cuie și inevitabil sau de neocolit. Într-adevăr, trebuie să fim vigilenți, pentru că răul pe care-l facem ni se întoarce întotdeauna sub o formă sau alta. Poate asta i se întâmplă și Europei. Dar asta se întâmplă cu toate țările din toată lumea. Scriitorul suedez Sven Lindqvist a scris o carte care se numește „Exterminați toate brutele“ (n.r. – nu este tradusă în limba română), al cărei titlu este, de fapt, un citat din Józef Konrad (n.r. – important scriitor impresionist polono-britanic) în care vorbește despre genocidul făcut de nemți în Namibia, un fapt istoric mai puțin cunoscut (n.r. – Genocidul Herero și Nama, considerat primul genocid din secolul XX, recunoscut de Germania în 2015, pentru care a acceptat să ofere compensații Namibiei în 2021). Ce s-a întâmplat în Namibia a fost de fapt o repetiție generală pentru exterminarea evreilor din Europa, la doar câțiva ani mai târziu. În momentul în care încetezi să-l mai respecți pe celălalt ca ființă umană, până la urmă se va întoarce împotriva ta, pentru că încetezi în primul rând să te mai respecți pe tine ca ființă umană. O mână care îl taie pe altul se taie pe ea. Rasismul și neonazismul care au început să facă valuri astăzi în Europa sunt îndreptate, îndeosebi, împotriva maghrebienilor și a celor din Africa – Africa Neagră. Dar cine poate spune până unde va merge rasismul acesta și până unde se va opri odată început? Mâine se poate întoarce împotriva evreilor sau a altora.
A face pace cu trecutul
Revenind la genocidul din Rwanda, care este mai puțin cunoscut în România, ce pot afla românii din cea mai recentă carte a dumneavoastră, „Toți copiii tăi risipiți“, apărută la Editura Casa Cărții de Știință, despre genocid, despre Rwanda și despre rwandezi?
Hutu au masacrat aproape un milion de Tutsi. De ce? În primul rând este foarte important de știut cum aceste așa-zise etnii Tutsi și Hutu au fost practic create de coloniștii belgieni, care nu sunt altceva decât două grupuri ale aceluiași popor, cu aceeași limbă și aceeași cultură. Două grupuri profesionale, meșteșugărești – Tutsi, crescători de animale, iar ceilalți, Hutu, agricultori. Dar care, după colonizarea belgiană, au început să fie tratați ca etnii diferite. Asta este originea genocidului. Există o singură etnie care este cea rwandeză și care are aceeași limbă, aceeași cultură și aceeași religie. Diferențele erau doar profesionale. Tutsi erau cei mai bogați, pentru că aveau vaci, deci regele era unul dintre ei. Dar puteai trece dintr-o categorie în alta foarte ușor. Dacă un agricultor Hutu se îmbogățea și își cumpăra vaci putea deveni un Tutsi. Nu era o problemă. Nu existau la bază probleme de diferențe etnice. Dar colonizarea belgiană a adus pe cărțile lor de identitate cuvintele de Tutsi, respectiv Hutu. Una dintre primele măsuri pe care Rwanda le-a luat după genocid a fost eliminarea acestor diferențieri. Nu există decât cetățenia rwandeză. Astăzi nu mai au dreptul să spună „eu sunt Tutsi, tu ești Hutu“. Toți sunt rwandezi. Dar asta nu înseamnă că s-a uitat ceva. Există un Memorial. Există ceremonii de comemorare. La școală se învață despre genocid. Lucrurile nu au fost și nu sunt lăsate uitării. Miracolul pe care l-a reușit Rwanda a fost acela de a reconstrui țara ca oamenii să trăiască împreună. Nu înseamnă că au uitat sau că au iertat neapărat, dar pentru a face posibilă reconstrucția țării, supraviețuitorii măcelului de ieri au acceptat să trăiască astăzi alături de foștii lor călăi.
Dar rănile genocidului rwandez se mai pot vedea și astăzi...
