Primul film românesc de desene animate, interzis de PCR pentru a nu strica legăturile cu țările africane: „Dacă albii erau negri şi invers, filmul mergea!“
0În ciuda faptului că desenele animate româneşti erau extrem de apreciate peste hotare, „Animafilm“ producând circa 40% din venitul valutar al întregii cinematografii naționale, au existat destule episoade în care cenzura s-a manifestat și în privința eroilor copilăriei. Un caz notoriu este chiar cel al primului lungmetraj de animație autohton, realizat de către Victor Antonescu, interzis în 1973, și care a putut fi urmărit de publicul cinefil abia în anul 1990.
Cu siguranță că cei care și-au petrecut măcar o parte din copilărie în vremea „Epocii de Aur“ își amintesc cu plăcere de eroi precum Mihaela, Miaunel și Bălănel, Pin-Pin sau Pătrățel, emisiunile „Gala desenului animat“ și „1001 de seri“, difuzate de Televiziunea Română, reprezentând adevărate oaze de frumuseţe în anii cenuşii ai perioadei comuniste.
Producțiile realizate de „Animafilm“, circa 55 de titluri pe an, nu erau difuzate însă doar între granițele Republicii Socialiste România, ci aveau mare căutare și peste hotare, studioul reușind să producă circa 40% din valuta obţinută din exportul de filme autohtone. În ciuda succeselor, cenzura vremii n-a ocolit nici desenele animate, iar de cele mai multe ori motivele pentru care filmele erau oprite de la difuzare erau hilare.
Crusoe, învățătura fabulei
Poate cel mai notoriu caz este chiar acela al primului lungmetraj de animație românesc, „Robinson Crusoe“, realizat de studioul „Animafilm“ și societatea „Corona-Cinematografica“, în regia lui Victor Antonescu, care a putut fi urmărit în țară abia după căderea regimului comunist, premiera având loc la 1 iunie 1990. „La doi ani după crearea studioului «Animafilm», în 1966, Georges de La Grandière, patronul companiei EDIC din Paris, a început o colaborare cu noi, având ca scop realizarea unor desene animate după fabulele lui La Fontaine. Dintre fabulele propuse, eu am realizat «Greierele şi furnica», «Stejarul şi trestia», respectiv «Iepurii şi broaştele». Pentru «Greierele şi furnica» am primit în 1970 premiul «Perla Televiziunii Italiene», la Milano. Imediat după aceea am plecat la Roma pentru a mă întâlni cu producătorul italian Alberto Chimenz și cu Francesco Maurizio Guido, alias Gibba, un regizor deosebit de talentat. Am început discuțiile cu privire la primul lungmetraj din istoria animației românești, «Robinson Crusoe». Timp de două săptămâni, am lucrat la scenariu, iar Gibba mi-a prezentat câteva schițe ale eroilor. Am plecat la București plin de speranțe și hotărât să mă implic total în realizarea filmului. Coproducția presupunea ca noi să realizăm întreaga muncă, în timp ce partea italiană era obligată să asigure toate materialele necesare şi să completeze cu valută 50% din valoarea devizului filmului. Mai erau şi alte clauze privind difuzarea. Noi puteam vinde filmul în toate ţările socialiste, în ţările francofone, în America de Sud și în Extremul Orient. Partea italiană îşi rezerva dreptul de difuzare în Italia şi în ţările anglofone din Europa, precum şi în Statele Unite şi Canada“, a povestit regizorul Victor Antonescu.
„Dacă albii erau negri şi invers, filmul mergea!“
Intrarea în producție a avut loc în primăvara anului 1971. Pentru că în legislația existentă la momentul respectiv nu fusese prevăzută posibilitatea realizării unui lungmetraj de animație, doar în privința filmelor artistice existând prevederi privind finanțarea pe o perioadă mai mare de un an de la intrarea în producție, a fost nevoie de un „artificiu“. Astfel, de comun acord cu partea italiană, s-a stabilit ca lungmetrajul să fie împărțit în episoade, trei dintre ele având ca termen de predare finalul anului 1971 („Naufragiul“, „Canibalii“, „Vineri“) și celelalte șase, finalul anului următor („Epava“, „Petrecerea“, „Alarma“, „Prizonierii“, „Ultima bătălie“ și „Salvați“).
