Cătălin Rulea, fondatorul trupei Toulouse Lautrec: „Spre deosebire de arta vizuală, muzica poate face mult mai mult“ VIDEO

Solist și fondator al trupei Toulouse Lautrec, una dintre cele mai apreciate formații de rock alternativ din România, Cătălin Rulea a vorbit într-un interviu pentru „Adevărul“ despre cel mai nou album, despre candoarea muzicii și despre tabloul pe care îl asociază cu o melodie a trupei.

Cătălin Rulea, un artist foarte apreciat FOTO arhiva personală

Vocalist, chitarist și principalul compozitor al trupei Toulouse Lautrec, Cătălin Rulea este absolvent al Facultății de Arte Plastice și a înființat formația în 2009. Cătălin are și o experiență importantă în publicitate, lucrând ca art director de-a lungul anilor pentru agenții importante din țară și de peste hotare.

Încă din primii ani, Toulouse Lautrec a reușit să se impună ca o trupă cu un sound special și cu versuri foarte inspirate. Iar hit-uri precum „La început”, „Te spun” sau „August în doi” au cucerit zeci de mii de fani din toată țara și nu numai.

În cei 14 ani de carieră de până acum, Toulouse Lautrec a susținut sute de concerte, inclusiv la festivaluri importante din România, Republica Moldova, Austria, Franța, Ungaria, Polonia și Germania.

Trupa Toulouse Lautrec a susținut concerte în locuri inedite, de la săli de operă și păduri până la galerii de artă ori deasupra unei mașini de pompieri. Cel mai recent concert Toulouse Lautrec într-un loc inedit a fost în această vară la în vița de vie de la Crama Marcea de la Ștefănești-Argeș, crama aflată la cea mai mare altitudine din sudul României.

Trupa a scos până acum cinci albume. Cel mai recent album - „A fost sau n-a fost” - a fost lansat în această primăvară.

Iată și componența actuală a trupei Toulouse Lautrec: Cătălin Rulea (voce, chitară, pian), Bogdan Dragomiroiu (tobe), Călin Radu (bass) şi Alex Costan (chitară). 

ADEVĂRUL: În luna februarie ați lansat „A fost sau n-a fost“, cel mai nou album, scris în mai puțin de o zi. Cum a fost pentru voi să realizați un album construit nu din hituri, ci pe osatură de poveste?

CĂTĂLIN RULEA: A fost cu totul altceva decât ce făceam până atunci. Cumva, a venit natural din ceea ce ni s-a întâmplat în pandemie. Ne-a ieșit o poveste. De compus, am compus târziu. Ne-am zis că e momentul ideal să facem altceva, să mai variem felul în care compunem. Și până la urmă ne-a ieșit un amalgam de gânduri, sentimente și idei.

- „De ce trec norii“, single-ul pe care l-ați lansat în această primăvară, e în topuri de ai multe săptămâni. Ca să parafrazez, unul dintre versuri, aș vrea să te întreb: Norii curg prea repede sau planeta se-nvârte?

(Zâmbește) Sunt versuri care au și ceva ironie în ele. În același timp, sunt și referiri la felul în care timpul a stat un pic în loc, mai ales în dimineața în care am scris aproape tot. Cumva, acela a fost leitmotivul zilei. Mă uitam într-una la cer. Pandemia fără precedent m-a împins la o gândire mai meditativă.

- Pentru care dintre melodiile de pe noul album a fost cel mai frământat proces de creație?

Piesa ce ne-a pus cele mai multe probleme a fost compusă la pian. Eu n-am compus niciodată la pian până la acest album. Cumva, am ajuns în alte armonii, într-o cu totul altă abordare. A ieșit o piesă ce a depășit trupa Toulouse Lautrec ca exprimare. Piesa se numește „Sâmbătă devreme” și este epilogul albumului. Finalul piesei este: „De azi e week-end și a fost toată viața, until the end”. Sunt niște versuri la care țin.

- Ai terminat Facultatea de Arte și desenezi de la 10 ani. Cum a fost pentru tine trecerea de la arta grafică la arta muzicală?

Nu a fost neapărat o trecere. Așa cum am luat chitara în mână, așa am luat și creionul. Ele au mers în paralel destul de multă vreme în adolescență. Și doar faptul că a trebuit să îmi aleg un drum la intrarea în liceu, acolo s-a produs despărțirea de chitară. Nu am avut studii în zona muzicală, le-am urmat în zona de arte vizuale. După aceea m-am întors, ca o regăsire, ascultând muzică și cântând la chitară. A fost o relație de love and hate (dragoste și ură - n.r.). Doi ani am ascultat doar Brahms.

