Cornel Ilie, solistul trupei VUNK: „De la Beatles pornește totul. Când simt că nu mă regăsesc, mă întorc la muzica lor“ INTERVIU

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Odată cu descoperirea The Beatles, pentru Cornel Ilie muzica a devenit un vis pe care îl trăiește în fiecare zi prin trupa pe care a fondat-o, VUNK. 

Cornel Ilie de la VUNK cu chitara
Cornel Ilie este pasionat de tenis din copilărie. FOTO: VUNK

Copilăria în Bucureștiul cenușiu al perioadei comuniste a fost totuși plină de culoare pentru Cornel Ilie (46 de ani) – de la jocurile din fața blocului și concertele susținute la crengi, la emisiuni de talente și știri în sufragerie – totul pentru crearea unui univers propriu prin care să se conecteze cu sine și cu ceilalți. Ani mai târziu, solistul trupei VUNK a continuat „joaca“ în spectacolele-concept, prin care a revoluționat industria de profil din România.

„Weekend Adevărul“ a discutat cu Cornel Ilie despre cum a luat naștere pasiunea lui pentru muzică, ce perspective avea o trupă în anii ’90, cum a ajuns să dea interviu pentru CNN la 10 ani de la Revoluție, precum și despre pasiunea lui de a scrie și modul prin care încearcă să îi ajute pe oameni prin muzica pe care o face.

„Weekend Adevărul“: Te-ai născut în București. Cum a fost copilăria ta în Capitală?

Cornel Ilie: Am copilărit între Piața Dorobanți și Perla, când cartierul era foarte liniștit, pentru că la vremea respectivă locuiau mulți securiști. Am avut o copilărie fericită, iar părinții m-au încurajat și ajutat în tot ceea ce îmi propuneam să fac. În plus, față de tot ce am trăit în copilărie, mi-ar fi plăcut să am bunici la țară, dar nu am avut.

Cum arăta vacanța de vară? Care erau jocurile preferate?

Jucam fotbal, 7 pietre – pe care îl jucam cu o minge de tenis, ne făceam propriul carnaval în parc, susțineam concerte în spatele blocului cântând la crengi pentru că nu aveam instrumente, ne jucam de-a radioul, iar când aveam 17 ani chiar am făcut un radio-pirat, care emitea doar între Perla și Piața Dorobanți. Eram foarte creativi, aveam chef de joacă și voiam să facem altceva decât făceau ceilalți. Toată copilăria mea a fost plină de jocuri și de întâmplări. Părinții erau mândri de noi, nu i-am făcut de râs, nu am ajuns să ne certăm cu alți părinți.

Universul propriu

Iar mai târziu?

În anii '90, pentru că aveam cameră video, făceam un fel de emisiune de talente în sufragerie – ne costumam, dansam, iar totul era parodie și umor. Uneori, imitam emisiunile de știri – unul era crainic, altul era invitat. Întotdeauna încercam să găsim soluții de a ne exprima, de a comunica cu alții și a ne construi un univers propriu – o lume în care să ne simțim mai puternici și mai bucuroși decât în cea reală.

Spuneai într-un interviu că pentru tine copilăria are gust de bomboane mentolate. De ce?

În special de Sărbători, primeam „bomboane cubaneze“ – unele aveau gust de portocale, altele erau mentolate și unele erau de lămâie sau zmeură. Astfel de bomboane le primeai ori la serbările școlare, ori la serbările de Crăciun ale instituțiilor în care erau angajați părinții. Lângă blocul în care locuiam, exista Alimentara, care avea și Casa de Comenzi – doar o parte din oameni puteau să cumpere anumite lucruri sau produse din China, dar nu numai, care se dădeau cumva pe sub mână. Mâncam ciocolată chinezească sau gumă de mestecat în formă de țigară.

Solistul trupei VUNK Conrel Ilie și chitara lui
Când era mic imita cântatul la chitară cu o creangă. FOTO: VUNK

Știm că încă de mic erai pasionat de tenis. Cum a apărut în viața ta?

Tata era inginer electronist, dar făcuse foarte mult sport la viața lui – handbal, baschet, și îi plăcea foarte mult tenisul. Mergeam cu el când se juca cu colegii de serviciu după ce plecau de la birou. Îmi plăcea mai mult atmosfera dintre ei pentru că erau prieteni, jucau relaxat, se destindeau. Atunci era un alt tip de prietenie între oameni – mai mult respect, mai multă atenție, iar perioada de lipsuri îi apropia pe oameni pentru că toți aveau aceleași nevoi, aceeași dorință. Cred că de aici apare și comparația „ca pe vremuri“. Situația te făcea să fii prieten mai cu toată lumea pentru că toți trăiau aceeași dramă.

Care este amintirea cea mai puternică ce te leagă de acest sport?

Cea mai puternică amintire este de când mergeam la meciurile lui tata și stăteam pe un scaun uitându-mă la ei cum joacă pe un teren de lângă Cișmigiu, mai ascuns de lume. Noi, cei mici, ne jucam la perete. În apropiere era o grădină cu foarte multă vegetație, iar un câine lătra mereu și tuturor ne era frică să dăm mingea acolo pentru că nu mai aveam cum să o recuperăm. Cel mai bine îmi amintesc mirosul mingilor de tenis, care, pentru mine, are un farmec aparte.

„Tăceam foarte mult“

Ce fel de copil ai fost?

