Prof. dr. Irinel  Popescu: „Ori de câte ori avem vreun dubiu, ficatul care urmează să fie transplantat se pune pe o maşină care îl verifică“

La Institutul Clinic Fundeni se fac, anual, circa 100 de operaţii de transplant de ficat. Şeful acestei clinici, prof. dr. Irinel Popescu, dezvăluie că pe lista de aşteptare sunt peste 400 de români. Din cei aproximativ 300 care nu se transplantează, o parte se pierde prin evoluţia gravă a bolii. Vestea bună este că, la Fundeni, există acum un aparat care testează viabilitatea ficatului şi care face imposibilă pierderea vreunui organ disponibil.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, prof. dr. Irinel Popescu, şeful Centrului de Chirurgie Generală şi Tranplant Hepatic „Dan Setlacec“, de la Institutul Clinic Fundeni din Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române a vorbit despre cum funcţionează aparatul de ultimă generaţie care testează viabilitatea ficatului care urmează să fie transplantat, despre alte maşinării care vin în ajutorul pacienţilor cu boli grave, dar şi despre proiectele de cercetare avansată care au loc la Centrul de Excelenţă în Medicina Translaţională al Institutului. Prof. dr. Irinel Popescu a realizat până acum peste 800 de operaţii de transplant de ficat. Despre munca pe care o desfăşoară la Fundeni spune că este una de echipă şi că, pe lângă aceasta, se mândreşte că în acest centru a reuşit să formeze o şcoală de chirurgie de transplant hepatic, capabilă să formeze la rândul ei alte şcoli. Şi capabilă să asigure, pentru următoarele două decenii, dezvoltarea transplantului hepatic în România. Şi nu este singurul motiv de mândrie.

„Weekend Adevărul“: Aş începe prin a vă întreba cât de lungă este lista de aşteptare pentru un transplant de ficat?

Prof. dr. Irinel Popescu: Din câte ştiu, peste 400 de pacienţi. 

Câţi au şanse?

În ultimii ani, ne-am propus să transplantăm în jur de 100 de pacienţi pe an. Uneori, am depăşit uşor, alteori, am fost sub acest număr, dar aceasta a fost media.

E mult sau puţin?

Ţinând cont de punctul din care am plecat şi de condiţiile actuale pe care le oferă sistemul de sănătate din România, nu e puţin. Dar, dacă ne raportăm la populaţia României, încă este puţin şi încă ar trebui să creştem la 200-300 de operaţii de transplant de ficat pe an.

„Se pierd mulţi donatori în spitale“

Ce ar trebui să se întâmple ca acest număr să crească?

Să avem un număr mai mare de donatori. Asta înseamnă, pe de o parte, ca populaţia să fie convinsă că donarea este un gest creştinesc care ajută aproapele şi, pe de alta, ca spitalele, în special cele mari, să fie mai atente, pentru că se pierd mulţi donatori care nu primesc la timp diagnosticul de moarte cerebrală şi care, din păcate, ajung să facă stop cardiac înainte chiar de a se discuta cu familia despre o eventuală prelevare.

Din cele 100 de tansplanturi, câte provin de la donatori în moarte cerebrală?

Cea mai mare parte din cele 100, undeva între 10 şi 15 sunt de la donatori în viaţă, şi restul de la donatori în moarte cerebrală.

Cât poate să aştepte un pacient pe listă? 

Noi am încercat să ajungem la mediile europene. Şi anume: pentru un pacient obişnuit, cu ciroză în stadiul terminal şi care în lipsa transplantului nu mai are altă şansă, perioada de aşteptare să nu depăşească un an. Altfel, şi la noi, ca şi în alte ţări, există o anumită mortalitate pe lista de aşteptare.

Adică?

Din cei 300 care nu se transplantează, din păcate, se pierd o parte prin evoluţia gravă a bolii. Această mortalitate care la începutul anilor 2000 era foarte mare, acum a scăzut la cifre rezonabile, dar tot se menţine pe undeva pe la 11%.

Aparatele-minune de la Institutul Clinic Fundeni

Care ar fi noutăţile apărute în transplant?

Cea mai importantă noutate este un aparat pe care noi îl avem aici, la Insitutul Clinic Fundeni, şi care se numeşte „liver assist“. Ni-l doream de mult pentru că, în momentul de faţă, la donatori există organe foarte bune, şi chirurgul care face prelevarea după ani de experienţă poate să spună dintr-o simplă privire că acel ficat e bun. Dar există organe foarte proaste şi organe la limită. Organele la limită sunt cam jumate, pentru că aproape nimeni nu mai are un ficat perfect – ceva există, un grad de steatoză, de fibroză sau un ficat ceva mai mare, plus că, uneori, şi împrejurările decesului donatorului induc modificări la nivelul ficatului. Astfel, dacă stă de multe zile în Terapie Intensivă se poate infecta, dacă a avut sodiu mare, celula hepatică poate suferi, şi atunci sunt organele pe care noi le numim „marginale“. Dacă le-am arunca pe toate, am pierde cam jumătate. Nu le aruncăm dar, din 100 de organe folosite, în trei sau patru cazuri există riscul apariţiei nonfuncţiei primare. Şi trebuie schimbat ficatul foarte repede. Din păcate, dacă nu ai foarte repede un al doilea ficat, bolnavul decedează.

