INTERVIU Iacint Manoliu, fratele campioanei olimpice Lia Manoliu: „În copilărie, eu şi Lia voiam să înfiinţăm propriul club sportiv. În subsolul blocului!“

Iacint Manoliu (82 de ani) vorbeşte despre copilăria alături de sora sa, Lia Manoliu, când erau nedespărţiţi în pasiunea pentru sporturi, de la ping-pong la tenis şi volei, dar şi despre preţul succeselor olimpice ale campioanei României la aruncarea discului.

La sfârşitul lunii iunie, Iacint Manoliu (82 de ani) s-a îngrijit de publicarea volumului „Scrisori de la Lia primite şi comentate de Iacint Manoliu sau cum se câştigă o medalie olimpică de aur“. Concret, sunt 27 de epistole trimise, pe parcursul unui an, de către Lia fratelui mai mic, aflat într-un stagiu de pregătire în America – dar, de fapt, sunt mai mult de-atât. E radiografia vieţii unei campioane olimpice, cu grijile, bucuriile, eşecurile şi ambiţiile ei, este oglinda unui om care şi-a dedicat întreaga viaţă sportului de performanţă. Iacint a fost omul către care Lia s-a întors şi când a fost bine, şi când a fost greu, cel lângă care a crescut în preocupările sportive. La rândul său, astăzi, Iacint este preocupat de memoria Liei, prima sportivă româncă cu şase olimpiade la activ, despre care prea puţini mai discută.

„Weekend Adevărul“: Cum se face că Lia Manoliu s-a născut la Chişinău şi dumneavoastră la Botoşani, la numai doi ani distanţă?

Iacint Manoliu: Lia s-a născut în 1932, la Chişinău, şi, doi ani mai târziu, la Botoşani, ne-am născut eu şi sora mea geamănă, Arina. Părinţii noştri au fost profesori de filosofie şi aveau catedră într-o mică localitate din nordul Basarabiei, în Edineţ. Cu câteva zile înainte să se nască Lia, mama s-a tăiat la degetul mijlociu de la mâna stângă, s-a infectat şi a trebuit să meargă de urgenţă la Chişinău, pentru operaţie. Împrejurările astea au făcut ca Lia să se nască la Chişinău, deşi ei nu stăteau acolo. Apoi, amândoi au primit posturi la Botoşani şi s-au mutat, iar în 1937 au obţinut catedre la Bucureşti: mama − la Liceul „Domniţa Ileana“ şi tata − la Liceul „Gheorghe Şincai“.

Părinţii dumneavoastră sunt basarabeni?

Mama e din Basarabia, din comuna Izvoare, judeţul Soroca. Ea era cea mai mică dintre cei opt fraţi, iar tatăl ei era diacon în sat, unde nu exista şi preot, aşa că el era de fapt preotul satului. Iar tata e tot fiu de preot, care a fost şi primul învăţător din sat. Avea şcoala în propria casă, o încăpere mare căreia noi îi spuneam salon. Tata s-a născut în comuna Secueni, judeţul Roman. Dincoace de Prut, deci. Ei s-au cunoscut când au intrat amândoi la facultate, la Iaşi, şi s-au căsătorit imediat după terminarea studiilor.

Întreaga familie Manoliu, la Bucureşti; Foto: Arhiva personală Iacint Manoliu

O casă cu noroc

Unde aţi copilărit în Bucureşti?

În 1938-1939, părinţii au reuşit să cumpere în rate un apartament într-un bloc foarte frumos, care se chema Casa Corpului Didactic. E un bloc mare, vizavi de Facultatea de Drept. Noi stăteam la scara B, etajul 6. Apartamentul era frumos, însă nu era îndestulător din punctul de vedere al camerelor pentru o familie cu trei copii. Aveam un living, un dormitor mare şi unul mic. Schema a fost aceea că în dormitorul mic au stat cele două fete, iar eu stăteam în living. Nu am avut o cameră a mea propriu-zisă. Nu am avut de ales.

Aţi stat în zonă centrală, lângă Operă. Cum vă petreceaţi timpul liber?