Eram introvertit, timid, dar și vorbăreț. În universul în care mă simțeam în largul meu – în jurul blocului, cu prietenii mei – eram poate cel mai extrovertit, curajos, îndrăzneț. În schimb, când am început școala, eram cel mai timid și introvertit, pentru că nu mai eram în mediul meu. Până la urmă, avem nevoie de ambele zone, iar în cazul meu sunt în doze foarte mari.

VUNK la începuturi
Cornel Ilie și-a descoperit pasiunea pentru muzică din copilărie. FOTO: Laura Chifiriuc

Cum te-a ajutat acest lucru în drumul pe care l-ai ales?

Am învățat să le gestionez în avantajul meu, să mă ajute să ies în față și din rândul lumii, să fiu altfel. Cu siguranță toate experiențele din copilărie au jucat un rol în dorința mea de a aborda și a face lucrurile altfel, de a vedea lumea în alt mod și de a nu sta tăcut și a-mi găsi o voce proprie prin care să spun lucrurile așa cum le traduc eu. M-a ajutat foarte mult să și tac. Când eram în școală tăceam foarte mult și ascultam, iar unii mă vedeau drept un om arogant, dar eu doar încercam să înțeleg lumea din jur, oamenii și mediul. Este foarte important să îți iei timp să observi atunci când ești o persoană creativă, pentru că te ajută foarte mult să te încarci cu diverse idei care îți vin fără să vrei, pur și simplu privind oamenii și încercând să înțelegi care este povestea lor.

Când și cum a ajuns muzica o parte importantă din viața ta?

Încă din 1984, când am descoperit trupa Beatles. Fratele meu a adus o casetă audio cu niște cântece înregistrate de un prieten, iar pe ea erau cântece de Beatles. Muzica lor m-a atras într-un mod aparte, așa cum nu o făcuse nimic din ce ascultasem până atunci, în contextul în care în familie se asculta foarte multă muzică, dar foarte diferită – mama asculta muzică ușoară și tata country, jazz, clasică, iar amândurora le plăceau ABBA, Boney M.

Dragoste la prima ascultare

Cum ajungeau casetele, discurile la tine?

Lucrând în Radiodifuziune, aveau acces la arhiva de muzică, la înregistrări, iar uneori ascultau și lucruri interzise, care nu se găseau pe piață. Tata ne aducea foarte multe înregistrări pe benzi de magnetofon, pe care le înregistra pentru a le putea asculta – Beatles, Rolling Stones, Deep Purple, Queen, care nu se găseau pe piață, dar existau în arhiva Radio-ului.

Știm că încă din copilărie ai început să strângi viniluri originale ale formației The Beatles. Ne poți povesti, te rog, mai multe despre impresionanta colecție și ce amintiri te leagă de ea?

Am început să caut informații despre Beatles și poze cu ei în almanahuri, în talcioc, unde se găseau reviste străine, la anticariat. Cumpăram orice găseam despre ei. Așa am ajuns să îmi doresc să cânt și eu la chitară. În continuare, pentru mine, de la Beatles pornește totul – este Biblia și „acasă“ pentru mine. Când simt că mă pierd puțin sau nu mă regăsesc, mă întorc la Beatles. Am adunat multe lucruri despre ei. Când tata a început să meargă în străinătate în delegații, ne aducea viniluri, iar eu și fratele meu am strâns o colecție foarte mare de albume, poate cea mai mare din România. Avem toate discurile originale, lansate în anii '60-'70, și din perioada în care erau împreună, și din cea în care fiecare avea o carieră solo.

Deci așa a început pasiunea ta pentru muzică...

Da, apoi i-am rugat pe ai mei să îmi cumpere o chitară și am mers cu ea la școală, unde era un grup muzical. Am intrat în el în același timp cu Nicu (n.r. – toboșarul Nicu Sârghea), care voia să cânte la tobe, deci cântăm împreună din clasa a III-a. Ne-am întâlnit acolo, în cabinetul de muzică, având aceeași dorință și aceeaşi pasiune – să cântăm. Mai întâi am fost prieteni și apoi am început să facem ceva serios împreună.

Libertate și grevă

Cum ai trăit zilele lui Decembrie 1989?

Am avut noroc pentru că aveam doar 13-14 ani și nu eram atât de conștient de ceea ce se întâmplă, știam doar că pare ceva serios din ceea ce ne spuneau părinții. În acea zi de vineri, 22 decembrie, pe la prânz, când a plecat Ceaușescu cu elicopterul, noi eram în sufragerie și jucam fotbal cu jetoane, ne-a sunat mama de la Televiziune și ne-a spus să nu ieșim din casă. Tata era și el la birou și avea funcție importantă, director tehnic, și aproximativ trei-patru zile nu a putut pleca de acolo. Către geamul unde era biroul lui s-a tras la țintă. Tata și mama au mers târâș vreo trei zile pe culoarele instituțiilor pentru că se trăgea țintit – pentru eliminarea celor din funcțiile-cheie. Inclusiv pe Calea Dorobanților se aflau soldați-lunetiști pe acoperișuri, iar noi am pus toate pernele de fotolii în geam. Eu și fratele meu am stat câteva zile în casă, dar el, fiind mai mare și teribilist, la un moment dat a plecat spre Televiziune, să ajute, dar s-a întors în seara aceleiași zile.

VANK la începuturi
Trupa VANK a apărut într-un documentar al CNN din 1999 despre România. FOTO: Laura Chifiriuc

Cum era atmosfera în acele zile?