Sunt unele lucruri care nu se văd. Le spun în romanul meu. Poți reconstrui o țară, dar nu poți reconstrui inimile, sau e mult mai greu. Sunt multe traume care nu se văd pentru că nu sunt exprimate. Sunt multe persoane care suferă și au probleme mentale. Problemele care se petrec înăuntrul lor. Desigur, rănile nu se vindecă complet.
Alte țări, aceeași piesă
Ucraina acuză Rusia că vrea să îi extermine populația prin atacurile ei asupra obiectivelor civile. Se poate compara genocidul din Rwanda cu ororile comise de ruși în Ucraina, într-un război pe care mulți îl consideră injust sau chiar fratricid?
Genocidul este definit de legi. Eu nu sunt o specialistă în această zonă, deci nu aș putea să spun dacă sunt îndeplinite toate criteriile care ar putea caracteriza acest război din Ucraina ca pe un genocid. Probabil că lucrurile astea vor ieși la iveală după război și, mai ales, dacă a existat o voință de exterminare a poporului ucrainean. Sunt elemente foarte diferite și foarte bine definite de lege, așa cum s-a vorbit de exterminare etnică și de masacre și în timpul războiului din Iugoslavia, dar de genocid doar pentru zona Srebrenița (Genocidul bosniac sau Masacrul din Srebrenița din 1995). Nu cred că trebuie să intrăm într-un soi de concurență a memoriilor genocidare, adică să spunem că „ce am trăit eu a fost genocid, iar ce trăiești tu este altceva“. Eu simt o solidaritate totală față de poporul ucrainean. Că este genocid sau nu ce se petrece acolo, oricum este înfiorător.
Astăzi auzim tot mai des despre corectitudine politică, iar oamenii sunt din ce în ce mai atenți cum vorbesc. Dar unii sunt deranjați de presiunea corectitudinii politice și se simt cenzurați. Vedem în spațiul public și pe rețelele de socializare cum naște frustrare, ba chiar agresivitate. Cumva corectitudinea politică naște de fapt monștri? Invers a ceea ce vrea să ofere? Cum vedeți acest aspect ca un om al cuvintelor și unul care lucrează cu ele?
Dacă a fi corect politic înseamnă să nu fii rasist, homofob, sexist, antisemit și așa mai departe, atunci da, e bine să fim corecți politic deoarece cuvintele pot ucide. Nu cuvintele determină sau dau naștere corectitudinii politice, rasismului, xenofobiei, ci discursurile și mediul în care se constituie acestea. De aceea mi se pare foarte important ca un copil să nu audă, cel puțin în spațiul public, niște discursuri de tipul acesta, rasist, sexist și xenofob. Spre exemplu, dacă o fetiță crește într-un mediu în care tot ce se spune despre femei este umilitor, disprețuitor și în care nu sunt luate în serios, cum își poate construi o identitate de sine stătătoare? Nu sunt de acord cu ideea că această corectitudine politică este sinonimă cu cenzura. Ce anume cenzurezi? Ura? Eu cred că excesele corectitudinii politice care au loc în SUA nu au loc și în Europa. Nu au ajuns până aici. Nu trebuie amestecate lucrurile.
În România comunistă am avut ceea ce s-a numit disidența prin cultură. Intelectualii care reușeau să fugă în Occident scriau despre problemele din țară. Unii spun că a ajutat acest tip de disidență, alții că nu și îi numeau lași. Drept dovadă, după evenimentele din 1989, politica a fost continuată de foștii comuniști, și nu de intelectualii întorși în țară. Ce putere are intelectualitatea din exil pentru a salva patria-mamă de o dictatură? Ajunge mesajul său la omul de rând?
Dacă nu s-au rupt de realitatea din propria țară, da. Și doar dacă nu susțin un cu totul alt discurs și îi susțin pe cei rămași. Dar este adevărat că, de multe ori, cei care sunt plecați de multă vreme din țările lor ajung să aibă o altă imagine despre țara respectivă, spre deosebire de cei care au rămas. Dar întotdeauna se întâmplă ca oamenii din vechiul sistem să profite de așa-zisul nou regim pentru a veni la putere. Dar ce înseamnă asta? Înseamnă că au fost votați de oameni.