Faptul că am stat acolo cred că a fost decisiv pentru cariera Liei. Eram înconjuraţi de baze sportive. Să vă explic: lângă Facultatea de Drept s-au construit şi nişte terenuri de sport, care atunci erau printre cele mai importante din Bucureşti. Se poate spune că leagănul voleiului şi baschetului românesc a fost pe aceste terenuri. Acolo s-au format primele echipe, au avut loc primele campionate naţionale. Apoi, pe locul parcului Operei de azi, era o arenă de fotbal, Arena Venus, iar lângă ea, erau două terenuri de tenis. Era aproape şi Tenis Club Român, care ţinea de Banca Naţională, avea terenuri mari şi frumoase. Puţin mai departe era Stadionul ANEF, care după ’48 s-a chemat Stadionul Republicii. A dispărut, din nefericire, pentru a face loc Casei Poporului.

Ping-pongul şi groaza de violoncel

Dar cum vă jucaţi când nu mergeaţi să bateţi mingea pe aceste terenuri?

Când eram mai mici, singurul sport pe care îl făceam era în casă. Ne jucam ping-pong pe o masă din sufragerie, care era circulară, dar se putea extinde. Numai că nu ştiu din ce placaj erau făcute plăcile de la mijloc, că nu sărea mingea pe ele. Dar noi ne descurcam.

Părinţii erau fericiţi cu activitatea asta?

Nu ştiu cum erau părinţii, dar vecina de sub noi nu prea era. Era o doamnă cumsecade, care era profesoară de muzică. O chema doamna Ghiga. Ne mai zicea din când în când să ne liniştim. Surpriza a fost acum un an, la o lansare de carte de muzicologie a Valentinei Sandu Dediu, unde era invitat şi domnul Andrei Pleşu, care a spus că nu are mari tangenţe cu muzica, în afară de faptul că în copilărie, mama lui a dorit neapărat să înveţe pianul şi lua lecţii de la doamna Ghiga.

Iacint Manoliu, în clasa a III-a primară, la Şcoala „Sf Iosif” (sus) şi la absolvirea facultăţii, în 1957 (jos); Foto: Arhiva personală Iacint Manoliu

Aşadar, deranjaţi uneori orele de pian ale domnului Pleşu.

I-am spus că mi-a făcut plăcere că a amintit de vecina noastră, doamna Ghiga. Dar mai e ceva. Ea era singură şi închiria o cameră, cea mică, de dedesubtul dormitorului surorilor mele. Câţiva ani buni a fost chiriaş acolo compozitorul Alfred Alessandrescu, iar după el s-a mutat un violoncelist, Vladimir Orlov, care, în anii ’50, era al doilea violoncelist român, după Radu Aldulescu. Amândoi au plecat din ţară. Domnule, dar Orlov studia în cameră! Din această cauză şi Lia, şi Arina, au făcut un fel de alergie la concerte de violoncel. Auzeau muzica la nesfârşit, de dimineaţă până seara.

Şi-aşa aţi fost forţaţi să ieşiţi din casă, să vă jucaţi afară.

Exact. Taică-meu ne-a cumpărat nişte rachete de tenis şi ne-am dus pe terenul de la Drept. Nu erau acolo terenuri de tenis, dar erau de 

volei, baschet şi terenul principal, care se chema „în groapă“ pentru că era mai jos. Acolo ne jucam tenis, acolo am făcut primii paşi în sport.

Practicarea sportului a început ca o joacă, o activitate care să umple timpul liber?

Da, dar începuse să ne preocupe. Lia avea un talent organizatoric ieşit din comun. Ea a fost recunoscută drept lider al găştii noastre de la bloc. În anii aceia, ’45-’46, sportul ne preocupa într-atât încât voiam să înfiinţăm propriul nostru club sportiv. Primul demers a fost să vorbim cu comitetul de bloc să ne dea o cameră, undeva la subsol. Să avem un sediu. Chiar se găsise camera, dar nu a mai fost ocazia să o folosim, pentru că între timp, Lia a trecut la volei şi baschet organizat. Primul club la care a fost Lia se chema Start Club, un club numai de fete, a cărui şefă era o mare sportivă, Despina Mavrocordat. Arina s-a dus la un club mixt, Viforul Dacia. Vedeţi că până şi cluburile aveau atunci nume frumoase. Toate au dispărut în 1948, când s-a terminat cu sportul făcut în cluburi particulare. De atunci, cluburile sportive ţineau de armată, de sindicate, de uzine, de universităţi, de şcoli.