Uneori, se auzeau împușcături – chiar de vizavi. Pe stradă circulau TAB-urile și mulți oameni care strigau „Libertate“. Era o isterie generală. Bunica avea grijă să nu ne îngrijoreze prea tare, să nu pună presiune pe noi și să ne sperie. Ne mai vedeam doar cu prietenii în scara blocului, dar cu foarte mare atenție. Am stat în casă câteva zile, iar la un moment dat nu mai aveam de mâncare și mâncam semințe de floarea-soarelui prăjite la cuptor cu sare. Dacă aș trăi acum momentele astea, cu siguranță le-aș trăi mult mai cumplit și mai atent decât atunci. Contrastul dintre stările pe care le-am avut în zilele acelea și pe care le avusesem înainte nu a fost atât de mare cum poate ar fi acum, când trăim în libertate. În perioada comunistă, era un stres care plutea în aer mai tot timpul – de exemplu, la colț, era mereu un miliţian în civil și nu puteai face prea multe lucruri pentru că erai supravegheat și luat la întrebări. Pe de-o parte, în zilele Revoluției era o mare bucurie că se întâmplau toate acelea, dar pe de alta, auzeam la televizor că oamenii sunt împușcați și mor, că vin teroriștii... Nu știai în cine sau în ce să ai încredere.

Deci ai prins și câteva luni din clasa a VIII-a în libertate...

În primăvară, la începutul trimestrului doi, am făcut grevă la școală. Trecerea de la școală la liceu a fost într-o perioadă de entuziasm fantastic, toată lumea se deschidea pentru noi ca țară. Apăreau tot felul de produse, magazine, ziare și lumea devenea din ce în ce mai colorată. Cred că foarte mulți am mers cu valul și am improvizat pe parcurs pentru a ne descurca cu ce se întâmpla atunci. Pentru mine a fost cumva o dublă trecere – până în clasa a VIII-a am fost destul de timid, nu îmi făcusem prieteni de școală în afară de colegul de bancă, iar apoi, când am intrat la liceu, ceva mi-a spus „Nu poți rezista așa“ și am început să fiu extrovertit, vorbăreț și devenisem ușor-ușor popular. Între timp, și pasiunea pentru muzică devenise din ce în ce mai serioasă.

„La început, înregistram în subsolul blocului și foloseam crengi pe post de stative“

Tu și Nicu erați în grupul muzical al școlii, până să intrați la liceu. Apoi ce ați făcut, cum v-ați continuat pasiunea?

A trebuit să ne facem rost de instrumente pentru că nemaifiind în grupul muzical nu mai aveam acces la ele. Tatăl unui prieten din gașca noastră era dirijor în orchestra Armatei și ne-a dus la depozitul de instrumente care se casau, ne-am ales ce voiam și le-am făcut cumva să funcționeze.

Și cum făceați muzică?

Am improvizat instrumentele și ne-am dat seama că ne place mult să facem muzică. Nu știam de ce sau pentru ce. Nu aveam stative, ci foloseam crengi. Găsisem într-un tomberon o cască purtată de cei care semnalizează pe pistele de avioane, am legat-o de o cracă, am pus un microfon pe care îl aveam acasă. Înregistram pe magnetofon, nu aveam amplificatoare pentru chitară, ci cablasem chitara la un casetofon, iar sunetul era foarte distorsionat și părea ceva rock. Tot timpul am căutat să facem cât mai mult din puținul pe care îl aveam – cu cât ești mai limitat, cu atât ești determinat să fii și mai creativ. Cred că de unele lucruri trebuie să te lovești singur, să le cauți tu soluții, să le descoperi singur. Pe noi ne-a ajutat foarte mult acest lucru. În liceu, începusem să cântăm la baluri de boboci. Atunci nu erau foarte multe trupe.

Aveați concerte?

În '91, după ce am făcut rost de instrumente, am mers cu ele în parcul din cartier. Nu ne ceruse nimeni asta, dar noi am ieșit să cântăm. Întâmplător, într-o sâmbătă, la 3 după-amiaza, ne-am așezat instrumentele între leagăne și balansoare, am improvizat o scenă din doi paleți. Era o gălăgie din care nu se înțelegea mare lucru. Nu aveam instalație de sunet, nici nu eram niște performeri, abia descopeream cum se cântă. Oamenii credeau că doar facem ceva teribilist care va trece, dar nouă ne plăcea să surprindem, să îi forțăm să își pună întrebări. Ulterior, mi-am dat seama că facem în continuare acest lucru, chiar dacă nu ajunge la toți și mulți nu înțeleg.

Facultate sau cum să scapi de armată

Ai intrat la Facultatea de Film. De ce nu ai ales Conservatorul?

Din ce intuiam și văzusem pe la alți prieteni care învățau acolo, din punct de vedere creativ, te limita foarte mult. Într-o universitate vocațională, creativitatea trebuie să fie nelimitată. Am dat la facultate pentru că în perioada aceea dacă nu erai student, trebuia să faci armata. Nu îmi puteam imagina ceva mai rău decât plecatul în armată, așa că am făcut orice să evit asta. Și fratele meu făcuse aceeași facultate și îmi povestise despre ce învățase acolo. În anul III, am renunțat la facultate pentru că mi-am dat seama că pierd vremea și aș fi ieșit un practicant de imagine de film sau fotograf mediocru. În plus, și examenele de an ne costau foarte mult – făceam totul pe cheltuiala noastră. Până să apară legea prin care armata nu mai este obligatorie, am mai dat la o universitate particulară, pe Limbi Străine, secția engleză-franceză, unde am studiat un an.