- „Cred în știință, şi mai puţin în frumos“, declarai în urmă cu câțiva ani într-un interviu. Îți menții părerea?

Da. Chiar am întărit această părere. Și chiar practic ceea ce spun. Este o abordare și o afirmație despre estetică mai mult decât despre artă. Nu este un atac asupra artei, ci din contră, este o potențare a artei și o nouă perspectivă asupra a ceea ce ar putea face arta pentru societate și pentru noi în general.

Și din punctul ăsta de vedere mi se pare că muzica rămâne un pic în urmă, se adresează foarte mult simțurilor și foarte greu reușim să punem concepte în muzică și lucruri asupra cărora să medităm. Spre deosebire de arta vizuală, muzica poate face mult mai mult.

De anul trecut mi-am deschis un centru, împreună cu curatorul Cristian Neagoe. Se numește Centrul de Studii Vizuale și abordăm tocmai felul în care studiul și aplecarea asupra naturii în diferite moduri te poate duce în zone interesante, și de dezvoltare personală, dar și de găsire a unor concepte ce sunt mult mai relevante decât niște categorii estetice precum „superb”, „frumos”, „mirific”.

- Ai făcut muzică pentru mai multe piese de teatru. Cum a decurs procesul creativ pentru piesele de teatru în comparație cu piesele pentru albumele Toulouse Lautrec?

Și acolo este un colectiv. Ține de fiecare cât de departe poate să ajungă, cât de departe poate întinde limitele unei audiențe. M-am bucurat foarte mult să fac muzică pentru piesele de teatru, pentru că de fiecare dată lucram cu un concept pe care îl construia regizorul și atunci trebuia să intru și eu în alt „film” de fiecare dată.

Sunt două piese la care și acum mă gândesc cu multă plăcere. Una este „Declar pe proprie răspundere”, cu actrița Alina Șerban, piesă la care am lucrat cu sunete făcute din diferite jucării, pahare. Am folosit totul analog, iar sunetele erau preluate pe microfoane acustice. Nu am folosit nimic electronic. Și cumva am ajuns să acompaniez foarte bine monologul actriței. A doua piesă de teatru, cu care am am mers în mai multe țări, este „Organisme modificate genetic”, în regia Ioanei Păun, piesă în care am produs o partitură destul de amplă, cumva precum un album. 

- Dacă ar fi să alegi un tablou de Toulouse Lautrec pe care să îl asociezi cu o melodie a trupei Toulouse Lautrec, care ar fi tabloul și melodia?

Noi am avut o piesă ce se numea „Barman”. Și întotdeauna când cântam piesa asta mă gândeam la posterul acela al lui Henri de Toulouse Lautrec pe care scria „Joie de vivre”. Cumva mi se părea că mă duc în timp. Când cânți despre „barman“ acolo pare că vorbești despre barmanul din clubul în care cânți. Dar de fapt în mintea mea eram transpus în timp. Toulouse Lautrec mi se pare ”avant la lettre” un băiat de club. El era hipsterul vremii. Sunt curios ce melodii se interpretau acolo unde mergea Toulouse Lautrec. El își trăia viața și ieșea din canoane. A avut școala vieții. 

- Mai crezi în candoarea muzicii?

Da, mai cred. Însă nu prea mai cred în candoarea sistemului. Candoarea vine din interiorul artistului care produce muzica. Cred cu tărie că artiștii au această deontologie a candorii. Nu mă raliez cu artistul ca rechin al societății, cinic și care își urmează cumva interesul. Asta e viziunea mea personală.

- Ce muzică sau ce artiști îți trezesc cele mai multe emoții?

L-am urmărit mereu pe Thom Yorke. Pentru mine, Thom Yorke este o lume. Cumva, Thom Yorke reușește să pară tânăr. Prin muzică, prin ceea ce produce.

- În 2024, trupa Toulouse Lautrec va împlini 15 ani de activitate. Te gândeai la început, în 2009, la o asemenea longevitate?

Sincer, nu mai știu la ce mă gândeam atunci (râde). Cumva, lucrurile s-au așezat. Cu Toulouse Lautrec e ceva special. Ne-am bucurat și încă ne bucurăm de ce se întâmplă.