Ping-pong: din sufragerie, pe podiumul naţional

Lia a început cu tenisul la club, aşadar. Cum s-a întâmplat să facă şi volei, şi baschet, şi atletism?

La tenis a ajuns finalistă la campionatele naţionale de junioare. Dar la ping-pong, de exemplu, a fost într-o echipă care a ajuns campioană naţională. La volei şi la baschet a fost în echipe studenţeşti campioane naţionale. Când era clasa I la liceu, la „Regina Maria“, a venit o profesoară care fusese o mare atletă, Angela Filiu, şi care ştia că Lia e sportivă. Ea şi-a dat seama că are aptitudini pentru atletism şi a îndrumat-o spre acest sport. Atunci, Lia a intrat la Atletic Club Român. A început cu săritura în lungime, dar foarte repede s-a axat pe aruncări: aruncarea greutăţii şi a discului. A rămas, până la urmă, la aruncarea discului. În 1949, a făcut record naţional la junioare, a aruncat 37 de metri. Iar în octombrie ’50, a fost Meciul Prieteniei, între România şi URSS. În echipa URSS era şi cea care deţinea atunci recordul mondial, o chema Nina Dumbadze, era georgiancă. Lia a reuşit să facă primul record la senioare, 41,44 m, deşi în concurs era şi Alina Poenaru, cea care deţinea recordul naţional.

A fost acela momentul în care a zis că trebuie să facă atletism de performanţă?

Da, dar ei îi plăcea sportul oricum. Sigur că atunci când a devenit recordmenă naţională la senioare, era clar că trebuia să continue pe acel drum. Dar cel mai important moment a fost în 1952, când a participat la prima Olimpiadă, la Helsinki. Acela a fost momentul decisiv. A fost o Olimpiadă extraordinară fiindcă pentru prima oară au participat şi cei din estul comunist, şi cei din Occident.

De ce spuneţi că a fost momentul decisiv?

A reuşit să obţină locul 6. Nu a fost pe podium, dar a avut un rezultat foarte bun, mai ales că era prima oară când cineva din România ocupa un loc atât de sus. Tot la Helsinki, a concurat la înălţime, la băieţi, Ioan Sötér, care avea să devină antrenorul şi soţul Iolandei Balaş. Sötér era foarte bun şi ar fi dorit medalia, dar a ieşit tot pe locul 6. Lia spunea că pe cât de bucuroasă a fost pentru că ea a ieşit pe locul 6, tot atât de trist l-a văzut pe el părăsind concursul. Dar el era spre amurgul carierei, nu mai avea la ce să spere pentru viitor. 

„Lia a spus că a avut mai multe eşecuri decât succese în sport“

Lia Manoliu, fotografiată de Ion Mihăică; 
Foto: Arhiva personală Iacint Manoliu

Părinţii nu au fost tentaţi să vă îndrume spre alte cariere decât spre sport?

Părinţii au avut această înţelegere, n-au avut nici cea mai mică ezitare în a ne încuraja în ceea ce voiam să facem. Noi eram conştiincioşi la şcoală, totuşi. Eu nu ştiu dacă mama a venit vreodată la şcoală să mă controleze.

De ce aţi ales să studiaţi la facultăţi cu profil real, şi nu sportiv?

Lia era foarte bună la matematică, la fizică şi pe vremea aceea, colegii se stimulau unii pe alţii. Dacă a văzut că prietenele ei vor să meargă la Politehnică, cum era să se ducă ea în altă parte? La începutul anilor ’50, erau căutate facultăţile de inginerie – se construia mult, era nevoie de ingineri.

