„Din culisele cinematografiei“. Adevărata poveste a lui Cristian Vasile, trubadurul transformat de Sergiu Nicolaescu în jucător profesionist de ruletă rusească
0
Viaţa celebrului cântăreţ al Bucureştiului interbelic, transformat de Mircea Cărtărescu în erou literar şi de Sergiu Nicolaescu în partener al comisarului Moldovan, este departe de legenda ţesută în jurul numelui său şi al tangoului „Zaraza“, o adaptare pe versuri de Ion Pribeagu a cântecului sudamerican de Benjamin Tagle Lara şi interpretat de Ignacio Corsini.
Pe 11 aprilie 2008, Sergiu Nicolaescu lansa în cinematografe un film ambiţios, „Supravieţuitorul“, prin intermediul căruia îl readucea în atenţia publicului pe unul dintre cei mai cunoscuţi eroi ai săi: comisarul Moldovan. De altfel, pentru mulţi români, cuvântul „comisar“ a devenit sinonim cu Sergiu Nicolaescu. Justiţiarul cu figură carismatică, lupul solitar veşnic implicat în lupte crâncene, pe viaţă şi pe moarte, este poate cel mai vestit personaj al filmului românesc.
După „Un comisar acuză“, apărut pe ecrane pe 1 aprilie 1974, şi „Revanşa“, cu premiera pe 4 septembrie 1978, regizorul intenţiona să încheie destinul lui Moldovan prin intermediul filmului „Recviem pentru comisar“, în care eroul îi urmărea prin Europa pe ucigaşii fiului său, totul culminând cu procesul de la Nürnberg, unde urma să depună mărturie împotriva liderilor nazişti care activaseră la Bucureşti în timpul războiului. Proiectul n-a fost aprobat niciodată, aşa că cineastul s-a reorientat către „Duelul“, care a avut premiera pe 15 iunie 1981. Preluând anumite elemente ale proiectului „Recviem pentru comisar“, dar şi alte detalii din biografia unchiului regizorului, comisarul de poliţie Gheorghe Cambrea, Sergiu Nicolaescu şi Adina Mutăr au imaginat o continuare a aventurilor lui Moldovan, scenariul câştigând concursul organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei în toamna anului 2006.
Acţiunea urma să se petreacă în anii ’70, în portul israelian Haifa, acolo unde Moldovan, devenit la senectute un temut jucător de ruletă rusească, se reîntâlneşte cu vechiul său prieten din tinereţe Cristian Vasile, celebrul cântăreţ din Bucureştiul interbelic, acum practicant al aceluiaşi „sport“ periculos, dar şi cu alţi foşti adversari din tinereţe: Goldberg, Haral şi Uri, respectiv fostul colonel sovietic care-i provocase nenumărate coşmaruri în Penitenciarul Făgăraş, supranumit „închisoarea poliţiştilor“.
Intriga filmului porneşte de la asasinarea Zarazei
Lungmetrajul „Supravieţuitorul“ a fost turnat în vara anului 2007 şi, din motive logistice, acţiunea a fost mutată „undeva în Europa“, iar o bună parte din filmări s-au realizat la Praga. Intriga poliţistă a filmului porneşte de la o adevărată legendă urbană a „Micului Paris“: asasinarea Zarazei, iubita lui Cristian Vasile, interpretul tangoului care purta numele frumoasei ţigănci. Personajele principale ale acelei poveşti ce a tulburat Bucureştiul se regãsesc şi se înfruntã cu aceeaşi patimă din trecut.
Filonul epic a fost preluat, în parte, din povestea „Zaraza“ a lui Mircea Cărtărescu, publicată pentru prima oară în anul 2000, în „România Literară“. Spre deosebire de această variantă, care susţinea că Zaraza a fost omorâtă de unul dintre oamenii lui Borilă, un tâlhar de la Bariera Vergului, la ordinul lui Zavaidoc, rivalul lui Cristian Vasile, în film „creierul“ asasinatului era Goldberg, „patronul“ celor doi cântăreţi şi a curtezanei Zaraza, care se îndrăgostise de Cristian Vasile.
Moartea iubitei l-a determinat să renunţe la scenă, ba chiar ar fi mâncat cu linguriţa, timp de un an de zile, cenuşa celei despre care se spunea că ar fi fost una dintre cele mai frumoase femei ale Bucureştiului. Povestirea lui Cărtărescu a generat convingerea, foarte răspândită astăzi, că legenda Zarazei ar fi chiar istoria reală a cântecului cu acelaşi nume, a lui Cristian Vasile şi a presupusei sale iubite, iar apariţia filmului lui Nicolaescu a întărit-o.