Cum schimbă lucrurile acest aparat?

Ori de câte ori avem vreun dubiu că organul intră în categoria celor marginale, înainte de a implanta ficatul, el se pune pe o maşină. Şi maşina, timp de două ore, îl perfuzează, adică pe de o parte îmbunătăţeşte calitatea ficatului, iar acolo unde nu poate fi îmbunătăţită, ne arată clar că acel ficat nu o să funcţioneze. Şi atunci, categoric, nu-l transplantăm.

De când aveţi acest aparat?

Cred că de vreun an. Este încă în stadiu incipient. Centrul nostru este parte dintr-un studiu experimental multicentric european, pentru că puţine clinici au în dotare un astfel de aparat şi acele clinici participă la asemenea studii.

A ajuns la bolnavi vreun ficat verificat de acest aparat?

Da. Avem şi un bolnav internat care a primit un ficat care, dacă nu era aparatul, probabil că nu l-am fi folosit. Şi dacă era o extremă urgenţă în care trebuia să-l punem aşa, la noroc cum s-ar spune, erau şanse jumate-jumate, fie să nu funcţioneze deloc, fie să funcţioneze, dar foarte prost postoperator şi să ţinem bolnavul la Terapie Intensivă multe zile ca să-l salvăm. Ei, acum bolnavul e pe secţie, se văd urmele unui ficat care nu a fost optim, dar care, încet-încet, va recupera de aici înainte, şi e un ficat care nu s-a pierdut.

„Se lucrează la o sursă constantă de organe“

În privinţa medicamentelor pentru pacienţii transplantaţi a apărut ceva nou în ultima vreme?

Nu. Deocamdată mergem cu aceeaşi imunosupresie. S-au produs ameliorări însă faţă de felul în care sunt prezentate medicamentele imonosupresoare. S-a ajuns ca, în mare parte, pacienţii transplantaţi să ia o pastilă pe zi. Ceea ce înseamnă foarte mult pentru nişte oameni care, uneori, luau de trei ori pe zi un cocktail de medicamente şi care, de multe ori, uitau care mai reprezintă ce. Dar se fac cercetări foarte intense pentu obţinerea toleranţei imune.

Ce înseamnă acest lucru?

Toleranţa ar fi acea stare care, odată indusă, să-l facă pe pacient complet independent de medicaţie. Încă nu s-a ajuns la aşa ceva. Cercetările sunt destul de avansate însă. Apoi, se lucrează la o sursă constantă de organe. Sigur, donatorii şi promovarea donării în rândul populaţiei sunt metode de a avea la timp organe pentru cei peste 400 de pacienţi de pe lista de transplant. Dar, cum se vede, nu avem organe pentru toţi, unele nu sunt atât de grozave şi trebuie să le ameliorăm noi situaţia cu ajutorul acestor maşini. Dacă s-ar găsi o metodă care să ne ajute să avem exact atunci când ne trebuie...

O imprimantă 3D?

Imprimanta 3D da, a fost una dintre soluţii. Nu s-a renunţat la ea. Deocamdată, reuşeşte să printeze, se pare, cartilagiu. Nu s-a reuşit, deocamdată, imprimarea de organe transplantabile. Ca atare, în paralel, continuă şi cercetările pe animale, continuă şi ideea de a fabrica genetic animale care să conţină organe cu configuraţie genetică compatibilă şi acceptabilă de către organismul uman.

Cât de aproape sau de departe suntem de o astfel de sursă?

Toată lumea consideră că în momentul de faţă suntem relativ departe. Dar, în ştiinţă, lucrurile se petrec, de regulă, exact invers. De exemplu, eu acum patru ani n-aş fi pariat că suntem atât de aproape de un tratament care să facă să dispară virusul hepatitic C din organism şi care să fie fără interferon. Şi iată că azi, avem acest tratament. Şi nici măcar n-aş spune că eram la curent cu linia de cercetare, pentru că nu era o linie fierbinte de cercetare de care să fim toţi conştienţi. Aşa este şi cu sursele permanente de organe.

„Am depăşit 800 de transplanturi“

Câte operaţii de transplant aţi realizat până acum?

Am depăşit 800. Şi încercăm să rămânem în această rată anuală de 100 de operaţii pe an, cum spuneam.

