Un tramvai numit România
0
Recunosc, mă număr printre tâmpiţii care îşi validează cardul de călătorie în tramvai. Mai exact, plătesc din buzunarul meu, din banii munciţi de mine, plătesc din sudoarea frunţii mele, dau din puţina mea agoniseală (etc) pentru „serviciile“ oferite de Regia Autonomă de Transport Bucureşti.
Nu doar dimineaţa fac asta, doamnelor şi domnilor, ci, pentru că am fost educată parcă într-un lagăr nazist, dacă se întâmplă să circul cu tramvaiul seara îmi plătesc călătoria chiar şi atunci. Deşi mi s-a spus de nenumărate ori că de la ora cutare încolo nu mai există picior de control în tramvai, eu dacă totuşi urc seara în abominabilul vehicul mă comport ca o gâscă: în primul rând îmi validez cardul de călătorie. Fac asta cu jenă totuşi, pentru că toată lumea se uită la mine şi toţi se întreabă probabil în gând ce poate fi în neregulă cu creierul meu. „Săraca“, aprope că-i aud, „sărmana asta şi-a făcut biletul, hahaha, etc“. Plătesc, ca de fiecare dată, pentru nimic. (Nu, nu vă gândiţi că toţi ceilalţi pe care îi întâlnesc eu seara în tramvai au abonament. Nu, nu au. Nu sunt genul).
Ca o mică paranteză, am „prins control“ de multe ori în tramvai (uneori tramvaiul chiar e un tramvai, alteori tramvaiul e doar o maşinărie jegoasă de nivel subuman cu care nici porcii nu ar putea fi transportaţi în siguranţă spre abator). Îi pot recunoaşte de la o poştă pe toţi cei trei domni controlori şi totuşi, nu ştiu de ce, dintr-o imbecilitate de neînţeles, continui să îmi „fac biletul“ chiar dacă radarul meu personal i-ar putea detecta. Aşadar, am avut de nenumărate ori plăcerea să mă întâlnesc cu ei şi am remarcat că cer cardurile de călătorie celor mai neajutorate persoane, ălora care au faţă de fraieri (de exemplu mie sau studenţilor amărâţi). Nu i-a văzut însă niciodată verificându-le pe matahalele care circulă uneori cu monstruosul tramvai sau pe cei care au cu ei cărucioare furate de la Kaufland sau pe femeile care se duc alături de peştii lor la produs sau, în fine, pe boschetarii săraci cu duhul care put de-ţi explodează ochii în cap de durere.
Revenind la această infernală bombă ecologică numită tramvai, de fiecare dată când am început să povestesc ce lucruri oribile am văzut în el, alţi oameni mi-au spus, relaxaţi: „Nu ai văzut pe nimeni pişându-se în tramvai? Nu ai văzut niciun hoţ furând telefoane din mâinile oamenilor? Niciun tâlhar smulgând cercei din urechii femeilor? Nu ai văzut oameni fumând, vomitând, înjunghiindu-se, dându-se cu capul de barele alea? Atunci nu ai de ce să te plângi“.
Mă număr aşadar printre tâmpiţii care îşi validează cardul pe mijloacele de transport în comun din Bucureşti, iar ieri am făcut acelaşi lucru. În tramvai mirosea a ars şi am reţinut că un călător i-a spus vatmanului acest lucru la coborâre. Vatmanul a dat din umeri şi a mormăit ceva în sensul că ştie şi că nu e nimic grav. În fond, mi-am zis şi eu, mirosul ăsta de ars ar fi cea mai nevinovată aromă pe care am simţit-o în mizeria asta de travai.
Călătoria a durat vreo 20 de minute. Spre final, în tramvai s-a urcat un bărbat care poate fi descris cel mai bine prin expresia „beat-muci“. S-a urcat, s-a aşezat pe un scaun şi a început să strănute. A strănutat de vreo 20 de ori până când oamenii s-au prins că e ceva în neregulă. Apoi a început coşmarul. Între reprizele de strănunat, omul a început să-şi sufle vânjos mucii pe podeaua tramvaiului şi pe unde o mai fi putut (metoda clasică: pui mâna la nas şi sufli de jur-împrejurul tău). Noi, ceilalţi călători, ne-am refugiat pe la uşi, pe la colţuri, cu feţele acoperite, în timp ce omul a continuat să îşi sufle mucii, să horcăie, să strănute, să scuipe din ficaţi şi iar să îşi sufle mucii cu ochii închişi fără oprire.
Zis şi făcut. La oprire, câteva dudui, cu mine în frunte, s-au adresat domnului vatman, comunicându-i că în bestia de tramvai se află un călător care cutare şi cutare. Vatmanul s-a uitat la noi, a zâmbit amuzat, apoi a pufnit în râs şi ne-a trântit uşa în nas (pentru cei neobişnuiţi cu aceste mijloace de transport în comun, vatmanul e separat printr-un perete de sticlă de restul tramvaiului). I-am reţinut figura grăsuţă, curăţică şi handsfree-ul fără fir înfipt în ureche. Îl durea fix în cur. Purta o şapcă albă şi l-aş recunoaşte oricând, pentru că avea o linişte în ochi, liniştea celui care, deşi circulă în tramvai, nu are nimic de-a face cu el.
Invit pe oricine mai visează că trăim într-o ţară civilizată, pe oricine nu crede că un primar şi-a bătut amanta şi-a spionat-o cu poliţiştii locali, pe oricine consideră că discursul mizerabil al domnului academician Breban a fost doar o scăpare, pe oricine mai visează că suntem un neam de oameni decenţi, gospodari şi primitori, îi invit pe toţi să meargă o tură cu tramvaiul şi, în general, să caşte bine ochii în jur. În rest, totul e ok: mult lapte şi la fel de multă miere.
Se încarcă comentariile...