„Marele Cristian Vasile, vedeta muzicii uşoare, era nevoit să trăiască la pat“
Deşi spectaculoasă, povestea vieţii lui Cristian Vasile este cu totul alta. Născut la 8 mai 1908, la Brăila, acesta a absolvit liceul „Nicolae Bălcescu“ din oraşul natal, după care a luat drumul Bucureştiului şi s-a înscris la Conservator, fiind repartizat la clasa de canto a profesorului Romulus Vrăbiescu, pe vremea aceea mare tenor al Operei Române, de asemenea, brăilean. Vrăjit de mirajul Capitalei, Cristian Vasile a început să neglijeze şcoala şi, în final, a renunţat la studenţie. Şi-a croit însă destinul în muzica uşoară. Aborda tangoul şi romanţa cu mare lejeritate şi cânta cu dăruire, seară de seară, încât, la scurt timp, numele său a ajuns pe buzele tuturor bucureştenilor. Prima întâlnire a lui Cristian Vasile cu casele de discuri a povestit-o chiar el în paginile revistei „Magazinul“: „După ce cântasem multă vreme la «Răcaru», m-am dus la directorul unei firme fonografice, propunându-i să mă angajeze în exclusivitate, cu pretenţiuni nu prea mari. Nefiind prea cunoscut, cartea mea de vizită nu putea să spună mare lucru acelui director...Fără să m-asculte, m-a refuzat! De atunci a curs multă apă pe Dâmboviţă şi reputaţia mea a crescut. Am înregistrat întâi la Berlin, pe plăci Odeon, în aprilie 1931: «Adieu mein kleiner Gardeofizzier - Adio, scumpa mea» şi «Frag nicht warum ich weine - Nu mă-ntreba», apoi multe plăci Columbia. Într-o zi am primit câteva rânduri din partea aceluiaşi director pe care îl solicitasem eu odinioară rugandu-mă să mă duc să iscălesc un angajament cu el. Oferta era frumoasă, dar eu nu uitasem primirea ce mi s-a făcut prima dată“.
Cristian Vasile devenise în acea perioadă cel mai bine vândut artist, având şi numărul cel mai mare de plăci imprimate. Iar unul dintre cele mai apreciate cântece ale sale a fost „Zaraza“. Care nu era însă numele vreuneia dintre numeroasele femei din viaţa cântăreţului, ci o adaptare pe versuri de Ion Pribeagu a cântecului sudamerican cu acelaşi nume de Benjamin Tagle Lara şi interpretat de Ignacio Corsini. Cariera lui Cristian Vasile s-a stins tot la fel de brusc precum a şi debutat. După cel de-al Doilea Război Mondial, în care a fost combatant activ, Cristian Vasile s-a îmbolnăvit grav, de febră tifoidă şi tuberculoză. „Marele Cristian Vasile, vedeta muzicii uşoare, cel din lumina reflectoarelor, aplaudat, bisat, aclamat, admirat, era nevoit să trăiască la pat. Murea câte puţin în fiecare zi. Ros de boală, se hrănea doar cu amintirea unui trecut glorios. Deşi i se făcuse recomandarea de a sta numai în poziţie orizontală, era deseori găsit stând în fotoliu, cu ochii umeziţi. Alteori, privea cu orele pe geam“, îi povestea Virgiliu Vasile, fratele diseurului, muzicologului Nicu Teodorescu. Pe lângă boala de plămâni, Cristian a suferit şi o paralizie a corzilor vocale. Când starea i s-a ameliorat, Cristian şi-a căutat un serviciu, dar n-a găsit decât un post de responsabil de cămin cultural. A încercat să dea viaţă unei echipe de teatru. A căutat amatori, a făcut o selecţie, a format o trupă, asumându-şi rolul de regizor. Cu mare greutate a pus în scenă „Năpasta“. A jucat şi rolul lui Ion, iar sala a fost plină până la refuz. La finalul spectacolului, actorii au fost ovaţionaţi minute în şir, Cristian amintindu-şi astfel de anii de glorie. S-a gândit apoi să pună bazele unui cor, dar i s-a aprobat doar un cor muncitoresc, care să aibă în repertoriu doar piese închinate lui Stalin. După ce a lucrat multă vreme în săli neîncălzite, s-a îmbolnăvit din nou. A lucrat apoi o vreme la Întreprinderea de exploatare a conductelor magistrale de gaz metan Mediaş, după care s-a întors în Capitală. A fost o vreme prezentator de programe la Circul de Stat, apoi regizor la Teatrul de Păpuşi „Ţăndărică“, după care a ajuns la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, ca regizor tehnic, pentru a-şi completa vechimea de pensionare.Acolo a şi jucat, de asemenea, câteva rolişoare, precum Pacoste în „Domnişoara Nastasia“ sau Valetul din „Pygmalion“.