Te concentrai mai mult pe muzică...

Era mai mult un instinct care ne dicta ce să facem și încotro să mergem. În anii aceia nu exista niciun loc la care să aspiri că poți ajunge prin ceea ce faci. Nu exista nicio speranță că poți face ceva cu muzica tu, trupă no name, într-o piață muzicală care nu exista. Singura casă de discuri era Electrecord, la care nu puteai ajunge, nu erau posturi de radio care să dea muzică românească nouă, ci doar posturi mici, pe sectoare, și nici televiziune muzicală. Noi făceam muzică doar pentru noi, neștiind că la un moment dat vor apărea oportunități prin care să poți arăta ceea ce faci. Înregistram în subsolul blocului într-un studio improvizat, care se mai inunda din când în când. Acolo am înregistrat prima piesă și primul album, care ulterior au devenit foarte difuzate. Multor persoane nu le vine să creadă că am putut înregistra în condițiile acelea piese care au ajuns la oameni și au rezistat în timp.

„Artiștii tineri trebuie să își dorească să greșească, doar așa pot învăța. Succesul îl poți cumpăra, eșecul nu prea“

„Weekend Adevărul“: Prima televiziune muzicală românească Atomic TV s-a lansat cu imnul compus de voi. Cum ați ajuns să faceți asta?

Cornel Ilie: Un prieten pe care l-am cunoscut în ’94 devenise directorul muzical al postului și mi-a spus că sunt în căutare de artiști pe care să îi promoveze și cărora să le facă videoclipuri. La vremea respectivă, director artistic era Tudor Giurgiu, iar directorii postului erau din Londra – oameni care lucraseră pentru MTV, printre care și producătoarea talk show-ului lui Ray Cokes, căreia i-a plăcut foarte mult de noi. Noi am trimis mai multe piese și voiau să ne facă un videoclip la una dintre ele, însă niciuna nu a fost selectată pentru a fi imnul postului. M-am ambiționat și am scris un cântec care se numea „Independent“, pe care l-am înregistrat tot în buncărul acela de la subsolul blocului. Le-a plăcut foarte mult și l-au ales ca imn al postului.

Apoi, ce a urmat?

O perioadă plină de extaz și pentru noi – de la a nu ști ce să facem cu muzica noastră, urma să filmăm un videoclip în doar două zile! Regizorul a fost Tudor Giurgiu, directorul de imagine – Tudor Lucaciu, iar scenograf era Dragoș Buhagiar. Se întâmplau foarte multe lucruri foarte repede! Noi tot timpul ne puneam în oglindă cu povestea celor de la Beatles, nu aveam la ce altceva să ne raportăm. Pe noi nu ne învățase nimeni cum să scriem, cum să producem, ci am găsit un mod de joacă și de distracție făcând muzică. Apoi am avut surpriza să vedem că ceea ce facem noi le place oamenilor, că ei înțeleg cu totul altceva din ce voiam noi să spunem. Mi se părea șocant cum oamenii ne ascultau versurile și înțelegeau cu totul altceva față de ce voiam noi să facem. Așa ne-am dat seama cât de bizară este povestea artei – tu vrei să prezinți ceva, dar fiecare înțelege altceva prin propriul filtru. Același lucru ni se întâmplă și în prezent și mă bucur că oamenii înțeleg dincolo de ce am vrut noi să transmitem. În acea perioadă, noi eram în turneu și cântam în deschidere la Holograf și Timpuri Noi și a trebuit să filmăm videoclipul în doar două zile. Era o experiență fantastică pentru noi, din cu totul altă lume! Cu câteva luni înainte, renunțasem și la facultate și la locul de muncă, fără să am nicio plasă de siguranță.

Cornel Ilie VUNK
„Ca artist, nu poți pierde nimic decât pe tine și propriul limbaj”. FOTO: VUNK

Apogeul buncărului inundat: interviul pentru CNN

După ce ați apărut la televizor, ce schimbări au urmat, repetați tot în subsolul blocului?

Între timp, tatăl unui prieten ne cumpărase echipament bun de studio și de scenă, deci trebuia să ne mutăm din studioul improvizat la subsol. El ne-a pus la dispoziție și un spațiu în care ne-am construit un mic studio în care să repetăm și să înregistrăm. Însă acolo am stat doar un an, iar apoi, în 2001, ne-am mutat cu totul în garajul primului nostru basist, unde am repetat și înregistrat până în 2013-2014.

Atunci ați început să aveți succes.

Am înțeles că putem face ceva cu pasiunea noastră. Directorul casei de discuri Cat Music, Dan Popi, voia să vorbească cu noi și l-am chemat în buncăr, să vadă cum este. Dorian Enache l-a adus, am discutat despre un eventual album. Însă apogeul buncărului cred că a fost atunci când a venit o echipă de la CNN să ne ia interviu.

Cum ați ajuns în documentarul celor de la CNN?