Ca femeie, cum vedeți protestele de emancipare a femeilor care au loc în Iran? Este vreo speranță să se schimbe situația?
Sunt foarte curajoase. Nu cunosc exact tot contextul și toate complicațiile specifice Iranului, dar este foarte greu pentru un popor să schimbe un regim tiranic atâta vreme cât acești conducători absolutiști sunt susținuți din afară, cum se întâmplă foarte des în mai toate țările despotice de astăzi. Asta se întâmplă din cauza multor mize politico-militare ce au rădăcini în Occident. De acolo sunt susținuți de națiuni cu puteri financiare și politice. Din cauza asta este foarte greu pentru un popor să îi răstoarne pe dictatori.
„Uneori îmi recitam frazele în minte pentru a le auzi sonoritățile“
Ați scris nuvele, romane și poezie. Pentru un scriitor care s-a aflat în exil, cum s-a simțit dorința de scris? V-a fost greu în procesul de creație?
Nu prea mă mai consider în exil. Dețin ambele naționalități. Pot să mă duc în Rwanda sau în Franța oricând vreau. Aș fi necinstită să mă compar cu scriitoarea siriană Samar Yazbek care nu se poate întoarce în țara ei, de exemplu. Dar ca femeie, da. Mai sunt multe de făcut în zona asta, cu toate că în parlamentul rwandez sunt cele mai multe femei din lume. Bineînțeles, asta nu înseamnă că am abolit patriarhatul. Pot găsi lucruri încurajatoare și în Rwanda și în Franța, unde iată, de curând, Premiul Nobel pentru Literatură a fost câștigat de o scriitoare franceză.
Și dumneavoastră ați primit premii pentru literatură, premii cu greutate internațională. Vi s-a părut cumva că premiile acordate de către Occident pentru scriitorii din fostele colonii europene sunt date mai mult simbolic, de consolare?
Cel mai mare premiu pe care l-am luat este „Premiul celor cinci continente ale Francofoniei“ în 2020. Juriul este alcătuit din scriitori care vin din toate cele cinci continente. Scriitori din Africa, din Canada, Asia. Cel puțin cu acest premiu, nu am avut acest sentiment. Nu are nicio legătură cu trecutul colonial.
Eu scriu o poezie a cotidianului, a lucrurilor mărunte. Nu mă situez în niciun curent.
Urmați sau vă lăsați influențată în poezie de curente literare mai vechi, postmoderniste sau contemporane europene sau vă lăsați esența africană să vă sculpteze universul poetic?
Nici una, nici alta. Eu scriu o poezie a cotidianului, a lucrurilor mărunte. Nu mă situez în niciun curent. Cât mai modest posibil încerc să pun și eu acolo câteva pietricele pe drum. Nu mai știu ce scriitor israelian a scris că un poem este ca o dragoste la prima vedere, o nuvelă e ca o relație și un roman, ca o căsătorie.
În căutarea tonului neutru
Trecând la poezie, care este o altă specie literară față de proză: ca și în cazul unei identități metise, cum simțiți procesul creativ atunci când pendulați între cele două lumi, unde poezia este mai ludică, iar proza mai meticuloasă?
Subiectul aduce cu el forma, până la urmă. Spre exemplu, în trecut, atunci când am scris nuvele, căutam o limbă plată, atonă, neutră, pentru că nu voiam formule metaforice flamboaiante pentru a vorbi despre acele lucruri. În poezie îmi permit să vorbesc despre intimitatea mea. Însă romanul „Toți copiii tăi risipiți“ l-am scris și cu gândul la poezie sau chiar într-un mod poetic, aș putea spune. Uneori îmi recitam frazele în minte pentru a le auzi sonoritățile.
Cu ce v-ați dori să rămână cititorul român după ce vă citește operele, dar mai ales romanul „Toți copiii tăi risipiți“?
Cu conștiința umanității noastre comune. Toți suntem la fel.
Se încarcă comentariile...