Spuneaţi că ceea ce faceţi dumneavoastră aici, la Fundeni, e o muncă de echipă. Despre câţi oameni e vorba?

În echipa de transplant sunt doi titulari: conferenţiarul Vladislav Braşoveanu şi dr. Doina Hrehoreţ, care pot să facă transplant în mod independent şi pe care, după ce i-am format în acest sens, i-am încurajat să preia în mod independent operaţia de transplant, astfel încât prezenţa mea să nu mai fie neapărat necesară. Uneori, când nu sunt fizic, ne mai sfătuim la telefon, dar, altfel, ei sunt capabili să efectueze operaţia de la un capăt la altul. Şi ei la rândul lor pregătesc alţi doi chirurgi titulari care vor deveni, în curând, ei înşişi chirurgi independenţi de transplant.

Aceasta a fost filosofia?

Da. Ca într-o succesiune de generaţii, la un moment dat, generaţia ajunsă la o anumită vârstă să joace mai ales rolul de coordonare şi de gestionare a detaliilor fine legate de creşterea calităţii şi în ce priveşte rezultatele, şi în ce priveşte recuperarea imediată. Într-un program de transplant sunt multe detalii care trec dincolo de pereţii sălii de operaţie. E nevoie de o minte cu experienţă care să gestioneze întreaga problemă de la un cap la altul, de când e înscris bolnavul pe lista de aşteptare până ajunge acasă. Şi pentru că vorbeaţi de echipă, pot să adaug şi noţiunea de şcoală. În acest centru s-a format şi o şcoală de chirurgie de transplant hepatic capabilă să formeze la rândul ei alte şcoli şi capabilă, pentru următorii 20 de ani, să asigure dezvoltarea transplantului hepatic în România.

O metodă care distruge doar celulele canceroase

Ce ţinte de cercetare aveţi?

Dacă trecem la cercetare, ea e legată şi de transplant, dar şi de restul obiectului activităţii noastre aici şi anume de cancerele digestive. În blocul operator, avem un aparat de chimiohipertermie intraperitoneală. Este o maşină relativ nouă care abordează ceea ce noi numim carcinomatoză peritoneală – atunci când în cancerul de ovare, de colon sau de stomac, în abdomen se găsesc noduli în număr foarte mare, uneori cu miile în toată cavitatea peritoneală. Această maşină completează efortul chirurgical de scoatere a nodulilor respectivi, circulând un lichid cu citostatic şi încălzit la o anumită temperatură pentru a distruge celulele care nu sunt vizibile cu ochiul liber. Şi s-a dovedit că îmbunătăţeşte semnificativ rezultatele. Au apărut noutăţi în chirurgia tuturor organelor la care poate să apară un cancer şi operaţiile au devenit mai precise.

În chirurgia hepatică ce noutăţi au apărut?

Chirurgia ecoghidată. În care chirurgul e cu ecograful alături şi, prin textura ficatului, vede exact de unde trebuie să taie, ce trebuie să taie, până unde trebuie să ajungă şi unde trebuie să se oprească. A apărut chiar un sistem de navigaţie în chirurgia hepatică care e o combinaţie bazată pe această ecografie intraoperatorie şi în care vezi pe ecran ceea ce sigur nu vezi cu ochiul liber pentru că nu poţi vedea în interiorul ficatului. Dar pe ecran se vede ca şi cum traversezi cu bisturiul electric sau cu bisturiul cu ultrasunete planurile şi vezi în ce plan trebuie să ajungi ca să eviţi structurile vasculare majore pe care nu trebuie să le interceptezi ca să nu intri în tumoare.

Un fel de GPS.

Da, la fel ca în navigaţia ghidată de GPS.Tot în chirurgia ficatului, dar şi a pancreasului au apărut aparate de distrucţie a tumorilor.

Când se folosesc?

Când bolnavul are factori de risc prea mari: e un om în vârstă, cardiac, pentru care rezecţia poate să fie prea agresivă. Aceste aparate presupun introducerea unui ac în tumoră. Acul o încălzeşte la o temperatură indusă prin radiofrecvenţă la care toate celulele tumorale mor şi, în felul acesta, realizează o rezecţie termică. Acest aparat iarăşi îl puteţi vedea la sală.

Ştiu că lucraţi la o nouă generaţie de aparate, împreună cu cercetători din SUA, Germania şi Italia. Depre ce fel de aparate este vorba?

Este vorba despre a doua generaţie de aparate care funcţionează printr-o metodă numită electroporaţie. Electroporaţia este o metodă fizică prin care, cu ajutorul unui câmp magnetic sunt induşi pori în membrana celulară. Prin crearea acestor pori se ajunge la dezorganizarea celulei şi la moartea acesteia. Prima generaţie de aparate de acest gen este deja pe piaţă.