Cum s-a descurcat şi cu facultatea, şi cu performanţa sportivă?

Facultatea e grea, durează cinci ani. E clar că nu mai poţi să te dedici la fel de mult sportului. Lia chiar a spus că ea a avut mai multe eşecuri decât succese în sport. Adică ea nu a mers pe o linie dreaptă ascendentă, chiar dacă a început, la 18 ani, cu un record naţional de senioare de peste 40 de metri şi a terminat cariera, la 40 de ani, cu 62,10 metri. A avut şi ani mai buni, şi ani mai răi.

„Vino repede acasă!“

Aţi reuşit să fiţi alături de ea la Olimpiada din Mexic pentru că în 1967 aţi mers în Statele Unite cu o bursă Fulbright. Cum aţi reuşit să plecaţi?

A fost un noroc extraordinar. Bursa Fulbirght era de şase luni, la care s-au adăugat şapte săptămâni pentru un curs intensiv de „American English“ la Universitatea Georgetown  din Washington D.C. În primăvara lui 1967, m-au chemat să completez formularele de plecare în care am optat pentru Universitatea Texas din Austin, unde ştiam că e cea mai bună şcoală în domeniul care mă interesa. Am dat un test de limbă serios la Facultatea de Limbi Străine de la Universitatea Bucureşti şi apoi am aşteptat răspunsul. Prin august, m-am trezit cu o vizită neanunţată: era un tip de la Securitate care venise să stea de vorbă cu mine, să mă tragă de limbă. Nu ştiu ce-o fi raportat, că nu m-am dus la CNSAS. Eu mi-am văzut de treabă apoi. Eram angajat cu jumătate de normă la un institut de proiectări şi aveam o lucrare grea la Galaţi. Într-o seară, îmi telefonează nevastă-mea: „Vino repede acasă, că te caută de la minister! Trebuie să pleci în America peste două zile“. Care era treaba? În mod normal, ar fi trebuit să plec peste o lună, pe 20 decembrie, numai că între cei care trebuiau să plece era şi un tânăr de la Agronomie. În SUA, anul universitar la Agronomie coincidea cu anul calendaristic, deci începea la 1 ianuarie, aşa că trebuia să plece mai devreme. El era în situaţia în care să poată pune condiţii, iar condiţia lui a fost să nu plece singur. Norocul a fost că singurul dintre ceilalţi bursieri care avea deja toate OK-urile am fost eu. Când am plecat, am observat pe paşaportul meu că viza română dată de Securitate se încheia în ianuarie 1969. Îmi dăduseră la fel ca ăluia de la Agronomie – nu ştiu dacă a fost o eroare sau nu. Universitatea din Austin mi-a dat o bursă pe încă şase luni şi aşa s-a făcut ca perioada mea de sejur în America să coincidă cu Olimpiada.

„Sunt paradită!“

Olimpiada a fost marcată de moartea unor tineri în ceea ce a fost numit masacrul de la Tlatelolco. Aţi resimţit cumva aceste evenimente?

Lia era în satul olimpic, departe de evenimente. Dar eu, ca să ajung la Olimpiadă, aveam nevoie de viza mexicană. M-am dus la consulatul mexican din Austin şi i-am spus consulului în engleză: „Uitaţi, sora mea concurează... – My sister is competing“. Ăla nu a înţeles şi îmi spune: „Cum? A fost bătută?! – She has been beaten?!“. A făcut legătura cu evenimentele. Mi-a dat, totuşi, viza şi m-am dus la Olimpiadă.

Cum aţi găsit-o pe Lia? Care era starea ei de spirit?

Când am ajuns, primul lucru pe care mi l-a spus la autogară a fost: „Sunt paradită!“. „Cum adică?“ „Am făcut o întindere la mâna dreaptă şi nu pot să fac nici cel mai mic efort.“ Doctorul şi antrenorul au hotărât că până la concurs nu trebuie să mai arunce. Nu putea decât să pună mâna pe disc şi să simuleze aruncarea. Mă duceam la terenul de antrenament şi le vedeam pe celalalte plesnind de sănătate, iar Lia parcă se juca, făcea numai piruete. Şansa mare a fost aceea că, fiind înscrise numai 15 concurente, organizatorii au hotărât să nu existe calificări, să fie direct finala. A intrat în concurs cu această idee: să dea tot ce poate, chiar dacă o să o doară îngrozitor. Dar şi înainte de accidentare îmi spusese: „Sunt hotărâtă să-mi fac concursul meu şi să nu mă concentrez pe ce fac celelalte“.