„Divorţase de prima lui soţie, Francesca, care, după propria-i mărturisire, îl devalizase de toată averea“
„L-am cunoscut şi eu pe Cristian Vasile în 1961, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde era angajat ca regizor tehnic! Îl vedeam seară de seară în culise încercând să facă o meserie pentru care nu avea nicio înclinaţie, dar pe care era obligat s-o facă pentru a-şi câştiga existenţa. Nu mai putea să cânte, avea o faţă emaciată, era slab, uscat şi bolnav, aproape o umbră din ce fusese altădată, dar în pauze, la repetiţii, povestea celor ce vroiau să-l audă despre extraordinara sa viaţă, care se petrecea între Paris, Viena, Berlin şi Roma, unde se făceau înregistrările la celebrele case de discuri Odeon, Columbia, Pathé. Sau despre extraordinarele sale succese europene, pe care poate nu le-a avut niciun cântăreţ român până la el, despre nesfârşitele nopţi de chefuri la care a participat seară de seară, înconjurat de femei frumoase şi voluptoase, care i-au distrus sănătatea, povestiri pe care le ascultam uimit şi sufocat de emoţie, de multe ori neîncrezător, bănuindu-l că fantazează. Printre altele am fost martor la căsătoria sa legală cu Rada Moldovan după ce divorţase de prima lui soţie, Francesca Cristian, care, după propria-i mărturisire, îl devalizase de toată averea sa...“, ne-a povestit actorul Candid Stoica.
Un alt actor, Cornel Nicoară, susţine că legendele despre Cristian Vasile intraseră încă de atunci în mentalul colectiv. „Ne povestea, de exemplu: «Bă, copii, pe vremea când eu aveam câteva maşini, nu prea erau multe în Bucureşti». Pentru că şi pe atunci circula acel zvon cu înghiţitul cenuşii, l-am întrebat: Nea Vasile, cum e cu povestea că ai înghiţit nu ştiu ce?, la care el zice: «Hai, mă, terminaţi cu prostiile!»“.
În anul 1968, în cotidianul „Ceahlăul“, ziaristul Tiberiu Uţă a reuşit să facă ultimul interviu cu marele interpret, intitulat „Un autograf de la cântăreţul Cristian Vasile“: „Debutul… la Brăila: oraşul salcâmilor, cum l-a numit regretatul meu prieten şi coleg, dramaturgul Mihail Sebastian. Aici a fost locul unde mi-am început cariera de cântăreţ. Exista pe vremea aceea un cor bărbătesc pe patru voci, compus din peste 60 de persoane, corul Armonia, condus de un cunoscut meloman: Vintilă Voiculescu. Aici mi-am făcut prima şcoală muzicală, aici, prin 1925, am devenit solist. Mai târziu, cam prin 1928, m-am înscris la Conservatorul din Bucureşti. În vremea aceea începuseră să se ivească primele mlădiţe ale muzicii uşoare româneşti. Ionel Fernic, Alexandru Leon, începuseră să compună primele tangouri. Alfred Pagoni Dayol şi Titi Botez interpretau într-un stil modern primele melodii de muzică uşoară românească, iar printre tinerii muzicieni figurau Elly Roman şi Ion Vasilescu. Patronul unui cunoscut local bucureştean m-a angajat în toamna anului 1928 să interpretez bucăţi de muzică uşoară. Succesul a fost fulgerător. Imediat am început să fac înregistrări pe discuri la casele Odeon şi Columbia. Pentru că în ţară nu exista o casă de discuri românească, majoritatea înregistrărilor le-am făcut la Viena, Budapesa, Berlin şi Paris. Aşa l-am cunoscut pe tenorul Iosef Schmidt la Viena, pe Lucienne Boyer la Paris, pe Richard Tauber la Viena. Timp de 4 ani, restaturantul la care cântam a fost locul de întâlnire a iubitorilor de muzică uşoară românească. Aici am lansat melodiile: «N-am să te uit», «Minciuna», «Nunuţa», «Dar eşti la fel ca toate celelalte» de Ionel Fernic, «Pentru ochii tăi cei dulci», «Mi-eşti dragă», «De ce? », ale lui Alexandru Leon“, povestea cântăreţul, care şi-a trăit ultimele clipe din viaţă la Sibiu. A murit pe 15 iunie 1974, fiind condus pe ultimul drum, la Cimitirul Hiprodrom I din municipiu, de familie şi câţiva prieteni, printre care şi interpreta Mia Braia.
45 de actori au fost distribuiţi de Sergiu Nicolaescu în „Supravieţuitorul“, regizorul utilizând totodată 1.332 de figuranţi, 12 locaţii de filmare şi 67 de maşini de epocă
Se încarcă comentariile...
