Nu e nimic banal în aceste cifre statice. Ştiam că, la fel ca trînta copiilor,  rugby-ul e cel mai veridic rezumat al războiului. Acum, ştim şi că, în rugby, idealismul pragmatic răpune dreptul divin.

Ca toate celelalte mari puteri în rugby, Anglia a cîştigat foarte-foarte rar în faţa Noii Zeelande. Explicaţia acestei supremaţii fără fisură vine din ereditate. Pentru neo-zeelandezi, rugby-ul e o formă de viaţă care îngăduie, marginal, cîteva preocupări secundare: economia, politica, viaţa personală.

Aşa cum scrie şi se poate citi pe toţi neo-zeelandezii şi în fiecare staţie de autobuz în care copiii aşteaptă pasînd mingii, genţi şi orice ale obiect manipulabil, tot ce nu e rugby va deveni, într-o zi, rugby. Prin urmare, rugby-ul e o religie neo-zeelandeză, practicată imitativ în restul lumii. Un Vatican reprodus în machete mobile de alte populaţii. Asta înseamnă că oricine joacă împotriva All Blacks se bate cu o echipă, precedată de propria mitologie. De la această observaţie a început revoluţia idealist-pozitivă organizată de Eddie Jones. Morala publică are mult de învăţat şi sperat din această răsturnare fermă şi masivă. 

Eddie Jones, strateg micro-diabolic, psihanalist de război şi antrenor al Angliei mereu călcată în picioare de Noua Zeelandă a înţeles că echipa lui  pierde, aşa cum pierd atîţia mari tenismeni în faţa lui Roger Federer şi atîtea mari cluburi de fotbal în faţa lui Lionel Messi. Jones a înţeles că Anglia pierde, anticipat, în faţa mitului. Un mit glorios şi perfect motivat dar un mit, adică o putere deja instalată, ca handicap, în mintea victimei. În consecinţă, Jones a trecut la demitizare.

Campania de deparazitare mitologică a englezilor a început de ceva timp, la antrenamente şi în discuţii de taină, dar prima ei expresie concretă a devenit vizibilă cu cîteva minute înainte de semifinala de la Yokohama. Anglia s-a aşezat în dispozitiv anti-haka.

În loc să asiste, ca un lot de 15 condamnaţi, la dansul ritual fioros pe care neo-zeelandezii îl repetă înaintea fiecărui meci, englezii s-au aşezat în V. Adică, au format un V care absoarbe energia ostilă şi repetă, urmînd un mit britanic, semnul victoriei. În plus, Owen Farrell, căpitanul echipei, a arborat un zîmbet amuzat-îngăduitor-civilizator, de inginer englez în faţa unui trib ţopăind în jurul focului de sub ceaunul cu ierburi fermecate.

Din acel moment, rolurile erau redistribuite. Farrell cîştiga Oscarul pentru interpretare. Noua Zeelandă intra în competiţia pentru documentar etnografic. Jones devenea  succesorul lui Freud - omul care a distrus rugby-ul austriac pentru a-l transforma în joc global pe sofa. Pînă aici, preparativele mentale. 

A urmat execuţia - transformarea avantajului de doctrină în control real. E pasul care strică, de regulă, guvernările bine înarmate ideologic, la contactul cu realitatea împămîntenită. Anglia a dat o lecţie executivă pe care politica o cunoaşte sub numele de thatcherism: cine a depăşit seducţia prejudecăţilor curente, trebuie să îşi urmeze convingerile imediat şi pînă la capăt. Anglia a porrnit, din prima clipă, la atac şi a înscris, după 98 de secunde. Noua Zeelandă şi-a convocat puterile supranaturale, a făcut cîteva faze de joc uluitoare dar a rămas, tot timpul, în ţarc.

Musculatura putea fi admirată dar asta însemna că Împăratul e gol. All Blacks perplex. Mitul căzuse. Noua Zeelandă a reuşit un singr eseu, tîrziu, pe singura eroare a englezilor. Pentru prima oară în 30 de ani, All Blacks jucau o oră de rugby fără să înscrie. Pînă aici, despre sport.

A urmat măreţia umană. Noua Zeelandă a pierdut enorm: jocul cu marele rival, şansa unui al treilea titlu mondial şi cîteva ramuri din feriga magică. Anglia a cîştigat tot ce îngăduie forţa convingerilor: victoria împotriva celei mai mari puteri a lumii, şansa unui al doilea titlu mondial şi reabilitarea virtuţilor britanice în vremuri de Brexit sabotat. Cu toate astea, nici o diferenţă. All Blacks şi Anglia au întîmpinat deznodămîntul cu onoare fraternă. Neozeelandezii au acceeptat demn iar englezii nu au celebrat.

Şi unii şi alţii au arătat că reţinerea e acea formă de înţelepciune care împiedică degradarea. Frustrarea neagră a învinsului şi dezmăţul festiv al învingătorului nu lasă în urmă eroi.

În sfîrşit, comandanţii şi declaraţiile lor extrase din lespezi romane.

Eddie Jones: „Am jucat bine. Trebuie să jucăm mai bine în finala cu Africa de Sud. După meci, am băut o bere cu Steve şi a am discutat despre rugby.”

Steve Hansen, antrenorul Noii Zeelande: „După meci, am băut o bere cu Eddie. Anglia joacă simplu şi splendid. Cînd pierzi, trebuie să strîngi din dinţi, să fi umil şi cinstit cu tine însuţi. Ne vom lupta pentru locul trei.”

Pînă aici, despre caractere. Mai departe, va trebui să înţelegem că există idealism.