Nu ţintea un anumit loc la Olimpiadă?

În momentul acela ea era pe locul 4 în lume. Dar înaintea ei erau: recordmena mondială Liesel Westerman, pe care reuşise în anul acela să o bată de două ori în Germania, şi alte două redegiste, cu recorduri de peste 60 de metri. Urma Lia care, cu o lună înainte de Olimpiadă, îşi făcuse recordul personal şi naţional la Atena: 59,22 de metri. Spunea că e prea mare distanţa între ele ca să se gândească să le depăşească.

Lia Manoliu, pe aeroportul Otopeni, la sosirea din Ciudad de Mexico, în 1968; 

Foto: Arhiva personală Iacint Manoliu

Aruncarea de aur

Cum s-a văzut Olimpiada din tribune?

Ea a reuşit prima aruncare: 58,28 de metri. Record olimpic. Am văzut că e bucuroasă după ce a aruncat. Am căutat un loc în tribune încât să fiu cât mai aproape de cercul de aruncare şi am găsit o lojă pe lateral. Loja era mare, dar acolo nu erau decât două familii de americani, patru tineri – o consecinţă a turbulenţelor sociale a fost că unii americani s-au speriat şi au renunţat să mai vină. Le-am spus că sora mea concurează şi au urmărit-o entuziasmaţi. După două aruncări a început să plouă, o ploaie de vară care a întrerupt concursul de aruncare a discului. După ce a încetat ploaia, au şters cercul de aruncare, dar suprafaţa era tot udă. Era evident că era terminat concursul. Westerman n-a reuşit să o întreacă pe Lia. E o poză pe podium când o felicită pe Lia, dar e clar că a fost profund afectată. Ca dovadă că, la conferinţa de presă, Westerman nu a participat. Erau doar Lia şi unguroaica de pe locul 3 – ultrafericite!

Cum a recompensat-o statul român pentru succesul ei?

După conferinţa de presă, a avut loc o mică sărbătorire, care mi-a lăsat un gust mai degrabă amar. Au spus conducătorii de acolo câteva cuvinte, dar nu cu prea multă sinceritate pentru că, în fond, cu câteva luni înainte, tot ei o scoseseră pe Lia din lotul olimpic. A luat cuvântul şi scriitorul Constantin Chiriţă, care publicase romanul de succes „Cireşarii“. Era şi el în delegaţia română, nu ştiu de ce, dar, din ce a spus, era clar că nu fusese la concurs şi spunea lucruri de complezenţă. Mi-am pus şi eu întrebarea cum de el a fost adus la Olimpiadă, dar antrenorul şi soţul Liei, Mihai Raica, nu fusese inclus în delegaţie. Ea s-a zbătut să meargă şi el, plătindu-i ea călătoria.

Lia Manoliu: „La Olimpiade, am fost printre primele 10 din lume. Nu e chiar aşa de rău“

Lia Manoliu a primit premiul „Fair Play” în anul 1974, de la directorul-general UNESCO, Amadou-Mahtar M'Bow. Alături de ea, se află tenismenul Jean Borotra; Paris, 6 iunie 1975; Foto: Arhiva personală Iacint Manoliu

În 1972, la München, a avut loc atentatul împotriva israelienilor. V-a povestit despre incident?