„După aproape un an de muncă, am constatat că filmului îi mai lipsesc circa 200 de metri, adică aproape 8 minute, pentru a îndeplini condițiile unui lungmetraj, respectiv minimum 2.160 de metri – 80 de minute. În consecință, m-am apucat și am construit ultima parte a filmului, întreaga secvență de urmărire între canibali, pe de o parte, și Robinson și prietenii săi, pe de altă parte, până la momentul salvării naufragiaților. Anunțându-l pe Gibba de noutățile survenite, acesta și-a dat asentimentul, fără nicio observație, așa că echipa și-a văzut în continuare de lucru. Filmul avea să aibă în final o durată de 86 de minute, încadrându-se în baremul stabilit. La sfârșitul anului 1972, filmările erau gata și, în acord cu Alberto, partea română a semnat documentele de încheiere a lungmetrajului, înainte de realizarea post-sincroanelor și a mixajului definitiv pentru varianta în limba română. La sfârșitul lui februarie 1973 și această operațiune a fost gata. Apoi, în martie, filmul a fost prezentat spre vizionare și aprobare la două benzi, conform uzanțelor, președintelui Consiliului Culturii și Educației Socialiste, Dumitru Popescu, supranumit «Dumnezeu». Acesta a văzut lungmetrajul, nu a emis observații și a trimis filmul înapoi la studio. Fusese stabilită și data premierei, 26 mai 1973! La câtva timp, mă trezesc cu Gopo – care pe atunci lucra la Geneva pentru UNESCO – spunându-mi că a auzit faptul că am făcut un lungmetraj de animație și că ar dori și el să-l vadă. La sfârșitul vizionării, m-a felicitat și a plecat. În după-amiaza aceleiași zile, s-a primit un telefon de la Consiliul Culturii în care se solicita, la cererea președintelui, o nouă vizionare. Filmul a fost luat de către unul dintre șoferi și dus la Casa Scânteii pentru a fi revăzut. A doua zi a picat și vestea: filmul a fost interzis!“, și-a reamintit Victor Antonescu.
„George Radu Chirovici, director general al cinematografiei în acea vreme, este singurul la care am putut ajunge și motivația stupidă cum că «Date fiind relațiile noastre cu țările africane, nu ne putem permite să-i jignim prezentându-i ca pe niște canibali...» m-a îndreptățit să cred că era ceva necurat la mijloc. Încercând să-i explic cum că rasa la care se referă este o rasă inventată și în niciun caz africană, Chirovici mi-a replicat: «Cum e mai rău!!!». Mă simțeam prins într-un carusel al prostiei! Chiar și directoarea studioului «Animafilm», Lucia Olteanu, mi-a spus: «Dacă albii erau negri şi invers, filmul mergea!». Ca urmare a acestei hotărâri, materialele primare, în care și «fondul de aur» al filmului, negativul, au fost cedate contra cost părții italiene. Totodată s-a hotărât ca numele noastre să dispară de pe generic și să nu mai apară niciunde implicarea României în realizarea acestui film. S-a semnat un nou contract între «România-Film» și partea italiană privind difuzarea filmului în țările francofone și în celelalte țări din Europa, România având, inițial, drept de distribuție exclusivă în țările socialiste și diverse procente în celelalte țări ale lumii. Ca urmare, întreaga difuzare a filmului a fost făcută de partea italiană, iar «România-Film» a primit doar un «comision» pentru această operațiune“.
„Gopo s-a străduit să oprească filmul de la difuzare“
Anii au trecut, iar cineastul a reușit să afle culisele acestei întâmplări unice în istoria cinematografiei românești într-un moment în care nu se mai aștepta la așa ceva. „Am rămas perplex în momentul în care am aflat că cel care s-a străduit să oprească filmul de la difuzare a fost chiar Gopo. Motivația gestului a fost probabil aceea că nu putea accepta nici măcar ideea ca altcineva din România să facă primul lungmetraj de animație, acest drept cuvenindu-i-se doar lui. De altfel, peste câțiva ani a încercat să «dreagă busuiocul», cum se spune, compilând toate filmulețele sale cu «omulețul» într-un film numit «Quo vadis homo sapiens» (n.r. – lansat în anul 1982 și câștigător al Marelui Premiu ACIN). Toți cei pe care îi cunosc și care l-au văzut au spus că au văzut filmele lui Gopo la pachet, dar nu un lungmetraj. În orice caz, aceste lucruri nu au nicio legătură cu meritele artistice de necontestat ale lui Gopo, ci cu omul Gopo. Este vorba, dacă vreți, doar de un caz din lumea filmului...“, a mai povestit Victor Antonescu.