Care ar fi avantajele?

Metodele de distrucţie prin căldură sau prin frig au un defect: că îşi extind efectele şi la ţesuturile din jur. Şi dacă tumoarea e prea aproape de un vas important, vasul acela poate suferi o tromboză. Electroporaţia evită acest lucru. Ea distruge doar celulele canceroase în interiorul cărora se află acul de distrucţie.

Cine lucrează la această cercetare cu eletroporaţia?

O echipă complexă condusă de Boris Rubinsky, de la Stanford,SUA, unul dintre pionierii metodei la nivel mondial. Noi îi ajutăm. Deocamdată, noi le-am pus la dispoziţie laboratorul şi am introdus nişte oameni în echipă. Aceşti oameni, la un moment dat, vor fi şi ei pregătiţi. Inserţia în astfel de circuite arată respectul pe care îl au ceilalţi pentru noi. Ei au colindat toată lumea şi pot face aceste experimente în Spania, în America de Sud, în Franţa, oriunde. Faptul că ne-au ales pe noi ne onorează în mod deosebit.

Ce alte cercetări se mai fac la Centrul de Excelenţă în Medicina Translaţională?

Plecând de la cancerele digestive, în laboratoarele de genomică şi proteomică, încercăm să identificăm gene implicate în oncogeneză şi proteine cu valoare de markeri. Până acum, am reuşit acest lucru în cancerul de pancreas şi în colangiocarcinom, iar, în prezent, efectuăm cercetări asupra hepatocarcinomului. Prin aceste cercetări, am introdus, de fapt, în România, cercetarea translaţională.

Ce înseamnă de fapt?

Cercetarea era până acum de două feluri: cercetarea de laborator, în care se studiază mecanismele fundamentale ale bolilor, şi cercetarea clinică, în care se evaluează diferite metode de diagnostic şi tratament pe loturi de pacienţi. Şi, la mijloc, a apărut cercetarea translaţională. Aceasta are nevoie şi de cercetarea clinică, şi de cea de laborator. Ori, Spitalul Fundeni e un loc extrem de potrivit pentru aşa ceva, pentru că are un număr mare de bolnavi şi pentru că acum am construit acest centru de cercetare.

Practic, cum se desfăşoară lucrurile?

Tot ce prelevăm de la bolnavi, respectiv tumori, probe de sânge, probe de urină etc., trimitem la laboratorul de cercetare. Acolo, se extrag acizii nucleici, se studiază genomul şi genele potenţial implicate şi apar nişte rezultate. După cum, în laboratorul de proteomică se studiază potenţiali markeri. Care, iarăşi, ar fi foarte utili în diagnostic.

Proiect de 2 milioane de euro

Daţi-ne un exemplu!

Un exemplu binecunoscut este markerul PSA în cancerul de prostată. Dacă acest marker începe să crească, e un semnal de alarmă care trebuie să trimită bolnavul la urolog. În cancerul de pancreas, însă, nu avem un marker specific cu aceeaşi valoare. Ori, aceasta căutăm noi în prezent, în laborator.

Aveţi şi un laborator de culturi celulare. Acolo ce se întâmplă?

Am câştigat, recent, un proiect de 2 milioane de euro cu un director din Israel, prof. dr. Sarah Ferber. Vrem să facem din celule hepatice insule pancreatice la bolnavii cu diabet. Celule secretante de insulină, pentru că un diabetic nu mai are insulină. Ficatul, în schimb, are multe, multe celule. Şi cei care se ocupă în momentul de faţă de celule ştiu să transforme diverse tipuri de celule în alte tipuri. E un proiect care urmează să înceapă anul acesta şi va dura patru ani. La sfârşitul lui, ar trebui să fim capabili să producem din ficatul unui diabetic celule producătoare de insulină.

CV

Conduce Academia de Ştiinţe Medicale

Numele: Irinel Popescu
Data şi locul naşterii: 22 aprilie 1953, Filiaşi (Dolj)
Starea civilă: căsătorit
Studiile şi cariera:
În 1977, a absolvit Facultatea de Medicină, în 1983 a devenit medic specialist chirurg, iar în 1990 – medic primar chirurg.
În 1990, a plecat la cursuri de perfecţionare în străinătate.
În perioada 1999-2000, a fost secretar de stat la Ministerul Sănătăţii.
A fost preşedinte al Comisiei de Învăţământ din Senatul României, fiind ales pe listele PC în legislatura 2004-2008.
A condus Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.
În prezent, conduce Clinica de Chirurgie şi Transplant Hepatic „Dan Setlacec“de la Institutul Clinic Fundeni, este profesor la Universitatea „Titu Maiorescu“ din Bucureşti“, preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale şi membru corespondent al Academiei Române.
Locuieşte în: Bucureşti