Atentatul şi situaţia de acolo au afectat-o profund. A avut şi neşansa ca probele de atletism să fie programate în ultima săptămână a Olimpiadei. Atentatul a avut loc cu vreo 5 zile înainte de finalul competiţiei. Îmi spunea că în fiecare zi în drumul spre antrenament treceau pe lângă blocul unde era cazată echipa Israelului. Se cunoştea cu cei de acolo, stăteau de vorbă. După atentat, în care au murit 11 oameni, s-a instalat nesiguranţa. A afectat-o mult toată situaţia. A ieşit pe locul 9. Dar, aşa cum spunea ea: „Au fost şase participări olimpice şi de fiecare dată am fost între primele 10 din lume. Nu e chiar aşa de rău“.

A avut vreodată probleme cu autorităţile, cu Securitatea?

În 1973, Lia a devenit vicepreşedinte al Comitetului Olimpic Român. Se ocupa cu pregătirea echipelor olimpice pentru toate sporturile. A însoţit echipele la Montreal, apoi la Moscova şi urma Olimpiada de la Los Angeles, din 1984. Aceea a fost o Olimpiadă specială, pentru că era boicotată de URSS şi de statele socialiste din estul Europei, cu excepţia României. Cu câteva zile înainte de plecare, a fost anunţată că nu poate merge, nu are paşaport. Motivul? Sora noastră, Arina, se mutase cu soţul ei în Israel pe 31 decembrie 1983. Dar ei au plecat legal acolo...

În 1990-1992 a fost senator din partea FSN. Ce a determinat intrarea în politică?

A acceptat gândindu-se că din poziţia respectivă poate ajuta sportul – ceea ce a şi făcut. Atunci a apărut o lege care punea bazele unei mai bune finanţări a sportului. Mi-a povestit că la dezbaterea proiectului, senatorul Sergiu Cunescu, preşedintele Partidului Social Democrat, aflat în opoziţie, care fusese în tinereţe jucător de baschet şi se cunoşteau de pe terenurile de la Drept, a vorbit foarte frumos despre ea şi i-a susţinut cu tărie iniţiativa legislativă. În cursul celor doi ani ai mandatului, ea nu a renunţat la activitatea ei de la Comitetul Olimpic, însă a refuzat să ia indemnizaţia de la Senat. 

Iacint Manoliu Foto: Eduard Enea

„Eram numit «singurul ziarist sportiv în pantaloni scurţi din sud-estul Europei»“

Iacint Manoliu (în al doilea rând, în stânga celui cu ochelari), la Hruba piticilor, unde a avut loc aniversarea nr. 1.000 a ziarului „Sportul popular”, 27 aprilie 1948; Foto: Arhiva personală Iacint Manoliu

Împreună cu Lia, v-aţi înscris la cursuri pentru gazetari sportivi. Cum s-a întâmplat, vă gândeaţi să aveţi o carieră în direcţia asta?

Eram cititori frecvenţi ai singurului ziar de sport din acea vreme, „Sportul popular“. În martie 1947, am citit că ziarul organizează un curs de gazetari sportivi şi am aplicat. Cred că s-a dat un test de admitere, dar cât să vadă că nu eşti chiar analfabet. Cursul se organiza la ANEF şi a fost riguros: s-au luat la rând toate sporturile importante şi ne-au ţinut lecţii chiar profesorii de la ANEF. Cursurile din zona gazetăriei erau ţinute de gazetari cunoscuţi. În vară, a fost un fel de test în scris, pe o temă dată, şi se pare că lucrarea mea a fost cea mai bună. Şi cu asta, basta, am plecat în vacanţă la Bran. Când ne-am întors, după vreo trei luni, copiii de la tenis mi-au spus: „Băi, vezi că în «Sportul popular» scrie de câteva zile că «îl rugăm pe domnul Iacint Manoliu să treacă de urgenţă pe la redacţia noastr㻓. M-am dus, m-am gândit că trebuie să fie în legătură cu acel curs. M-a primit redactorul-şef: „Uite, a plecat redactorul de handbal, vrei să te angajăm?“. „Da, domnule!“ Nu m-am dus să cer voie acasă, nimic. Aveam 13 ani şi jumătate. De la 1 septembrie 1947 apare pe cartea mea de muncă primul post: gazetar sportiv.

V-aţi ocupat numai de handbal? Mergeaţi prin ţară la meciuri?