300.000 de desene pentru „Robinson Crusoe“
Fiecare film de animație presupune un volum imens de muncă din partea realizatorilor. „Gândiți-vă că pentru un film de 7-8 minute un pictor animator face circa 7-8.000 de desene, dintre care poate mai bine de jumătate sunt schiţe, care nici măcar nu intră în film! Fără a pune la socoteală schițele, pot spune că am folosit mai bine de 300.000 de desene la «Robinson Crusoe». Am folosit mai bine de 300.000 de desene, fără a pune la socoteală schiţele. Dacă am fi pus desen lângă desen, am fi realizat o potecă lungă de peste 1,5 kilometri, fără a vedea acelaşi desen de două ori“, a povestit regizorul filmului. Filmul a beneficiat de o distribuție remarcabilă, vocile personajelor fiind asigurate de Ion Caramitru (Robinson Crusoe), Anda Călugăreanu (Vineri), Horia Căciulescu (Poll, papagalul veșnic băut), Nucu Păunescu (Bongo-Bongo, căpetenia canibalilor), Mircea Bașta (Daniel, câinele somnolent), precum și Alexandrina Halic și Luiza Derderian-Marcoci (pisicile Lip și Lap, veșnic îndrăgostite). „Nu pot să nu-i amintesc și pe cei mai buni animatori ai momentului, Valentin Baciu, Roland Pupăză, Eduard Sasu, Artin Badea şi Valentin Cain, care m-au asistat. De reținut că în maniera clasică în care a fost realizat filmul aveam nevoie de două ori mai mulți animatori. Dar nu-i aveam!“, a explicat Antonescu.
Remarcat de un colaborator fidel al lui Walt Disney
Victor Antonescu a scos pe piață și un al doilea lungmetraj de animație, „Uimitoarele aventuri ale muschetarilor“, tratând în cheie parodică romanul lui Alexandre Dumas. „Sincer, acesta a fost cel mai vechi proiect al meu, dar nu l-am putut realiza decât în 1980, când am început să lucrez la serialul «Cei trei muschetari». Romanul a fost doar un pretext de aventuri în care, dincolo de conflictul ancestral dintre pisici şi şoareci, am introdus câteva dintre intrigile cărţii şi, bineînţeles, eroii: muschetarii, cardinalul Michelieu, Miau-lady, Rockfort. Cum spuneam, din motive de vandabilitate, desenele animate româneşti au fost realizate în proporţie de 90% fără dialog, iar serialul a respectat acest deziderat, cuvintele fiind înlocuite cu expresivitatea personajelor. Când s-a pus problema realizării unui lungmetaj după serial, «Uimitoarele aventuri ale muschetarilor», am introdus şi dialogurile. Nu poţi sta o oră şi jumătate într-o sală de cinema, ca pe vremea filmului mut, fără să auzi o replică! Cererea la export fiind foarte mare, după încheierea celor 13 episoade cu «Cei trei muschetari», am început o nouă serie: «Noile aventuri ale muschetarilor». Între 1987 şi 1989 am filmat încă patru episoade, după care m-am oprit“, a povestit regizorul, care a fost la un pas să fie implicat într-un proiect alături de unul dintre colaboratorii fideli ai lui Walt Disney: „În primăvara lui 1988, producătorul Ron Merk m-a solicitat pentru un film de animaţie dedicat lui Mozart. Cum a ajuns la mine? În studioul lui, «Animania», lucra şi reputatul regizor Ken O’Connor, care lucrase cu Walt Disney începând din 1935 şi până la moartea acestuia. Ken văzuse «Cei trei muschetari» şi i-a transmis lui Merk că, din punctul lui de vedere, pot fi considerat egal cu marii regizori de la Disney. În decembrie 1989 eram gata să începem lucrul efectiv, aşteptam OK-ul lui Ron. A venit însă Revoluţia, iar americanii au renunţat la proiect. Şi uite-aşa s-a sfârşit un vis frumos...“.
Se încarcă comentariile...