Am avut o mare șansă. Pe 24 noiembrie 1999, într-o zi de vineri, am avut lansarea primului album și am susținut un concert într-un club. În acea perioadă, în țară se afla o echipă de la CNN care făcea un documentar despre România la 10 ani de la Revoluție. Întâmplător, în seara concertului, echipa venise în club. A doua zi m-a sunat Alessandra Stoicescu, care era corespondent pentru CNN, și mi-a spus că echipa de la CNN vrea să ne ia un interviu după ce ne văzuseră în concert și voiau să vadă părerea unor tineri artiști din țară. Inițial nu credeam că vor veni, dar duminică ne-am întâlnit cu echipa din care făcea parte Mike Hanna, despre care am aflat ulterior că este un mare corespondent de război al CNN. Mi se părea totul complet ireal! Chiar dacă ne-au luat interviu, nu credeam că vom apărea totuși în documentar. În seara de 22 decembrie, când a fost difuzat materialul, l-am înregistrat pe casetă și așteptam să vedem dacă apărem și noi sau nu. A fost o mândrie foarte mare pentru noi atunci, mai ales că tocmai ce lansaserăm un album. În documentar apăruseră Ion Iliescu, Teoctist și Marin Constantin, directorul Corului Madrigal.

Cu greșeli este presărată calea spre succes

Cum v-a influențat acest lucru?

Am început direct sus, ceea ce a fost cumva foarte bine, pentru că ne-am entuziasmat mult, dar, pe de altă parte, ne-a creat și o iluzie, iar mai târziu a trebuit să facem câțiva pași înapoi. Cel mai mult am învățat din ceea ce am făcut prost. O foarte mare perioadă de timp nu am avut încredere în alți oameni pentru a le cere sfaturi și am făcut doar ce ne-a trecut nouă prin cap și am crezut că e mai bine. Acea perioadă m-a învățat foarte multe. Cred că acestea sunt niște etape prin care artiștii tineri ar trebui să treacă, nu să ia totul de-a gata, ci pur și simplu să își dorească să greșească, pentru că din asta înveți cel mai mult, de fapt. Succesul îl poți cumpăra, eșecul nu prea. Nereușitele și greșelile care nu te lasă să dormi noaptea te ajută să sapi cu adevărat în tine și să găsești răspunsuri, să te verifici ca artist, să vezi dacă într-adevăr vrei să faci asta. Ca artist, nu poți pierde nimic decât pe tine și propriul limbaj.

În 2010 v-ați schimbat numele. Ați reapărut ca VUNK cu hit-urile „Artificii pe tavan“ şi „Lacrimi de coniac“. Ce a determinat schimbarea, exceptând plecarea celor doi colegi?

Acesta a fost motivul. VANK era format din cele patru inițiale ale numelor noastre – Victor, Alex, Nicu, Cornel. Am hotărât atunci că totuși trebuie să păstrăm numele, iar plecare celor doi membri să nu însemne sfârșitul drumului pentru noi, ci să îl continuăm. Am păstrat aceeași fonetică a numelui – spiritul era același, muzica și modul de a o face rămăseseră la fel.

Tot atunci ați demarat campania „Vreau o țară ca afară“. Spune-ne, te rog, care a fost impactul acelei campanii – de la ce ați pornit și unde ați ajuns?

Nici nu știam ce înseamnă o campanie atunci. Cântecul îl scrisesem în august 2010, dar îi tot schimbasem orchestrația. Ne-am dat seama că cea mai bună dată pentru lansarea acestuia era 1 Decembrie. E mult spus că am făcut o campanie, dar poate a fost totuși. Am compus o scrisoare în care am prezentat motivația scrierii unui astfel de cântec și am trimis-o unor jurnaliști. Ne-au sunat foarte multe persoane de la televiziuni și radio-uri. Cântecul este un caz atipic de succes pentru că nu prea s-a difuzat, deci nu a fost creat de media, dar îl știe toată lumea pentru că era nevoie de un astfel de mesaj. Ulterior, pe 15 decembrie, am fost invitați la Gala „Zece pentru România“, prezentată de Florin Piersic, la care participau oameni importanți ai țării, pentru a cânta piesa. Am fost premiați în fața multor politicieni, cărora cumva ar fi trebuit să le batem obrazul pentru că am ajuns să scriem un astfel de cântec. În timpul discursului i-am rugat pe cei din politică și pe cei din sală ca, dacă nu ne pot ajuta, măcar să nu ne mai încurce. Nu am crezut că acest cântec va deveni din ce în ce mai valabil. Sunt foarte mulți oameni care ne știu datorită acestei piese, chiar dacă nu ascultau VUNK.

Secretul unor colaborări de succes

De-a lungul timpului ați avut și colaborări, prima fiind „Lângă inima ta, vine inima mea“, cu Maria Radu. Cum a fost?

A fost o piesă foarte difuzată de Pro TV și Pro FM, iar Andrei Gheorghe l-a făcut imnul „Valentine's Day“. La un moment dat era mult prea difuzată, iar unii oameni o iubeau, alții o urau. Este un cântec atipic muzical și structural, fiind foarte complicat. Din această cauză m-am mirat tot timpul cum de a avut succes. În mod normal, în România, nu ar trebui să aibă succes un astfel de cântec. Prețuiesc foarte mult acest privilegiu.

VUNK - membrii actuali
Cornel Ilie: „Niciodată până acum nu am scris un cântec pentru cineva anume”. FOTO: VUNK

Care sunt criteriile care stau la baza colaborărilor cu alți artiști?

