Viaţa unui om nefericit

Mai întâi în presă, fragmentar, apoi în volum (la Editura Polirom) au apărut memoriile lui Adrian Marino.

Intitulate „Viaţa unui om singur", puteau purta la fel de bine titlul „Viaţa unui om nefericit". Autorul, eseist şi teoretician al literaturii, şi-a purtat vreme de 80 de ani crucea singurătăţii şi a nefericirii. Aşa cum există oameni născuţi pentru fericire, există alţii născuţi pentru nefericire. Adrian Marino este un exemplar incomparabil pentru cea de a doua categorie.

L-am cunoscut destul de bine. Relaţiile noastre n-au fost totdeauna cordiale. Posed câteva scrisori de la el, din anii '60, pe când ne ştiam doar din scris sau ne întâlnisem de câteva ori, am uitat, nefrecventând nici el, nici eu, lumea literară. Asta ne-a apropiat. Mi se pare că făcea el însuşi remarca într-o scrisoare pe care mi-a trimis-o la Câmpina, unde locuiam pe atunci. M-a vizitat apoi la Bucureşti, unde m-am mutat în 1968. În camera de zece metri pătraţi în care îmi stabilisem biroul, abia dacă era loc de întors printre rafturile încărcate de cărţi şi reviste. Şedeam pe un scaun, cu picioarele sub mine, ca la yoga, ca să nu-l împiedic să se mişte dintr-o parte în alta a camerei, în timp ce vorbea aproape neîntrerupt, agitat, aparent nervos, dar altminteri afabil şi chiar vesel.

Rugându-l să stea, fie şi o clipă, locului, ca să-l pot urmări, mi-a explicat că era aşa din cauza celulelor de puşcărie în care îşi petrecuse o bună parte din viaţă. Mai târziu, am citit într-un portret pe care i-l făcea G.Călinescu la sfârşitul anilor '40 că agitaţia data dinainte de închisoare. G. Călinescu a fost una dintre cauzele răcirii relaţiei dintre noi. Eu îl admiram pentru ce scria în anii '60 în „Contemporanul" (unde am debutat eu însumi chiar pe pagina pe care apărea „Cronica optimistului"), el îl detesta pentru ce scrisese în anii '40 în „Tribuna poporului", „Naţiunea" şi celelalte publicaţii comuniste. Culmea este că mi-am pierdut, în 1971, rubrica din „Contemporanul", între altele, din pricina unei cronici la volumul de publicistică în care cineva îi adunase lui Călinescu, postum, articolele care îl iritaseră, pe drept cuvânt, pe Marino, cu două decenii înainte.

Cronica mea la „Viaţa lui Macedonski", cartea scrisă în prima tinereţe, dar tipărită abia după închisoare şi domiciliu obligatoriu, i-a plăcut, însă aceea la „Opera lui Macedonski" l-a supărat. Eram oarecum obişnuit încă de pe atunci cu modificarea raporturilor mele cu scriitorii în funcţie de ultima mea părere despre cărţile lor. Cu Marino însă, lucrurile n-au stat la fel: nu mi-a iertat niciodată cronica la „Opera". Din memorii nu rezultă adevăratul motiv al despărţirii noastre. Marino scrie că modurile în care concepeam, unul sau altul, critica erau incompatibile. Chiar dacă erau, asta nu ne-a oprit să fim prieteni când mi-a plăcut „Viaţa", de exemplu. Motivul real era acela că am scris rezervat despre cărţile lui de după aceea de debut. În anii de după 1989, ne-a reapropiat poziţia politică asemănătoare. Altfel, ne deosebeam în mult mai multe privinţe decât ne asemănam.

Publicarea memoriilor i-a ridicat pe mulţi contra lui Marino. Desigur, înainte de orice, fiindcă nu cruţă pe nimeni. E „rău", negru în cerul gurii, veşnic nemulţumit de toţi şi de toate. Dar, în primul rând, de el însuşi. N-are nici cea mai mică complezenţă faţă de sine. E de o sinceritate brutală, nu numai cu alţii, dar şi cu sine. Asta te face să-i ierţi nedreptăţile flagrante. Nu poţi să nu-ţi spui că primul pe care îl nedreptăţeşte este chiar el.

E nesociabil, deşi civilizat, politicos, în viaţă mai mult decât în memorii, sarcastic, dar cu accese de tandreţe când te aştepţi mai puţin. În fotografia de pe coperta cărţii de la Polirom are un zâmbet pe care i-l ştiu foarte bine, cu buzele strânse şi colţurile gurii lăsate, exprimând amărăciune şi resemnare. A fost un om profund nefericit.