Ziarul avea rubrici dedicate tuturor sporturilor importante. Prima mea deplasare ca ziarist a fost în primăvara lui ’48, la Braşov. Era o finală de campionat naţional de handbal în 7 – pe atunci încă exista şi handbal în 11. Contabilul şef mi-a dat o sumă de bani şi, în ce priveşte mâncarea, mi-a atras atenţia să păstrez bonurile fiscale. Ei, nu aveam 14 ani şi umblam în continuare în pantaloni scurţi – chiar eram numit „singurul ziarist sportiv în pantaloni scurţi din sud-estul Europei“. Pantalonii scurţi erau un însemn al copiilor mai degrabă. Bun, la Braşov, ajung la hotel, dar nu avea locuri libere. Stăteam descumpănit, până mă vede un domn, care era arbitrul meciului de a doua zi, şi zice: „Vino şi stai cu mine în cameră“. M-am dus, fără ezitări. A fost meciul, am scris, dar între timp am descoperit o cofetărie unde aveau nişte cremşnituri grozave! Şi-am mâncat nu-ştiu-câte, având grijă ca după fiecare să cer bonul. Când am revenit la Bucureşti, au fost două reacţii: la contabilitate, au rămas cu gura căscată când au văzut că am numai bonuri de cremşnit şi ceilalţi colegi au râs de mine că am stat în camera arbitrului: „Şi cum era? Cum adică ai stat cu el?“.

Cum a apărut „postul festivalului“

De ce v-aţi lăsat de jurnalism?

Am terminat liceul şi am hotărât să dau la Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale, care, spre bucuria mea, era peste drum de casă. Eu, ca ziarist, mergeam mult pe teren, să fac reportaje din uzine. Vorbeam despre sport cu muncitorii. Nu-mi plăcea deloc atmosfera din uzine, cu aerul ăla îmbâcsit, dar de construcţii mă simţeam atras. Iar la facultate am intrat fără admitere. M-au scos în timpul examenului să mă anunţe. Apăruse deodată regula ca absolvenţii de liceu cu 10 pe linie să intre fără admitere. Eu aveam, totuşi, două note de 9: culmea, la sport, şi la desen. Decanul a văzut asta şi a zis că sunt şi eu eligibil de a fi admis fără examen. La ziar nu mă duceam de dimineaţa până seara, ci în funcţie de programul de la facultate. În primii 10 ani de lucru la ziar, cred că prin ’52 şi ’56, au avut loc două aşa-zise restructurări, în care mulţi angajaţi au fost puşi pe liber. Mi-au ajuns la ureche unele comentarii de felul: „De ce au dat oameni afară şi l-au ţinut pe Iacint, când, a doua zi după terminarea facultăţii, va spune «Pa!»?“. Eram hotărât ca măcar un an după absolvire să continui să lucrez la ziar, ceea ce s-a şi întâmplat.

Aţi acoperit concursuri mari, de la noi sau din străinătate?

Am făcut două deplasări în străinătate în anii mei de ziarist sportiv. În 1955 am fost în Polonia, unde se organiza Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor. Era un mare efort al ţării respective, pentru că veneau tineri din toată lumea care trebuiau ţinuţi pe casă şi pe masă, într-un efort de a arăta lumii ce bine o duc ţările socialiste. În 1953 s-a organizat în România şi de atunci a rămas o vorbă în popor: „postul festivalului“, pentru că începând din ianuarie-februarie nu s-a mai găsit de mâncare, pentru că se punea deoparte pentru festival. În 1957 am fost să urmăresc Cursa Păcii, o competiţie ciclistă pe ruta Praga-Berlin-Varşovia.  

Anul olimpic al Liei, în scrisorile transatlantice regăsite

La evenimentul de lansare a cărţii „Scrisori de la Lia” au participat Silvia Colfescu, Iacint Manoliu, Romulus Rusan şi Tiberiu Stama; Foto: Arhiva personală Iacint Manoliu

Pe 30 iunie a avut loc lansarea cărţii „Scrisori de la Lia“, care este, practic, o radiografie a anului 1968. Care este povestea din spatele cărţii, cum aţi decis să o publicaţi?

Din întâmplare, anul trecut am dat peste un plic pe care scria „scrisori de la Lia“. Le-am recitit imediat, m-au impresionat şi m-am gândit că ar fi păcat să rămână aşa. M-am hotărât să fie publicate în integralitatea lor, dar, pentru că pe lângă rezultatele sportive apăreau şi diverse referiri la familie şi la realităţile din ţară, am decis să scriu comentarii care să lămurească lucrurile. Şi pentru că scrisorile acoperă numai un an, am zis să scriu şi o scurtă poveste a vieţii Liei şi să cuprind şi un interviu mai amplu acordat de ea pentru TVR, în care spunea povestea celor şase olimpiade la care a participat.

Aţi schimbat aceste scrisori într-un moment crucial pentru cariera ei sportivă.

Am corespondat din noiembrie 1967 până în noiembrie 1968. Când eu am plecat pentru stagiul din SUA, Lia era într-o situaţie mai grea şi eu am încurajat-o cât am putut. Participase deja la patru ediţii ale Jocurilor Olimpice şi ar fi dorit să participe şi a cincea oară. Anul 1967 a fost, din punct de vedere al performanţelor sportive, un an foarte nefavorabil pentru ea. Aşa s-a făcut că, fără multe ezitări, a fost scoasă din lot – lumea o considera terminată, cum se spune. Ea nu s-a împăcat cu această situaţie şi s-a străduit să ajungă la Olimpiadă.

Dumneavoastră aţi fost mai apropiat de Lia? Vă amintiţi un moment aparte din perioada în care aţi fost plecat în America?

În copilărie, Lia şi cu mine mergeam în tandem în sport. Şi eu am continuat cu tenisul până când, în 1948, am ieşit campion naţional la copii. Arina era şi ea jucătoare de volei la nivel naţional, dar noi doi aveam cam aceleaşi preocupări. De pildă, când eram mai mici, eu şi Lia am avut o pasiune pentru filatelie, mergeam pe unde se făceau schimburi de timbre. Într-o scrisoare mi-a spus că o să-mi trimită cele mai frumoase serii de timbre, poate găsesc un puşti în America căruia să-i placă. Ce să găsesc eu un puşti! Colegul şi prietenul meu cel mai bun din America, care era japonez, a fost încântat de ele şi i le-am dat lui.

La lansarea de la Librăria Humanitas Cişmigiu au fost invitaţi apropiaţi ai Liei?

Într-o primă ocazie, cartea s-a lansat la Bookfest, la începutul lunii iunie. Dar acolo era înghesuială, lansarea era strict limitată în timp, aşa că am sugerat editurii Vremea să facem o altă lansare, în condiţii propice. Vorbitorii au fost apropiaţi ai Liei: Dan Serafim, antrenorul ei din perioada 1969 - 1972, Tiberiu Stama, fost coleg de la „Sportul popular“, ziarist care, deşi are 90 de ani, nu îi arată deloc şi e încă activ, şi domnul Romulus Rusan, scriitor cunoscut, prieten vechi de-al nostru. Printre altele, el este autorul bestseller-ului „America ogarului cenuşiu“ – noi eram prieteni cu Romi şi cu Ana Blandiana, pe care de fapt o cheamă Doina, şi după ce m-am întors din America, le-am spus că, dacă vor să cunoască America cu adevărat, trebuie să călătorească cu autobuzul, nu cu avionul. Când au avut şi ei şansa unei burse la Universitatea din Iowa, au urmat sfatul meu de a călători cu autobuzul, iar cea mai cunoscută firmă se numeşte „Greyhound“, adică ogarul cenuşiu. De aici a apărut această carte, foarte bine primită în anii ’70. Bineînţeles că a venit şi Ana Blandiana la lansare acum şi nu mi-am închipuit vreodată că, pe de o parte, o să prezint o carte la Librăria Humanitas Cişmigiu şi, pe de altă parte, că o s-o am în audienţă pe Ana Blandiana (zâmbeşte).