Niciodată până acum nu am scris un cântec pentru cineva anume. Aveam în vedere ce timbru s-ar potrivi cu ceea ce am scris, imaginea artistului – cum se prezintă lumii, dar și caracterul acestuia. Apoi au apărut și alte criterii, care între timp s-au mai schimbat. De exemplu, în prezent, au apărut altele – ne dorim să nu facem mai multe piese cu același solist, însă ne e din ce în ce mai greu să găsim, pentru că de-a lungul timpului am lucrat cu foarte multe voci. Mi se pare interesant să aduci în lumea ta un artist dintr-o altă zonă, să îl pui într-o altă lumină, să îl scoți din zona lui de confort. Și mie mi-ar plăcea să mă invite cineva să cânt altceva, nu ce cânt deja, să intru într-o altă lume și să mă provoace să descopăr altceva în mine.

În 2015, plecați în cel mai mare turneu al vostru „Înconjurul lumii“. Cum a fost experiența?

Am mers în 26 de orașe, cu o desfășurare de forțe foarte mare – pe scenă eram 14 oameni, dar toată echipa era de peste 30. De cele mai multe ori erau ziua și concertul. A fost extraordinar de frumos! Piesele erau cântate într-o altă formulă decât o știau oamenii, iar spectacolele se țineau în săli de teatru, săli de cultură, atenee, unde de foarte multe ori nu ajungi să faci un spectacol cu bilete. A fost un turneu din care am învățat extrem de mult, dar care a și săpat mult în noi – a pus foarte multă presiune și nu ne-am scos nici toate cheltuielile. Am trăit o bucurie imensă să îl facem, dar a fost greu, fiind o echipă atât de mare. Dar acesta a fost unul dintre lucrurile poetice pe care le făceam – investeam în spectacole fără să ne intereseze dacă ieșim pe minus sau nu, ci doar de dragul de a le face și pentru că știam că, atât noi, cât și oamenii, ne vom bucura foarte mult. Este o abordare care cumva te ajută să faci experimente, să descoperi că poți face mai mult decât îți propui, dar tot este un fel de presiune.

„Vocile feminine cu care am cântat sunt expresiile vocale ale fetelor care ne-au inspirat să scriem“

De-a lungul timpului ați avut multe spectacole-concept și ați inovat modul în care se poate susține un concert în România. Cum a fost primul spectacol, a ieșit cum v-ați propus?

Primul spectacol l-am avut în 2012, când nu știam cum se face, dar tot am încercat să facem ceva wow – de la cum arăta scena, care era ca o mașină de scris uriașă, în pantă, până la invitații pe care i-am avut în spectacol, care au fost foarte mulți. Fiind primul nostru concert mare, ne-am gândit să aducem și un invitat din străinătate: pe solistul trupei Mr. Big, Eric Martin, alături de care am cântat piesa „To be with you“. Pentru noi, ca muzicieni și artiști, a fost ceva de nedescris! Când ne-am întâlnit prima dată pe hol, ne-a spus pe nume, se interesase cine suntem și avea respectul față de alți artiști. A fost foarte impresionant! Nu am fost mulțumiți de primul concert, ni s-a părut că a ieșit prost ca sincronizare, nu cum voiam noi. Era și mai frustrant, pentru că noi știam că nu a ieșit nici jumătate din ceea ce ne propuseserăm, dar oamenii ne felicitau pentru că le plăcuse foarte mult.

De unde vă inspirați pentru a crea asemenea spectacole?

Din dorința de a evada, de a găsi o replică la lumea reală, un alt teritoriu față de ceea ce se întâmplă în realitate. În fiecare spectacol încercăm să spunem o poveste, nu doar să cântăm. Cred că ceea ce mă face să mă mișc și să am energie este pofta de a crea povești și a încerca să le spun oamenilor pentru a-i bucura, a le da speranță și încredere și a-i face mai puternici. La Sala Polivalentă am reușit să facem spectacole-concept, care au fost o bucurie enormă și pentru noi, cei din trupă. Eram foarte atenți să construim o poveste în care lumea să intre. Când am început să facem acest tip de spectacole, a fost un fel de standard pentru alți artiști de la noi și pentru piața de spectacol din România. Mulți veneau la noi de curiozitate, să vadă ce aducem nou. Investeam foarte mult și de dragul de a arăta oamenilor că se poate face spectacol la nivel foarte mare în ceea ce privește producția. Din punct de vedere al scenotehnicii și al tehnologiei de spectacol, am făcut premiere, care acum sunt cumva luate de bune. Echipa cu care am lucrat aceste spectacole lucrează cu toți marii artiști de la noi, inclusiv cu scenele de la festivalurile mari. De exemplu, în 2013, am adus tehnologia brățărilor luminoase Coldplay (pe care ei le-au lansat în 2012, într-un turneu), cu ajutorul cărora poți face o întreagă coregrafie de lumini. Le-am folosit și în spectacolul #așașishow.

O colecție de muze

Cum reușești să ai atâta energie într-un astfel de spectacol și să îl susții până la capăt?

Întotdeauna mi-am dorit să fac muzică și de fiecare dată când sunt pe scenă îmi trăiesc, de fapt, visul din copilărie. Am nevoie de asta și mereu abia aștept să se întâmple. Oamenii din fața mea mă încarcă de energie și mă fac mai puternic, iar cu cât sunt mai mulți, cu atât mai în largul meu mă simt. Dacă sunt trei oameni, mi-e mai greu decât dacă sunt 30.000. În momentul în care îi faci pe acei oameni să se bucure, este un sentiment de nedescris. Am acea curiozitate de copil în mine care mă ține treaz tot timpul și nu îmi dă voie să încetinesc.

