Prea mulţi au transformat sportul într-o trambulină de lansare politică, făcând din acţiunile sportive spaţii de promovare personală. Unii au folosit competiţiile sportive ca paravan pentru activităţi frauduloase. Alţi bogătani ai devălmăşiei capitaliste „şi-au tras” cluburi de fotbal pe post de „jucării” personale.

Dacă am fi urmat bunele practici ale guvernării din sportul european nu am mai fi ajuns la situaţii cum au fost transferurile frauduloase.

Buna guvernare nu ar permite transformarea cluburilor în instrumente de publicitate pentru feluriţi rechini locali, sau adăposturi ori găuri negre pentru bani la fel de tulburi.

Iubitorii fotbalului şi nu numai ei au o soluţie de salvare pentru sportul pe care îl iubesc. Aşa cum se întâmplă în majoritatea ţărilor europene şi cluburile de fotbal trebuie să devină organisme conduse democratic, chiar de către fanii lor, prin intermediul unei formule de finanţare colectivă. Deşi soluţia aceasta vine din partea unui fan tăcut - pentru că nu sunt un microbist înflăcărat, nu mă duc pe stadion chiar la fiecare meci şi nici nu scuip galeriile adverse când ajung în gara din Cluj - trebuie să recunosc că sunt „U”-ist încă din studenţie.

Cred că echipele de fotbal care au atâţia de mulţi fani (printre care mă număr şi eu) nu mai pot fi lăsate la cheremul arivismului unor capitalişti sălbatici. Cluburile trebuie să fie conduse şi administrate de asociaţiile suporterilor.

Principiul nu l-am inventat noi, el se aplică cu succes în multe ţări din lume, iar aceste practici ar trebui implementate prin lege şi în România. De fapt în unele ţări, cum este Suedia, cluburile de fotbal nici nu pot avea alţi proprietari decât suporterii. Calea de mijloc este folosită în Germania, unde cel puţin 51% dintre acţionari trebuie să fie membri ai cluburilor de fotbal.

Doar la noi este posibilă transformarea echipelor şi a sportului în instrumente de propagandă, în oportunităţi pentru diverşi parveniţi să dobândească onorabilitate. Aceasta este boala adevărată a sportului românesc, care nu poate fi rezolvată prin simple măsuri punitive, cum ar fi arestarea unor şefi de cluburi.

Cum putem să recuperăm cluburile de fotbal şi cluburile sportive în general din mâna proprietarilor oneroşi? Conceptul pe care îl avansez se aplică în multe locuri şi produce rezultate remarcabile. De la cluburile din Argentina unde doar fanii sunt proprietarii, până la exemplele din Marea Britanie, unde fanii au salvat echipe considerat pierdute, trebuie să impunem o legislaţie modernă, o administraţie democratică şi în sport.

Aş vrea să se întâmple şi la „U” ce s-a întâmplat la Exeter, unde Liga Suporterilor a preluat clubul şi a reuşit redresarea. Un alt exemplu pentru „U”, şi pentru multe alte echipe, ar putea să fie Portsmouth F.C., cel mai mare club al fanilor din Anglia. Ca şi în cazul cluburilor engleze, varianta elegantă ar fi ca Primăriile şi autorităţile locale să ofere un împrumut rambursabil pe 10 ani suporterilor, astfel încât aceste asociaţii să se poată înfiinţa.

Desigur, modelul ideal ar trebui să fie F. C. Barcelona – echipă şi regiune ce are similitudini importante cu Clujul. Membrii clubului barcelonez, numiţi şi „socis” sunt proprietarii direcţi ai acestuia, iar în 2010 Barcelona avea 170,000 de astfel de socis. Sigur, azi Barcelona valorează aproximativ 3,2 miliarde de euro şi comparaţiile par deplasate.

Dar dacă fiecare iubitor al lui „U” ar pune o sumă echivalentă cu 500 de euro, ar fi suficienţi 1.000 de oameni pentru a face din „U” Cluj o echipă de forţă. La un oraş cu 300.000 de clujeni adevăraţi acest ideal nu ar trebui să fie imposibil – deşi pare acum mai degrabă o iluzie naivă. Sigur că unii fani ar putea fi oameni de afaceri locali, care ar avea un statut special, să zicem similar cu cel al membrilor „penyes” de la Barça, cu păstrarea principiului „un membru, un vot”, pentru ca nimeni să nu „fure” prim-planul.

Evident, pentru ca acest lucru să se întâmple echipele au nevoie de multe alte ingrediente. Un management vizionar, un administrator financiar, un antrenor carismatic, o galerie fantastică. Modelul ar trebui să includă şi posibilitatea ca aceste cluburi să presteze şi o serie de activităţi conexe – un restaurant care să poarte logo-ul echipei şi unde să aibă loc, sub formă de club, diverse activităţi de socializare; realizarea şi vânzarea de produse sportive (mingi, şepci, tricouri), dar şi nesportive (pixuri, geci, calendare) ar putea fi un alt obiect de activitate. Nu în ultimul rând atragerea de publicitate şi vânzarea de produse cu caracter publicitar. S-ar putea comercializa şi alte tipuri de produse – pe lângă tradiţionalele căni cu „U” s-ar putea realiza propria marcă de cafea „U” şi tot aşa mai departe.

Dar fără o legislaţie care să ducă democratizarea şi în zona sportului de masă cluburile vor rămâne în continuare captivele unei caracatiţe de interese îndoielnice.