Afiș spectacol Vernisaj VUNK - 13 decembrie Sala Polivalentă
„Un spectacol poate fi și un concert, un concert nu tot timpul este și un spectacol”. FOTO: VUNK

Ce pregătiți pentru noul spectacol din decembrie, „Vernisaj“?

Atunci lansăm primul nostru album-vinil „Vernisaj“, o colecție de 14 duete. Unele dintre ele nu sunt atât de cunoscute, dar ținem foarte mult la ele. Nu au fost scrise pentru a deveni hituri, ci pentru bucuria și sufletul nostru. Va fi o provocare să facem un spectacol pentru oameni, care să îi bucure, fără să fie unul de Sărbători, dar prin care încercăm să surprindem bucuria și emoția aurei lunii decembrie altfel decât sunt ei obișnuiți.

De unde aceste nume?

Pentru că este ca o colecție de muze. Toate vocile feminine care au trecut prin viața noastră sunt cumva expresiile vocale ale fetelor care ne-au inspirat să scriem piesele. Cele mai multe piese sunt inspirate din poveștile trăite alături de cineva. De asemenea, fetele care au cântat alături de noi sunt ca niște muze și statui, de aici și ideea de a expune melodiile ca piesele de artă dintr-o galerie. Mi se pare că le aduce și lor (n.r. – cântărețele din duete) un mic omagiu. Termenul „vernisaj“ duce cu gândul la multă culoare, iar din punct de vedere stilistic și emoțional, sunt foarte multe culori în piesele alese pe album, te trec prin foarte multe colțuri ale sufletului. De asemenea, spectacolul este și foarte vizual și inclusiv prin versuri încercăm să creăm foarte multe imagini pentru ca oamenii să plaseze cântecul în experiența lor proprie. Miza spectacolului este ca lumea celor care vin și lumea pe care o propunem noi să se întâlnească cât mai mult. Prețuiesc foarte mult timpul pe care oamenii îl petrec în sala de spectacol deoarece se lasă pe mâna noastră, ne oferă timpul lor liber pentru a-i duce într-o călătorie. Este o mare responsabilitate. Un spectacol poate fi și un concert, un concert nu tot timpul este și un spectacol.

„Am început să scriu doar de dragul de a face asta, îmi era foarte frică de faptul că n-aș putea umple o foaie goală“

În cadrul TIFF din 2018 s-a lansat „Vunk-Jur să spun adevărul“, primul documentar al unei formații rock românești. Cum ți-a venit acea idee?

Ideea mi-a venit pentru de când aveam camera video, în anii '90. Am avut noroc că părinții unei fete care cânta la orgă în grupul muzical aveau cameră video și filmaseră și primele noastre apariții. Apoi am filmat foarte mult pentru că, văzând foarte multe documentare muzicale cu Beatles, îmi doream foarte mult să avem și noi cândva documentarul nostru. Am păstrat foarte multe materiale, afișe, înregistrări video, sperând că la un moment dat voi face ceva cu ele. L-am întâlnit pe Silviu Munteanu, regizorul documentarului, și el mi-a propus să facem asta.

Ce ai vrut să oferi publicului prin el?

Este povestea unor băieți, care și-au descoperit devreme pasiunea, în România anilor '90, când muzica nu avea niciun rol și rost în țară. Este povestea unor oameni care au făcut tot ce se poate pentru a-și trăi visul și a-l duce la un anumit nivel. Este o încurajare pentru oricine să nu renunțe. Unii oameni au început să ne asculte după ce au văzut documentarul pentru că și-au dat seama că o pot lua de la capăt. Alții și-au adus aminte de pasiunile lor și au început să le pună în practică pentru că au fost încurajați de povestea noastră. Am vorbit inclusiv despre momentul în care am discutat cu oameni din politică despre cântecul „Vreau o țară ca afară“, când ni s-a propus să fie imnul unei campanii. Atunci am stat în birou cu miniștri și politicieni - Tăriceanu, Fenechiu... În documentar am vorbit mai mult despre momentele proaste și grele prin care am trecut. Cel mai important lucru care ar trebui să reiasă din documentar este faptul că nu am renunțat.

Și l-ați lansat la TIFF...

Ne-am bucurat foarte tare că a fost validat într-un mediu extrem de credibil. L-am dus și pe la alte festivaluri prin țară și încă sperăm să îl plasăm pe o rețea de streaming pentru a ajunge la câți mai mulți oameni.

Lupta cu foaia albă

Ești iubitor de teatru și film. Te inspiră spectacolele și poveștile lor?

Mă inspiră foarte mult modul de exprimare al unor artiști, fie că sunt actori sau regizori. După ce văd un spectacol de teatru sau film, îmi dau seama de toată munca celui din spate și mă inspiră foarte tare disciplina acelui artist care și-a dus la capăt viziunea atât de bine. Îmi place să mă uit la filme și din alt punct de vedere, nu doar al poveștii, mai ales că am făcut Facultatea de Film. Am observat că regizorii mari nu lasă nimic la întâmplare.

De asemenea, scrii foarte frumos. Ai un blog și ești prezent pe rețele de socializare. De unde a venit pasiunea de a scrie?

Mi-am dat seama că vreau să scriu mai multe decât încape într-un cântec. Am început să scriu doar de dragul de a face asta, îmi era foarte frică de faptul că n-aș putea umple o foaie goală, să spun ceva ce nu există, că n-aș putea scrie ceva care să însemne ceva și să îți dea o emoție. Apoi a început să îmi placă lupta cu foaia albă și cu mine și o cuceresc din ce în ce cu mai multă însemnătate.

Despre ce îți place să scrii?

Mă inspiră foarte mult relațiile de orice fel sau dinamica unor relații. Am scris inclusiv povești de dragoste dintre obiecte, nu doar dintre oameni. Una dintre cele de care sunt foarte mândru este o poveste între un tablou și peretele pe care stă, în care sunt implicate toate obiectele din camera respectivă. Cel mai mult îmi place să scriu despre lucruri, idei sau imagini pe care alții nu le văd atât de ușor. Încerc să văd lucrurile pe care oamenii încearcă să și le ascundă, fără să pun lumina pe ei, și să scriu despre ele. Îmi place să scriu lucruri care îi ajută pe alții, să îi facă să se simtă mai puternici, să nu se mai simtă singuri. Cred că noua boală este singurătatea în care ne închipuim că trăim.

Trupa VUNK - membrii actuali
Volumul „Deja Vu”, de Cornel Ilie, spune povestea trupei VUNK. FOTO: VUNK

„Provocarea este, de fapt, în ficțiune“

În 2019 ai publicat cartea „Deja Vu“ - povestea trupei Vunk. Cum a apărut ideea acestei cărți?

Am avut șansa să primesc această provocare într-un moment foarte potrivit, când împlineam 25 de la înființare. Noi mersesem la Curtea Veche cu propunerea de a lansa un album foto de colecție. Cei de la editură mi-au propus să scriu o carte. Trebuia să o scriu în două luni, perioadă în care urma să terminăm albumul de înregistrat, în doar câteva zile se năștea băiețelul meu și pregăteam și spectacolul „Deja Vu“ de la Sala Polivalentă. Am avut șansa să scriu ceva despre care știam deja, trebuia doar să găsesc limbajul potrivit și cheia în care să o pot povesti, precum o carte de ficțiune. M-a ajutat foarte mult și mi-a dat curaj. Este scrisă într-un fel propriu.

Ce mesaj ai vrut să transmiți prin ea?

Știam că trebuie să spun povestea noastră, adăugând lucruri pe care nu le făcusem publice în documentar, într-un mod mai puțin tehnic. Mi-am propus de la început să găsesc o modalitate prin care fiecare capitolul să aibă o legătură cu următorul nu doar din punct de vedere cronologic, ci să crească treptat muzical, iar fiecare dintre ele este denumit după o tonalitate muzicală.

A fost primită cum te așteptai?

Nu am avut așteptări pentru că era un domeniu nou, iar pentru mine a fost o mândrie și o satisfacție atât de mare că cineva mi-a dat șansa să îmi pun numele pe o carte! Mai ales având în vedere că înainte îmi era teamă că nu voi putea umple o pagină goală. Mi-am dat seama că acest lucru nu demonstrează nimic pentru era o biografie. M-a ajutat, dar nu este ceea ce îmi doresc eu de la mine - vreau să fac mai mult de atât. Provocarea este, de fapt, în ficțiune. Una este să fii autor, alte este să fii autor. Îmi doresc să fiu scriitor.

Ce urmează în cariera ta de autor?

În primăvară urmează să lansez o carte de ficțiune, povestită într-un mod bizar și curios, total neobișnuit. Este un proiect mai complex - instrumentul principal rămâne forma printată a cărții, dar va fi povestită și muzical și vizual.

Profu’ de tenis

Recent ai lansat piesa „Felicitări, ai reușit!“. Cum a luat naștere?

În primul rând, ideea de a vorbi despre niște lucruri foarte serioase cu zâmbetul pe buze. Mi se pare că astfel oamenii sunt mai atenți, se gândesc la ele, le asimilează și le trec prin propriile experiențe. Esența artei este de a-ți da speranță. Atunci când cineva îți spune ceva despre niște probleme pe care și tu le ai, atunci te face să le privești altfel. Mulți oameni mi-au spus că această piesă prezintă exact povestea lor. Acest cântec face parte dintr-un proces creativ prin care încercăm să îi ajutăm pe oameni să fie mai sinceri cu ei înșiși și să își accepte mai mult tot ce simt. Sper ca acest proces să se transforme într-un art artistic - un spectacol la care oamenii să vină la o întâlnire cu noi în care să afle cu adevărat că nu sunt singuri în probleme și grijile lor și că de fapt poate nu sunt atât de mari pe cât le văd ei. Sunt multe persoane care se află la o distanță de o propoziție de a fi fericiți, să audă ce au nevoie pentru a se liniști. Mulți ne punem piedici singuri și îmi doresc să avem puterea să ajutăm prin ce facem, dincolo de acele minute cât durează un cântec. Este o altă perspectivă a pasiunii noastre. Muzica poate ajuta și vindeca.

Ce ți-ar fi plăcut să faci dacă nu ar fi fost muzica?

Cred că m-aș fi descurcat foarte bine pe orice are legătură cu imaginația și creativitatea, nu într-un domeniu cu program strict. Mi-ar fi plăcut să fac tenis, dar nu cred că aș fi putut fi un sportiv de performanță pentru că acest lucru presupune o disciplină drastică pe care nu cred că o am în sânge. Sper ca la bătrânețe să pot da cursuri de tenis copiilor.

Muzică

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite